evadare.ro

Atracția irezistibilă a capitalismului și inevitabila sa distrugere

Care e boala ce aduce atâta suferință prezentului? De ce avem senzația că suntem martori și actori neputincioși ai unei evoluții din rău în mai rău? Că, deși observăm degradarea în multe domenii, nu o putem opri? Nici măcar nu ne putem sustrage ei, ca unei forțe a naturii. Iar de fiecare dată când deslușim un mecanism malefic al înșelării, ne e cu neputință să dăm mai departe acea fărâmă de „minte de pe urmă” generațiilor mai fragede, care se avântă mai cu nesaț în aceeași capcană previzibilă…

Dacă aș răspunde: „capitalismul e numele capcanei” – aș fi cu certitudine greșit înțeles. Pentru că eronat e deopotrivă ce se înțelege la nivel popular prin acest cuvânt, cât și ce se crede că ar fi opusul său. Chiar dacă aș reuși să explic mai bine termenii (cum îmi propun), răspunsul tot ar fi nemulțumitor. Asta pentru că deasupra lumii materiale și anterioară ei e o problemă de ordin spiritual.

Ce urmează e o parte importantă din felul cum văd eu lumea. Nu vor fi idei revoluționare, nimic din ce nu s-a mai spus vreodată. Dar cred că merită riscul de a spune banalități, dacă e măcar speranța unei lămuriri la final, pentru cine are răbdare. (Articolul ar fi fost prea lung, așa că îl împart în 3-4 bucăți mai scurte.)

de când suferă omul?

Creștinismul plasează începutul tragediei umane la căderea în ispita neascultării și alungarea din grădina Raiului pentru păcat. De atunci, natura umană e coruptă și declinul nu poate fi oprit decât prin întoarcerea la Dumnezeu.

Ereticii gnostici mută acest moment mai în urmă, găsind că însăși creația e întinată. Dacă materia în sine era impură, mântuirea în trup era cu neputință. Prin urmare, vinovat de condiția umană era chiar Demiurgul care produsese o operă nesatisfăcătoare. Gnosticii se îmbătau de sine până la a crede că prin cunoaștere (gnoză) inițiații pot accede în sfere încă mai înalte, ale unei spiritualități pure. Și că astfel vor depăși trupescul și materialul. Gnosticii erau convinși că sursa acelei „iluminări” era divină, în timp ce creștinii o socoteau o fatală amăgire diavolească. Nu mult diferită de ispita de a fi „ca Dumnezeu” pe care șarpele o promisese Evei.

Creștinii nu resping nici trupul, nici materia, nici natura ca fiind lucruri de lepădat, ci expresii admirabile ale creației. Doar că ele nu sunt obiecte ale venerației, nici realități ultime, ca pentru materialiști. Trupul e vas pentru însuflețirea Duhului Sfânt. Natura e mărturie pentru un Creator care iubește frumusețea și binele.

Prin urmare, deși așteaptă o viață de apoi, incomparabil superioară, prin prezența vădită a lui Dumnezeu, creștinul nu detestă existența și vede posibilă și necesară aplicarea preceptelor evanghelice în existența terestră. Natura furnizează suficiente resurse pentru un trai echilibrat, dar nu fără efort Și nu de puține ori, comunitățile creștine au dovedit o eficiență inegalabilă în a construi societăți viabile la orice scară – de la comunitățile monahale, la sate, regate și chiar la scară imperială, ca în cazul Bizanțului. Declinul și dezintegrarea acestora au venit abia după o cădere spirituală.

dar societatea? ea când s-a îmbolnăvit?

Jean Jacques Rousseau plasa prima bornă a nefericirii umane în clipa inventării proprietății private. Iată faimosul pasaj din „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni” (1754)

„Primul om care a îngrădit o bucată de pământ și s-a gândit să-și spună: „Acesta este al meu!” și a găsit oameni destul de stupizi ca să-l creadă, a fost adevăratul fondator al societății civile.

De la câte crime, războaie și ucideri, de la câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras țărușul, sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi:

  • Feriți-vă de-a asculta de acest impostor; sunteți pierduți dacă o singură dată uitați că fructele sunt ale tuturor și pământul nu aparține nimănui. ”

Ca gnosticii, Rousseau mergea înapoi mai mult decât era necesar în raport cu aspectul material, economic. (Desigur, nu suficient de mult înapoi pentru a atinge și miezul spiritual.) Fuseseră și între creștini unii, care îmbrățișaseră ideea unei proprietăți comune sau totala abandonare a lumii materiale. Dar comunitățile echilibrate, preponderente, acceptaseră ideea de proprietate, pentru a respinge doar obsesia ei, lăcomia.

Excepție făceau doar asceții, pustnicii, care apăruseră abia după ce creștinismul era general acceptat și risca sufocarea în formalism. (Monahii nici nu pretind tuturor abandonarea vieții de lume sau de familie, care ar fi sfârșitul speciei.) Altminteri, creștinii au privit cu suspiciune sectele în genul anabaptiștilor, care propovăduiau comunizarea proprietății, ba chiar abolirea familiei.

Ca să fiu mai explicit, în Rousseau se găseau germenii unei contestări radicale a rânduielilor lumii. Dar una care avea potențialul să distrugă mai mult decât era nevoie, pentru a merge de la simpla reformă economică și politică, la contestarea însăși ideii de proprietate.

capitalismul, o altfel de dihanie

Cu toate acestea, capitalismul e o specie semnificativ diferită de simpla economie de liber schimb, în care există proprietate privată, interes individual, producție, comerț, agoniseală. Toate aceste lucruri au existat cel puțin din antichitate. Atât detractorii maximaliști (în linia lui Rousseau și Marx), cât și idioții utili de tip libertarian, atunci când atacă, respectiv, apără capitalismul, ignoră deosebirile față de ce s-ar numi „economie de piață”. Și atunci fie merg spre distrugerea oricărei forme de proprietate, de economie privată și inițiativă, fie resping habotnic orice critică a unei stări de fapt și idealizează un naufragiu.

Când anume forma anterioară de existență s-a transformat în capitalism nu pot preciza. A fost o tranziție mai lungă, devenită mai vizibilă acum 2-3 secole poate și mai bine. Intrarea în capitalism marchează:

  • primatul banului în fața altor valori, traducerea tuturor obiectelor și activităților, chiar a timpului, în bani,
  • capacitatea capitalului anonim de a produce venituri mari prin efortul muncii salariate (a altora)
  • și apariția creditului ca modalitate de „inventare” a capitalului, independentă de acumularea anterioară.

Partea a doua: Vortexul capitalist
Partea a treia: Puțin probabila întoarcere la statul național
Partea a patra: Capitalismul consumatorilor

Victor Grigore

evadare.ro
July 1st, 2022
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact