Finala surpriză (4) Câștigătorii. Cum votez și dosarele celor doi candidați

Episoadele anterioare au fost:

1: Contextul internațional – O perspectivă istorică despre democrație, populism, sistem, anti-sistem.
2: Contextul intern – Țara pe care o preia viitorul președinte. Scurt remember al tranziției prin prisma marilor conflicte.
3: Învinșii – Ce-am avut și ce-am pierdut. Deceniul Iohannis, partidele refuzate la urne și alternativele noi.

Cum voi vota

Încep direct cu concluziile, iar restul articolului vor fi argumentele. Consider dubios felul în care s-a votat și numărat. Scrutinul a fost fraudat din start de abuzul CCR, și posibil trucat pentru unul sau ambii finaliști. Cei doi sunt un dar al sistemului, două produse de laborator. Pasiunile la cote înalte, stârnite brusc pro și contra unor persoane de care mulți pătimași nici nu auziseră cu câteva zile în urmă, sunt dovada unei operațiuni psihologice de mare succes. Cei doi nu sunt nici diavolul în persoană, nici oamenii providențiali, nu ne pun în pericol democrație, nu ne scot din NATO și UE.

Totuși, votul e de astă dată important și o situație de „ori-ori”, date fiind rolurile simbolice atribuite lor. Lasconi reprezintă continuarea programului soroșist, aripa federalistă din UE, de totală anihilare a caracterului național al statului. A vota pe cineva care se pronunță deschis pentru căsătorii și adopții homosexuale, echivalează cu un vot în masă contra Referendumului Familiei. Înseamnă accelerarea cu acordul populației a destructurării naționale. Ar putea însemna, in extremis, chiar aruncarea în războiul din Ucraina, dacă vin ordine externe în acest sens. Din aceste considerente, e de nevotat și răul mai mare.

Atenție, ordinul de război poate veni și cu altă conducere. Nici Călin Georgescu nu garantează pacea, pentru că și cabinetul Trump e blindat de indivizi pregătiți de război. E categoric un impostor și un fățarnic, dar care vehiculează idei corecte. Nu mă convinge, nu mi-e simpatic, nu îmi leg vreo speranță de el. Dar îl voi vota, pentru că exprimă o ruptură măcar simbolică de direcția nefirescului, anti-creștin și anti-național. Între Lasconi, care poate are naivitatea să creadă sincer în ceva rău, ca fiind bun, și Georgescu, care doar se preface că e de partea binelui, îl aleg pe cel care simulează.

Părintele dăruit cu har Macarie Banu spunea că nu putem alege între fariseu și femeia desfrânată, care ne propune Sodoma și Gomora. Totuși, am să țin cont de aforismul lui La Rochefoucauld, care spunea că „ipocrizia e reverența pe care viciul o face virtuții”.

La urma urmei, și tranziția s-a făcut cu foști comuniști, care au simulat atât de mult că sunt ca occidentalii, până au devenit de-a binelea confundabili cu birocrații de la Bruxelles. E adevărat, n-au devenit ce ne imaginam noi că ar fi conducătorii occidentali. Ci respectivii, s-au dovedit o variantă poleită de noi comuniști. Dar foștilor comuniști le-a reușit metamorfoza, tot imitând și mimând.

În loc de moartea sigură, pe linia Trudeau, Biden, e de preferat să mai tragem de timp cu o imitație de Viktor Orban. Chiar dacă, dindărătul ei se ghicesc deja Trump și Netanyahu. Cel puțin, vom avea scuza în fața istoriei că noi am vrut să alegem binele, ca români și creștini, dar am fost păcăliți.

Cu atât mai mult, dacă scopul finalei-surpriză era să se creeze singurul context în care extrema progresistă să câștige, prin eliminarea variantei „moderate” PSD / PNL. Dacă tot jocul a fost ca societatea să fie dusă spășită să aleagă USR-ista, că altfel vin rușii și ne iau democrația, vom vedea duminică. Dar chiar și de va fi așa, și majoritatea va fi ales continuitatea, chiar o formă accelerată a liniei Iohannis… cel puțin vom putea să ne simțim curați că noi n-am consimțit de bună voie.

De cealaltă parte, o operațiune ocultă de așa mare amploare și intempestivă, ca inventarea lui „Călin, file de poveste”, e posibil să ascundă în ea un dar troian mai dihai. Timeo danaos et dona ferentes… a zis preotul Laocoon, când a văzut calul lăsat la porțile cetății Troia de asediatorii care, misterios, se dăduseră duși. Mă tem de „greci” și când ne fac daruri.

Amintiți-vă că și Zelensky le-a fost vândut ucrainenilor ca eroul anti-sistem, care va aduce pacea. Poate războiul nostru va fi mutat pe tărâmul spiritual, cu care cochetează Georgescu. Poate e doar o abatere a atenției, de la continuarea discretă pe aceeași linie, cum a fost cazul lui Trump. Dar acelea sunt pericole mai îndepărtate, cu care va trebui să ne confruntăm la vremea lor.

Deocamdată, zic să le-o dăm înapoi europenilor pe frumoasa Elena din Troia. Și să băgăm în cetate acest căluț de lemn cu roți, care se crede armăsar alb, pe care ni l-au lăsat la poartă americanii. Sunt convins că în el e cu totul altceva decât pare. Dar să încercăm să-l călărim, în lipsă de altceva, cum spunea Evola că trebuie tradiționaliștii să călărească tigrul modernității. Mai jos, discuția pe larg:

ceva a fost putred în Danemarca

Clasarea lui Călin Georgescu pe primul loc, cu un sfert din voturile exprimate, e neverosimilă. A fost singurul concurent cu peste două milioane de voturi. Omul nu avea atâta notorietate, mai ales în zone care se informează exclusiv de la televizor. Aș fi remarcat dacă era un val popular pe internet, în comentarii, vreun eveniment care să galvanizeze, să stârnească emoție. Ceva ce vedem abia după primul tur, când ambele galerii s-au implicat până la paroxism, și ambii au fani și detractori foarte vocali. (La o primă privire, par să fie egal împărțiți, dar nu se poate ști.)

Bun, sondajele au fost mincinoase, folosite pentru manipulare. Total de acord. Dar care-i logica să minți cu exit-poll-uri, ca să mai derutezi lumea o oră, două în plus după închiderea urnelor!? Mă face să mă gândesc la situația din primele zile ale falsei pandemii, când trepădușii locali încă nu primiseră desfășurătorul. Și apărea Streinu Cercel, care ne asigura că „e un virus de zece ori mai slab ca virusul gripal”. Ba revenea și cu altă idee de bun simț, că nu e nevoie de niciun test, că știe toată lumea ce simptome ai când ai gripă, te duci acasă, te doar capul, îți curge nasul…. Doar că n-a trecut mult și a intrat în dispozitivul militarizat al „experților” și a început să dea indicații de sens contrar pentru marea molimă. De ce? Pentru că nu riscase nimeni din stratosfera puterii mondiale să îi anunțe pe cei din țară ce vor avea de făcut. Instrucțiunile au ajuns la trepăduși abia după. Ceea ce explică prinderea televiziunilor de propagandă în totală degringoladă.

În pandemie a apărut acel site beton „World of Stats”, cu actualizări aproape în timp real de pe tot globul. Acum a apărut acel site de rezultate live, făcut de STS, dar cu servere în Statele Unite. (Imediat după alegeri, șeful STS e decorat de Iohannis, împreună cu sute de medaliați din toate serviciile secrete și o sută de ofițeri avansați la gradul de general, într-o singură zi.)

Când s-a trecut la numărătoarea efectivă, Georgescu e direct pe locul 1. Și număratul durează cât e nevoie, cu suspans ca în filmele de la Hollywood, până se califică și Lasconi, la 3.000 de voturi de Ciolacu. Prea pasionant scenariul!

Singura variantă în care votul ar fi fost pe bune, pe care mi-a sugerat-o cineva într-un comentariu, e dacă nu-s voturile lui Călin Georgescu, ci ale celor blocați de Curtea Constituțională. Adică, el să aibă 1-3-5%, cât era plauzibil să aibă. Șoșoacă să fi avut vreo 10-15% (creștere față de europarlamentare tocmai ca efect al victimizării după nedreptatea CCR). Doctorul Răzvan Constantinescu să fi avut și el 2-5%… Și iată totalul de 23 rezultat. Dar chiar și așa, n-a existat un mesaj al celor doi de îndemn spre CG, cum a făcut Ludovic Orban pentru Lasconi. Dimpotrivă, au îndemnat la anularea votului – acele 2,3%.

Tik Tok e o pistă falsă

Imediat după, propagandiștii au început să se scuze că au fost bătuți cu TikTok-ul. O propagandă scumpă și ineficientă acuză un instrument mai ieftin, chinezesc, că a avut mai mult succes ca ei. Ba cer să fie și interzis, de parcă Facebook s-a închis că l-a ajutat pe Iohannis să fie reales.

Dar toată ipoteza nu stă în picioare. Profesorul Dragoș Paul Aligică a demonstrat cu grafice și logică, de ce nu are sens. Rețeaua a crescut mult, dar e departe de impactul televiziunilor și celorlalte rețele. YouTube are 13 milioane de utilizatori, Facebook și TikTok, la egalitate 9 milioane, Instagram 5 milioane. Însă TikTok nu e un loc consacrat de făcut politică la noi, ci divertisment facil, cu muzică, dans, glume și rețete, mai ales pentru adolescenți care nu votează.

Dar nu Georgescu a dominat rețeaua chinezească de clipuri scurte. Dimpotrivă: cele mai multe vizualizări le-a avut acolo George Simion (396 de milioane), urmat de Marcel Ciolacu (328), Elena Lasconi (202), iar Călin Georgescu a fost abia pe patru, cu 145 de milioane de vizualizări.

Aligică pune corect problema: TikTok n-a fost singurul canal. Ca el să răstoarne ierarhiile per ansamblu, trebuia ca Georgescu să fi avut un uriaș avantaj de expunere acolo, prin care să compenseze restul mediilor și activelor, unde suntem toți de acord că era mult în urma celorlalți. Adică: a avut incomparabil mai puțin panotaj stradal, mai puține minute pe televizor, mai puține știri în ziare, mai puțină reclamă în anunțurile Google și Facebook sponsorizat, mai puțin activ de partid, care să mobilizeze la nivel local, mai puțină notorietate înainte de startul campaniei….

Am verificat în noaptea alegerilor (pentru că au crescut între timp) și, dacă țin bine minte, avea o pagină de Facebook și un canal de Youtube cu câte 60.000 de urmăritori. Nu țin minte să se fi viralizat ceva cu el, sau să fi bubuit o știre, ori măcar o memă.

(Numărul de vizualizări în perioada ianuarie – noiembrie 2024, agregate după principalele hashtaguri legate de candidații la prezidențiale pe platforma Tik Tok.)

Trecând peste acest mister al cifrelor, să remarcăm totuși ca semnificativ culoarul pe care intră în viețile noastre potențialul președinte. TikTok-ul e canalul colector al internetului, rigola unde gândurile se duc să moară, într-un haos imbecil de zbierete, manele, dansuri și glume de doi bani. E pentru cei care n-au atenție mai mare de 30 de secunde, nici să citească postări pe Facebook sau să asculte un interviu, darămite să citească o carte. Ideea că ai putea salva țara, vorbind în astfel de spoturi despre cultură națională, e stânjenitoare. De acolo nu poate veni decât un deluviu de prostie și agitație. Dar să trecem la candidații care, cum necum, s-au calificat în finală.

Elena Valerica Lasconi

Am să-i aloc mai puțin spațiu, pentru că e mai demult pe scenă și lumea a avut timp să se lămurească în privința ei. În plus, nici nu cred că era o variantă luată în calcul în nișa mea de cititori.

Dar orice candidat la prezidențiale are nevoie atât de un nucleu loial, forța motrice, cât și să convingă un spectru mai larg, de cam 2-3 ori cât a luat fiecare în primul tur. Trebuie să ia matematic majoritatea simplă a celor prezenți la urne. Cum vin minim 10 milioane din țară și străinătate la turul doi, ai nevoie de 5, spre 5,5 milioane de voturi. Lucru foarte greu de atins pentru oricare din ei.

Cred că strategii din spatele ei au pornit corect de la acest obiectiv, când i-au organizat încă de acum un an un insolit eveniment de lansare. Toată lumea își amintește câtă vâlvă a făcut știrea virală cu fiica mutată la Paris, presupus lesbiană sau bisexuală, care află că mama ei a votat la referendumul pentru familie, o face cum îi vine la gură și anunță că nu vrea să mai audă de ea. Comicul involuntar era acolo, la fel și emoția unei drame de familie. Lumea a râs, a discutat, în tot cazul a aflat brusc că un personaj de la USR era rebranduit în creștin, familist tradiționalist.

Dar votase cu adevărat Lasconi la referendum? Unii zic că nu, că n-avea abțibildul pe buletin. Limbajul non-verbal, când spune că a votat, îmi dă de bănuit că minte. Putea și să se ducă să voteze contra. În fine, ideea e că s-a străduit timp de un an să își migălească o imagine de româncă patrioată, credincioasă, cu o dramă de familie. Aproape hilar e că ambii finaliști au făcut același efort, pentru că amândoi veneau din zona globalistă și au început să își exhibe religiozitatea abia când s-au lansat în politica mare. În amândouă cazurile există și posibilitatea să fie o schimbare sinceră.

De remarcat că pentru reinventarea brandului Lasconi s-au cheltuit resurse apreciabile. Îmi amintesc că erau bulevarde centrale cu portretul ei, cu brățară în trei culori la încheietura mâinii și o cruce la gât cât fereastra unui apartament peste care era cearceaful cu poza. Preoții de la o biserică din județ i-au acordat primăriței ciudatul privilegiu să o lase să participe la resfințirea unei mese de altar. A început să fie constant văzută în ie și agresivă la adresa politicienilor, ceea ce sugera și o imitația e succesului Dianei Șoșoacă.

Problema e că noul brand era tot timpul în contrast cu vechiul brand, care reapărea. Adică Lasconi mergea și la Untold, cu un entuziasm de adolescentă scăpată de acasă să se distreze, și în pelerinaje la mănăstiri, și în reportaje extatice despre cât i-a plăcut să frământe lutul în roata olarului de la Horezu. Totuși, rolul de femeie combativă nu o prindea, pentru că plecase de la căldura unei agreabile prezentatoare TV de știri mărunte. Spre deosebire de alte personaje lansate de media (Javier Milei, Dan Diaconescu, Florin Călinescu) Lasconi nu a pornit cu o bază memorabilă, de persoană care are convingeri de un fel anume și se implică activ în dezbateri. A pornit aproape ca apolitică, de la știri despre vremea pe litoral de 1 Mai și reclame la Teleshopping pentru capacul de WC cu bideu și „economizorul” de apă, care face jetul chiuvetei să pară mai puternic decât e. Totul trebuia construit artificial la persoana ei publică, prin reclamă.

Un neajuns al ei, descoperit pe parcurs, a fost că nu era o comunicatoare atât de bună și n-avea memoria necesară să rețină mesajele de campanie. Fără prompter, interviurile trădau o superficialitate de gospodină, care a tras cu urechea la știri și improvizează pe orice temă. Mai ales ignoranța pe zona de politică externă o făcea să piardă marea ei temă de campanie – pro-vest și împotriva pericolului rusesc.

Întrebată ce ar face în caz de război, a oftat ca o femeie sinceră și a zis: off, nu știu! Cu altă ocazie, ne-a spus că trebuie să rezistăm doar o lună de zile, până intervine NATO. În altă zi, uitase cu totul de prezența armatelor americane la noi în țară. Cu ea în frunte, războiul părea că s-ar putea declanșa și dintr-o boacănă oarecare.

Problema ei cea mai mare pentru turul 2 e că va trebui să convingă marele electorat al PSD, un sfert din votanții activi. Televiziunile lor și ale liberalilor vor încerca să facă asta pentru ea printr-un bombardament mediatic de tip pandemic și diabolizarea lui Georgescu. Dar va fi oare suficient? E cam greu să-i convingi pe pesediști, după ce i-ai înjurat (la propriu) atâția ani.

Și aici aș cita analiza pe care Alexandru Racu (persoană care are alte opinii decât mine) o făcea blocajului în care s-a băgat singură USR. În toate conflictele ultimelor decenii, ei au fost în nucleul dur și și-au câștigat câte o felie de dușmani, în loc să mai câștige prieteni. Când Băsescu a aplicat austeritatea, au fost duri până la cinism cu pensionari, „știrbii”, asistații social, bugetarii în general. Au trecut la războiul cu pesediștii și corupții, spurcându-i pe toți oamenii simpli, care-l susțineau pe Dragnea drept comuniști și „ciuma roșie”. Când a venit pandemia, au devenit fanatici ai restricțiilor, i-au făcut pe toți conspiraționiști periculoși și proști. Apoi a venit războiul și au început să vâneze cu același zel putiniști, oameni plătiți de Putin să ceară tratative de pace și să nu slăvească Ucraina. Și când a început genocidul în Gaza, au continuat să vâneze fantome de legionari și fasciști. Felie cu felie, s-au izolat într-un colț, alegând să fie o sectă a purității ideologice, decât un partid cu aspirații la guvernarea democratică a unei țări cu susținerea majorității.

Nu pot să fac un pariu dacă se va dovedi mai puternică presa în a stârni spaime contra lui Georgescu. Sau mai puternică memoria ofenselor între pesediști și neutri. Aflăm duminică. Cel puțin, votanții lui Georgescu nu par descurajați și reduși la tăcere de amenințările unora cu blocarea din listă. Pur și simplu, arma etichetei „extremiștilor”, „putiniștilor” s-a tocit și nu mai intimidează pe atât de mulți ca pe vremuri.

Îi va fi mult mai ușor să preia electoratul liberal. Acolo vehiculează aceleași stereotipuri despre vina statului, impozite mici și libertate. Dar zestrea lui Ciucă e tare mică și pe a lui Orban a absorbit-o deja.

Vrând, nevrând, brandul Lasconi se întoarce tot la LGBT, pentru că e cel mai memorabil lucru pentru spectatorul superficial: „e blonda aia cu ochi albaștri, de la Pro TV, care are o fată lesbiană”. Și necazul ei e că a fost inconstantă în noua imagine de votantă pentru familia tradițională. Într-o dezbatere, Lasconi a deviat de la noua fațadă și a anunțat că susține nu doar căsătoria homosexuală, dar și oferirea de copii acestora pentru adopție. Și că vrea să includă dreptul la avort în Constituție. E un program radical, pentru care există un curent al neo-feminismului în Vest, dar încă nu la noi în țară.

E o bază socială, care îi lipsește, dar va apărea în anii următori. Credința creștină a fost înlocuită cu acest surogat al „facerilor de bine” pentru teme abstracte. Cu pasiunea pentru justiția socială totală. În ea se regăsesc toate temele marxismului cultural: cultul minorităților, dorința de a ajuta migranții să se instaleze în cultura „rasistă” a Europei și Americii. Sunt surogate ale implicării, pe măsură ce capitalismul la apogeu nu mai poate oferi ascensiune și statut, față de generațiile anterioare.

Pe măsură ce vor fi tot mai multe femei singure, fără credință, dar cu o carieră și multe studii în spate, va crește și numărul celor care își vor investi instinctul matern în binefaceri pentru salvarea planetei sau a năpăstuiților. Vor apărea și bărbații beta, cu trotinetă sau automobil electric, care fac același gen de acte de devoțiune în văzul tuturor. Similar, la cealaltă extremă ideologică, vor apărea bărbații singuri resentimentari, care se vor dedica deschis sau în secret unor conflicte simbolice identitare. Compensația pentru o realitate, care nu mai oferă perspective și acces la resurse, va funcționa în ambele direcții, producând ciocniri tot mai aprinse. Dar deocamdată suntem departe să avem acea bază demografică.

Nu e greu de găsit tipologia actualului lider, din seria cărora vine Lasconi. E pe tiparul altor drone ale revoluției social liberale, cu Trudeau în Canada, Macron în Franța, și a numeroase prezențe feminine ca Jacinda Ardern din Noua Zeelandă, Sanna Marin din Finlanda, Maia Sandu din Moldova, Nicola Sturgeon din Scoția, Hillary Clinton sau Kamala Harris, și lista ar putea fi mai lungă. Multe din ele s-au lansat ca personaje-poster, dar au dovedit roluri deloc de neglijat prin radicalismul cu care au girat schimbări ca politica isterică de restricții din Noua Zeelandă, transgenderismul și migrația în Scoția, părăsirea neutralității și aderarea bruscă la NATO în Suedia și Finlanda, direcție pe care merge și Maia Sandu.

Din noul brand al familistei Lasconi lipsește ca vizibilitate soțul. În schimb, strălucește din media alternativă fiica. Rătăcită prin lume și prin viață, cum ajung copiii multor vedete dedicate televiziunii sau politicii, Oana Lasconi e totuși o fată simpatică și un rebel în căutarea unei cauze. Luptă pentru victimele din comunitatea LGBTQI, dar și contra capitalismului și sionismului, pentru socialism și viețile palestinienilor. Într-o caldă fotografie de familie postată de ea pe Instagram, poartă o kefieh, marama protestatarilor pro Palestina și pare să se fi împăcat cu celebra ei mamă. (Care are crucea și tricolorul noului brand.)

În dezbaterea cu George Simion de la Mitcutzu, Elena Lasconi s-a dovedit mult mai umană în compasiunea pe care o arată față de tragedia femeilor și copiilor din Gaza, aflați de peste un an sub bombardamente zilnice. Poate ceva din patosul fiicei a răzbătut și până la ea. Spunea că o emoționează până la lacrimi și că urgența e măcar să se permită livrările de alimente către refugiați.

(De remarcat că Simion, care a făcut mai multe încercări de asociere cu Likud, partidul lui Netanyahu, era deja bine pliat pe direcția sionistă pe care vine și Trump.) În vreme ce Lasconi pare mai deschisă să asculte și argumentele umane, consecvente cu toată retorica anterioară despre minorități și apărarea celor vulnerabili. Retorică pe care Partidul Democrat a abandonat-o, dar care creștea în campusurile studențești. Motiv pentru care a fost nevoie de intervenția brutală a sponsorilor și Congresului ca rectorii de la Harvard și Columbia să fie alungați pentru tolerarea protestelor pentru pace. Iar lobby-ul l-a readus în scenă pe Donald Trump.

Călin Georgescu

A trăit ignorat pe scena publică un deceniu, pentru a stârni subit pasiuni nebănuite, din clipa când STS-ul, prin Biroul Electoral Central, ne-a anunțat că e omul cel mai popular din România. Tot atunci, a devenit și omul cel mai detestat, mai ridiculizat și care sperie mai mult televiziunile și internetul pro-vest.

„Stilul e omul însuși”, spunea baronul francez Buffon. Iar în cazul lui Georgescu, stilul e: grandilocvent, bombastic, când declamativ, când mistic, mereu cu o teatralitate de scenă pentru amatori în intonație, gesturi și vorbe. În tot cazul, ambalajul e atât de umflat și de năucitor, că e greu de spus dacă are și o substanță în spatele vorbelor sforăitoare. Încrâncenarea cu care rostește unele vorbe îmi amintește de Gabriel Oprea, generalul fără armată și al tuturor combinațiilor subterane, care a compromis esențiala formulă „interesul național”.

La fel ca Elena Lasconi, și Călin e în plină operație de schimbare de brand politic. Toată biografia lui anterioară avântului politic l-ar fi recomandat ca un cadru globalist perfect. Dar a insistat să joace omul providențial, cuprins de o cosmică misiune de salvare națională cu metode naturiste și mistice.

Revoluția l-a găsit la 27 de ani, absolvent de Agronomie, unde a studiat probleme ale solului. Un ziar din 1990 îl nota deja între reprezentanții Mișcării Ecologiste, la o sesiune de negocieri cu noile partide, inițiată de FSN. Un an mai târziu, lucra deja la Parlament, ca șef al Biroului pentru Mediu. Iar anul următor, la Ministerul Mediului, consilier al ministrului Marcian Bleahu, în guvernul tehnocrat condus de Theodor Stolojan, de la Banca Mondială. Marcian Bleahu venea tot de la Mișcarea Ecologistă, înființată de Dolphi Drimer. Iar ca parlamentar fusese membru în grupurile de prietenie cu Israel și Germania. Bleahu a fost dovedit colaborator al Securității de către CNSAS,

După ce trece în „societatea civilă”, la un ONG, Georgescu revine în Palatul Victoria, în guvernul Ciorbea. Cel care l-a readus a fost Sorin Frunză Verde, care spunea despre el însuși: „sunt mason. Masoneria e o organizație a lumii libere, care mereu s-a ridicat împotriva sistemelor absolutiste.”

De pe la mijlocul anilor 90, Georgescu începe să se prezinte ca „expert în dezvoltare durabilă”, o mantră preferată a tehnocrației globaliste, sub care se ascunde o sumedenie de programe de inginerie socială și de gestionare a vieții economice și sociale. Devine coordonatorul pentru România al introducerii Agendei 21, un vast plan de conformare a societății la politicile de mediu. Generația următoare a respectivei strategii a ONU e actuala Agendă 2030.

Despre cele două există o vastă literatură de așa numită „teorie a conspirației”, în care nu vom intra. Pleacă de la ideea malthusiană că înmulțirea necontrolată a populației e un pericol pentru planetă. Idee centrală e enunțată în raportul din 1972 „Limitele creșterii”, redactat de Clubul de la Roma. Pornind de la această premisă, întreaga societate umană a planetei se cere organizată pentru o folosire cât mai judicioasă a resurselor, cu schimbări ale stilului de viață. 

De aici încolo, speculațiile despre intențiile malefice ale programelor despre energia verde, „dezvoltarea durabilă” și limitarea efectelor încălzirii globale sunt multe. Între ele, concentrarea populației în orașe ca bateriile avicole, cu deplasare limitată, la început cu zone interzise vehiculelor pe motorină și benzină, cu limite de viteză; transformarea arealului natural în rezervații, descurajarea agriculturii de subzistență, considerată ineficientă. Și de acolo, se merge până la teorii despre instaurarea unei forme de guvernanță mondială prin implicarea unor administratori (tehnocrați) în numele interesului comunităților. (Ceva ce Klaus Schwab, ucenicul lui Henry Kissinger, a teoretizat ca „stakeholder capitalism” – capitalismul celor implicați.)

În 2004, Mircea Geoană îl scoate din birocrația specialiștilor în mediu și îl propulsează în Ministerul de Externe, zonă de predilecție a serviciilor secrete. Georgescu se ocupă de o puzderie de programe de pregătire a aderării la Uniunea Europeană și aliniere la cerințele ei. În 2010 ajunge raportor la ONU, propus de ministrul Teodor Baconschi, fost ambasador la Vatican și fiul poetului comunist Anatol Backonsky. 

Iar din 2013 Georgescu devine conducător al unui braț european al Clubului de la Roma, dar e neclar de când era membru. Misteriosul club e considerat oficial doar un cerc de reflecție al unor intelectuali, dar de alții o piesă importantă a ocultei mondiale. Din grup au făcut parte Mihail Gorbaciov, Vaclav Havel, Mugur Isărescu, Joseph Stiglitz, Solomon Marcus. Pe site-ul românesc al clubului, apărea cândva și o listă, între timp ștearsă, cu membri de la noi din țară. Nu erau cercetători, ci personaje politice și tehnocrați din finanțe. Între ei: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Ioan Rus (PSD-ist din grupul de la Cluj), Daniel Dăianu (PNL, ofițer de Securitate, fost ministru de Finanțe), Valentin Lazea (BNR), Florin Colceag (actualmente la SOS, tot o persoană care cochetează cu spiritualitatea New Age), Alexandru Mironov (PSD, promotorul literaturii SF cu extratereștri), Florin Georgescu (PSD, fost ministru de Finanțe, BNR), Remus Pricopie (SNSPA).

Tot prin acea perioadă, Georgescu îl cunoaște și pe șeful Forumului Mondial de la Davos, Klaus Schwab, despre care a spus recent că i s-a părut ca și cum n-ar aparține speciei umane. (Declarație denaturată de presă, ca și cum ar fi vorbit de extratereștri.)

Teoretic, legăturile lui cu ONU se încheie în 2016, când trece la consultanță și la catedra unei universități. Începe, în schimb, să fie menționat tot mai insistent ca potențial prim-ministru sau președinte.

Pirueta o face mai ales în perioada pandemiei, când are loc o apropiere de partidul AUR, care iese cu tandemul Simion-Georgescu. Se dezic de el în 2022, la celebra declarație, în care i-a inclus pe Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu, într-o enumerare a eroilor naționali. (Am consemnat la data respectivă meticulos cum au sunat declarațiile și răspunsurile la întrebările ulterioare ale presei.) Pentru acel delict de opinie, a făcut obiectul unui proces, care i-a fost închis cu achitare.

Încă de atunci, senzația avută a fost că e genul de derapaj pe care îl fac cei care încearcă să se infiltreze într-un grup și spun ceva strident doar ca să pară mai convingători. (Involuntar sau calculat.) Tot acel scandal pornise de la o secvență filmată de Georgescu însuși, nu de la vreo capcană întinsă de un reporter. Azi aș merge și mai departe. Înclin să cred că a fost ceea ce se cheamă în limbajul spionilor „legendare”. Adică o acțiune, care îi creează o poveste, un fundal fals. Deși declarația i-a lipit tot felul de etichete, de legionar, neonazist, antisemit, extremist… a rămas o ieșire singulară, disonantă față de restul aparițiilor, chiar și după reinventarea ca naționalist.

Sincer, mi l-a evocat pe Dumitru Mazilu, personaj tulbure al Revoluției, care de asemenea lucrase la ONU, din partea României comuniste. A fost cel care concura pentru rolul de ideolog al FSN cu Silviu Brucan și a insistat pentru ca „democrație” să fie un cuvânt explicit în proclamația citită de Ion Iliescu. Vreo trei săptămâni mai târziu, apărea la un miting al opoziției, cățărat pe un blindat al armatei și zbiera către mulțime: „Moarte securiștilor!”. Nimeni din anti-comuniști nu a mai avut o cerere atât de teribilă după 89. Mai târziu, aveam să aflăm că Mazilu fusese profesor la Școala de la Băneasa, adică nici mai mult nici mai puțin decât formator de securiști…

Și mai problematică e metamorfoza religioasă a lui Călin Georgescu. În 2017, când deja se creiona ca personaj politic, le vorbea astfel studenților de la Universitatea de Vest:

„Există mecanisme viclene, create de societate, și în special de Biserică, pentru ca tu să nu știi cine ești. Și de asta se tem toate religiile lumii. Sunteți iubiți, dacă respectați dogma. Dacă tu afli cine ești în interiorul tău și înțelegi această iubire, omul devine împărat, cum spunea Osho.

Pentru că nicio societate nu dorește ca tu să fii înțelept. Pentru că dacă ești om liber, ești un pericol. Dar ești un pericol pentru Biserică!”

În mod straniu, Georgescu a început să fie promovat inclusiv de preoți – vedetă, cum e Calistrat Chifan. Deși sunt multiple dovezi că are o concepție sincretistă, de tip New Age, care amestecă o puzderie de credințe oculte, mistic-orientale, filosofii ale unor Guru. Într-un spectaculos clip filmat cinematografic predică panteismul: „Totul în jur este Dumnezeu, Dumnezeu este totul.” – o confuzie păgână între creație și Creator.

În același ghiveci mistic, introduce și egolatria specifică lumii contemporane și teoriile despre „Univers”, ca forță cu care se poate comunica prin canalizarea unor energii:

„Dacă totul în jurul nostru este energie, vibrație, undă, spirit… În esență, fiecare din voi… tu ești universul! Nu, tu ești un univers… cum ne-a învățat dogma școlară. Universul, așa cum îl percepem, este manifestarea Ființei Unice, a lui Dumnezeu. Noi înșine suntem manifestarea Universului, a lui Dumnezeu. Materia este doar o iluzie pe care o trăim. (…) Energia este manifestarea intenției Universului față de noi.”

Acestea sunt teorii gnostice, care se regăsesc și în Cabala religiei talmudice, potrivit căreia au existat emanații succesive de lumină și de cunoaștere. Personificarea Universului, ca substitut, ce se confundă cu Dumnezeu, e o gravă rătăcire față de credința creștină, împărtășită de unii inițiați ce au promovat cultul Mamei Pământ sub acoperirea ecologiei.

„Cauza tuturor problemelor noastre stă în minte. Și singura vindecare e cum readuci mintea în inimă. Adică cum te lepezi de ego.”

Concepția, inspirată de misticismul oriental, se regăsește în puzderia de cărți, filme și cursuri motivaționale, care vorbesc despre puterea minții, despre cum poți căpăta puteri supra-naturale, similare celor vrăjitorești, nu prin rugăciune sau efort rațional, ci prin armonizarea cu voința universului. Deloc de mirare, o regăsim pe Cristela Georgescu în tagma vorbitorilor motivaționali, ai vindecătorilor cu puterea gândului sau cu leacuri holistice, tărâm predilect al multor șarlatani cu putere de convingere. De la ea putem auzi te miri ce, inclusiv teorii despre pantalonii care blochează energiile telurice, care la femei ar trebui să intre prin fustă.

Mărturisesc că mi-e mult mai simpatică decât el, pentru că pare mult mai sinceră în pasa ei mistică. Dansează bizar, spune tot felul de ciudățenii și rămâne civilizată chiar când e panicată de valul de ură ridicat subit. Nu are nimic de țoapă sau de țărancă, oricum, pentru amândoi reveriile despre perfecțiunea satului par simple fantezii de orășeni cu bani, care se plictisesc. Cu ciudățeniile lor, sunt totuși mai vii decât soții Iohannis și mai deschiși spiritului.

În aceeași conferință citată mai sus, Georgescu se referea la creșterea animalelor ca la un pericol pentru dezvoltarea durabilă. (Știm deja de obsesia legată de vaci a planificatorilor globali. Într-o carte, spunea, dimpotrivă că România ar putea face bani grei din „industria calului”.)

Apoi relua teza pur gnostică a trupului, care e închisoare pentru spirit. Și revenea la ceva ce avea să fie cunoscut abia peste trei ani ca sloganul: nu vei avea nimic și vei fi fericit (dintr-un eseu despre viitor de pe site-ul Forumului de la Davos). Georgescu nu era foarte departe de sloganul devenit celebru între timp când le spunea mistic studenților: „Eu vă spun că a poseda te posedă.”

Când vorbea de Biserică, nu își ascundea disprețul unui inițiat, care o persiflează ca „instituția care administrează credința”. Spre deosebire de ea, ne îndreaptă pe calea sugerată de șarpe în Eden, de a deveni ca Dumnezeu:

„Și de aici apare problema nemăsurată: că ne-am creat un Dumnezeu exterior, în loc să-l caut pe cel din interiorul meu.”

Vasăzică Dumnezeul creștin ar fi o creație a omului, ce ar trebui abandonată pentru cufundarea în sine. Bazaconiile pe care le spune sunt prea multe pentru a le consemna aici. Și aș vrea să mă concentrez pe liniile relevante, mai puțin abordate de presa, care a pornit o deplasată campanie de demonizare.

De pildă, spune că „poporul dac a ieșit din istorie prin trădare, și probabil acum trăiește printr-o altă vibrație, așteptând să vadă ce înțelegem noi…”. Pe la vreo două emisiuni le-a spus gazdelor, care l-au întrebat de ce vrea să ajungă președinte: „eu sunt deja președintele României!”. La o conferință a dat asigurări că în curând nu vor mai fi partide în România.

Călin Georgescu a negat că este membru al masoneriei. Dar a completat răspunsul cu o apologie a mișcării respective, pentru meritele în istoria națională și pentru apartenența prezumată a unor mari personalități. Un tabel olograf cu membri, confirmat de alți „frați”, îl include ca membru în loja Delta Dunării. Coleg de lojă și asociat într-un SRL cu Georgescu era un anume Iosif Vladimir Schor. În altă firmă, e asociat cu un personaj de și mai mare greutate – fostul traducător personal al lui Ceaușescu, Sergiu Celac, instalat ca ministru de Externe în primul guvern de la Revoluție și ulterior ambasador la Londra. E greu de crezut că putea fi cineva șeful diplomației atunci fără legături puternice în Securitate. Fostul consilier prezidențial Eugen Mihăescu a povestit despre Sergiu Celac că l-a adus la o reuniune masonică.

Adăugire: Dacă la precedentele interviuri nega ferm calitatea de mason, la cel mai recent (de care am aflat după scrierea articolului) a mai adăugat un element. Întrebat de Anca Alexandrescu: Sunteți mason? Ar răspuns: „Nu sunt mason. Dar sunt la fel de mason cum a fost Napoleon, cum a fost Nicolae Bălcescu, cum a fost Alexandru Ioan Cuza, cum a fost Sadoveanu. Sigur că da. Sunt mason așa, sub forma aceasta. Altfel, e neinteresant. Dar știți cum e: că umorul salvează omorul.”

Alte declarații sforăitoare frizează delirul, promit totul fără să spună nimic. O colecție de citate găsiți aici. Sunt referiri obsesive la cultul naturii, apei, la un destin mesianic al spațiului carpatic și la miracole ce s-ar putea realiza prin sesiuni de rugăciuni colective.

Presa s-a concentrat pe comentariile critice la adresa războiului din Ucraina, lipindu-i pripit eticheta de „pro-rus”. Lucru care mi se pare o perdea de fum. A dat niște semnale corecte că trebuie să avem o relație pașnică cu vecinii, să nu ne implicăm într-un război care nu e al nostru. Cât despre NATO și UE, semnalul pe care îl dă e că vrea doar o poziție mai puțin umilă și mai demnă, nu părăsirea lor, care oricum nu i-ar sta la îndemână.

Dacă despre conflictul de la graniță a avut intervenții, am căutat în zadar să găsesc vreo opinie a sa despre genocidul din Gaza, care are loc de peste un an de zile. Pentru un așa bau bau antisemit, cum îl descrie presa isterică, ar fi trebuit să găsesc măcar vreo referință. Un minim protest trebuia să fi venit de la cineva care face paradă de creștin, pacifist și tot ne predică demnitatea. Tăcerea a fost asurzitoare. Sau n-am știut eu să caut pe Tik Tok. Dar lucrurile au început să se lege.

Robert Kennedy Junior e anunțat cu o lansare a cărții lui despre mafia medicală a lui Anthony Fauci, la București. Ediția în limba română a cărții a fost scrisă de Călin Georgescu. Între timp, RFK a devenit ministrul Sănătății în viitoarea administrație Trump. Deci o apariție între cele două tururi alături de cel clasat pe primul loc echivalează cu girul guvernării Donald Trump.

Și nu vine singur, ci cu o vedetă cu și mai mare influență globală: Tucker Carlson. Am scris de mai multe ori despre jocurile pe care le face inteligentul jurnalist plecat de la Fox News, fiu de agent CIA, parte din curentul noului stat paralel tehnocratic, ce îl are ca exponent pe Elon Musk, o creație a sistemului militar industrial. Cu nelipsita brățară roșie cabalistă, pe care o poartă și Madonna, Tucker Carlson i-a asigurat și lui Putin o audiență de 215 milioane de vizualizări doar pe rețeaua lui Musk a celebrului interviu. Tucker a fost implicat nu o dată în susținerea lui Viktor Orban, căruia i-a popularizat chiar unele teze iredentiste legate de Transilvania. Evenimentul cu Kennedy și Tucker Carlson va avea ca partener media Realitatea TV, care reprezintă o falangă a serviciilor secrete, în război cu altă aripă reprezentată de Florian Coldea, fostul protector al #rezist și al nașterii USR. Deci suntem foarte departe de situația de la finala Iliescu-Vadim, când televiziunile și serviciile au fost unanime într-o singură direcție.

Kennedy a avut aceeași traiectorie la ultimele momente cheie ale lumii. A fost foarte critic cu farsa covid și vaccinul experimental, a fost critic cu prelungirea războiului din Ucraina, prin livrarea de arme de către Occident. A vehiculat chiar o versiune prin care vina declanșării războiului e împărțită între ruși și occidentali, din cauza extinderii succesive a NATO. Dar a fost un susținător al crimelor de război israeliene contra populației din Gaza.

RF Kennedy nu e prieten doar cu Georgescu. E și mai bun prieten cu rabinul Shmuley, controversatul vânzător de jucării erotice kosher. Alături de el a participat la mitinguri pentru susținerea acțiunilor armatei israeliene. În altă fotografie apare acasă la acel rabin, în fața tabloului unui rabin și mai faimos, Menachem Mendel Scheerson, mentorul sectei Chabad Lubavitch, proclamat un fals mesia de unii din adepți. La mormântul acelui rabin au făcut pelerinaje în ultimul an și Donald Trump și argentinianul Javier Milei.

Mișcarea mistico-politică Chabad Lubavitch e și o punte între dreapta republicană, reprezentată de Donald Trump (prin fiica lui, Ivanka, și ginerele Jared Kushner), cu spațiul ex-sovietic, mergând până în preajma lui Vladimir Putin. Apropiere paradoxală, care mi-a readus în memorie secvența când George Bush junior a vizitat România în 2002, după ce am fost invitați să intrăm în NATO. La un miting cu o sută de mii de oameni la București, Bush a pretins că vede pe cer un curcubeu, ca un semn divin. (Nimeni dintre participanți nu a văzut acel semn, iar traducătorul a spus stânjenit: o să apară și curcubeul în curând.) Alături de personaje neașteptate ca parteneri americani (Ion Iliescu, Adrian Năstase și patriarhul Teoctist aplaudând cu bucuria unui copil), Bush ne promitea că, de vom fi atacați, NATO va fi „șold la șold cu voi”. (Cum hilar a spus același traducător.)

Românii, care îi așteptaseră pe americani din 44, aflau de la președintele Bush că au o misiune neașteptată:

„În viitorul pașnic pe care îl construim, România va întări alianța (NATO) în alt mod: Ca o punte către o nouă Rusie. Timp de secole, geografia României a fost o sursă de pericol. Acum puteți ajuta alianța noastră să întindem mâna cooperării peste Marea Neagră. Rusia n-are nimic a se teme de creșterea NATO. Pentru că Rusia are nevoie de vecini pașniși și stabili, ca România.

Cum i-am spus președintelui Putin ieri: o Rusie care e deplin parte din Europa, nu are nevoie de zone tampon, care să o separe de Europa. America și România sunt prietene ale poporului rus. Și la fel e și alianța NATO.”

Căile geopoliticii sunt nebănuite. Dacă Iliescu și Năstase primeau atunci de la Bush misiunea de a fi o punte către Rusia, cine știe ce misiune va veni pe viitor de la Trump.

La câteva zile după câștigarea primului tur, presa israeliană făcea o dezvăluire: Călin Georgescu a discutat telefonic cu un ministru din cabinetul Beniamin Netanyahu. În discuția cu Amichai Chikli, ministru pentru Diaspora și Combaterea Antisemitismului, Georgescu a făcut trei promisiuni cheie.

(1) Că va avea o politică de toleranță zero față de antisemitism. Aceasta trebuie înțeleasă în condițiile presiunilor care se fac de mai mulți ani pentru a impune o nouă definiție a antisemitismului, sub ghilotina căreia ar cădea, prin extensie, orice fel de păreri critice despre politica statului Israel. Același angajament și l-a luat și George Simion în fața ambasadorului cu peste un an în urmă.

De notat că, recent, Institutul Elie Wiesel a anunțat că are o nouă aplicație prin care scanează internetul și rețelele sociale. Și că a primit din partea statului român statutul de instituție de încredere pentru reclamarea conținutului ofensator pe internet. Deci un instrument informatic de supraveghere și restrângere a libere exprimări.

(2) Că nu va recunoaște mandatul de arestare pentru genocid emis pe numele lui Netanyahu și al fostului ministru al Apărării. Aici Călin Georgescu a plusat și a promis, la fel ca Viktor Orban, că îl va invita pe Netanyahu să viziteze România, în siguranță și cu toate onorurile, a doua zi după ce ajunge președinte. Astfel, Israelul câștigă un aliat neașteptat, în timp ce alte țări au semnalat deja că vor da curs mandatului de arestare (Irlanda, Spania, Portugalia, Austria, Olanda, Slovenia, Mare Britanie, Italia, Franța.)

(3) Că va muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim. Gestul simbolic a fost făcut și de Donald Trump, în primul mandat, după ce i-l promisese sponsorului Sheldon Adelson.

Semnificația gestului e mai puțin evidentă, dar nu mică. În Rezoluția ONU 181 din 1948, care stă juridic la baza înființării statului Israel pe teritoriul Palestinei, se preciza că vor exista două state, dar orașul Ierusalim va avea statutul de regiune autonomă, sub control internațional, accesibil ambelor. Anexarea întregului oraș (cu cartierele arabe din estul lui) e un gest colonial, care face cu atât mai puțin probabilă viabilitatea unui stat palestinian. (Teoretic, România și SUA susțin oficial că sunt în favoarea existenței celor două state, nu a unuia singur.)

Știrea a apărut în ziarul de limbă ebraică Ynet, care aparține de trustul pro-guvernamental Yedioth Ahronoth („Ultimele Știri”), ziarul cu cel mai mare tiraj din Israel. De altfel, dosarul penal al lui Netanyahu e legat tocmai de o înregistrare în care promitea editorului acelui ziar că va limita circulația unui ziar concurent (finanțat de Adelson) în schimbul mediatizări favorabile. A fost reluată ca exclusivitate și de canalul Visegrad 24, cu 1,2 milioane de urmăritori, care e un instrument semi-oficial de propagandă israeliană. Fac aceste precizări, pentru că noii adoratori ai lui Georgescu au spus că nu cred că e adevărată convorbirea telefonică, doar pentru că R3 Media, tribună a partidului AUR, a șters fără explicații traducerea acelei știri, la puțin timp după apariție. Dar știrea e confirmată indirect și de ambasadorul României în Israel, Radu Ioanid, care îl admonestează pe ministru pentru acel dialog cu Georgescu.

Așadar, lucrurile nu sunt ceea ce par. Departe de a fi un rusofil sau un extremist intolerant, Călin Georgescu e un băiat de sistem, pătruns în cercuri oculte internaționale, cu o clară agendă globalistă. Dar acum ne e livrat chiar de noua garnitură din SUA și cu acceptul puterii israeliene. Auto-descris ca nepot de rabin din Harkov, Victor Ciutacu, aduce și informația că Georgescu va beneficia de susținerea altui personaj de culise – un anume Brad Parscale, fost director al campaniei online a lui Donald Trump. Alt nepot de rabin, cu deliruri New Age, HD Hartmann, a garantat și el pentru lipsa oricăror urme de rasism și antisemitism la Georgescu, despre care e convins că e conectat cu servicii secrete. „Georgescu a avut întotdeauna sprijinul unor organizații internaționale evreiești”, susține Hartmann.

Cărțile par făcute în favoarea lui. Isteria presei demult compromise a produs efectul invers, poate calculat. La fel și scoaterea în stradă a unui grupuscul amețit de contestatari cu pancarte despre minoritățile LGBT și queer. Nu se știe ce efect au apelurile similare ale unor vedete tot mai ridicole, care au mai dat chix cu sfaturile politice, ca Tudor Chirilă, Delia, Văncică (bețivul Celentano din Las Fierbinți). La fel au eșuat și vedetele de la Hollywood pentru Kamala.

Toată tevatura cu presupusa renumărare, convocarea CSAT contra Tik Tok, tergiversarea din partea CCR, au oferit o dramoletă slăbuță. Incompetența și părtinirea acelor instituții n-au făcut decât să îl ajute să se victimizeze și să pară învingător într-o luptă simulată. Marcel nu contestă. Și el și Simion anunță că se retrag dacă li se face loc în finală prin renumărare.

Toate porțile sunt deschise pentru salvatorul de teatru pentru amatori Călin Georgescu. Dar ce va fi după? Ce gânduri au americano-israelienii cu această parte de lume prin schimbarea bruscă de macaz? Georgescu se înscrie într-o listă mai lungă de creații politice artificiale, care sunt livrate ca eroi contra aberațiilor neo-marxiste de tip woke și globalismului. Întâmplător, toți acești rebeli cu voie de la stăpânire, sunt foarte aliniați la politica axei Netanyahu – Trump (Milei, Wielders, Viktor Orban, Farage, Boris Johnson). În pericol de izolare internațională, Israelul poate căuta aliați sau un loc de refugiu pentru propria populație, sătulă de insecuritatea Orientului. Sau poate căuta țări dispuse să accepte planul de epurare etnică, prin relocarea palestinienilor, plan repetat de mai multe ori de oficiali din guvernul lui Netanyahu.

Momentan, Georgescu se profilează ca o imitație de Viktor Orban, ceea ce ar fi un uriaș și nesperat pas înainte pentru noi. Dar cum tema migrației a lipsit din discursurile lui vagi și stratosferice, nu e obligatoriu ca el să aibă chiar toate trăsăturile aceluia. Nu m-ar mira să descopere într-o transă mistică fie că avem misiunea astrală să adăpostim refugiații climatici, pentru că e secetă în Asia și avem resurse de apă. Sau că avem o misiune ecumenică să unim cultele creștine ori toate religiile monoteiste. Orice e de luat în calcul cu un asemenea personaj lunecos, care nu a promis nimic concret decât „pacea”… Dar, cum spuneam, acelea sunt pericole mai îndepărtate și deocamdată ipotetice, cu care va trebui să ne confruntăm la timpul lor.