Vortexul capitalist

Continuarea articolului despre „Atracția capitalismului” va urmări de aici încolo felul cum se propagă acest tip de mentalitate. Teza pe care o propun e că acest fenomen economic are cel mai mare impact asupra prezentului. Și că evoluția sa e cu neputință de oprit prin simpla propunere a unor alte alegeri politice, prea superficiale să conteze sociologic.

primii absorbiți

Capitalismul a fost ca un vârtej, în ochiul căruia au fost mai întâi zarafii, bancherii, care au putut profita de aceste pârghii ale profitului din schimbarea de bani, creditare și dobânzile la dobândă. Apoi, în acest vortex de dimensiuni tot mai mari au fost atrase restul claselor, în ritmul modernizării, de la marii investitori, latifundiari, negustori, liber profesioniști. Întâi țările bogate, apoi cele mai sărace. Nimeni nu se poate sustrage acestei forțe de atracție, nicio ocupație, nicio regiune uitată, chiar dacă vor mai fi cătune unde va părea că umbra lui încă n-a ajuns. Pentru că în el înfloresc ispite eterne ale omului.

La începutul erei capitaliste, ceea ce îi e propriu era un fenomen marginal la scara lumii. Tot așa cum folosirea internetului de armata americană în laboratoarele DARPA nu afecta în vreun fel omenirea. În schimb, aceeași tehnologie are un impact fantastic asupra noilor generații, care cresc scufundate în telefoane mobile conectate, rețele sociale, comerț electronic, site-uri. Tehnologia e aceeași, dar impactul e la altă scară. Faptul că și acum patru secole exista sistemul bancar fracționar în Olanda, încă nu schimba fața planetei. Economia era încă una tradițională, bazată pe producție agricolă și în mai mică măsură manufacturieră.

Lucrurile nu trebuie confundate. A existat acumulare de bogăție din cele mai vechi timpuri. Și oameni putred de bogați, ai căror urmași nu mai trebuiau să muncească. Dar latifundiarul depinde totuși de productivitatea muncii țăranilor, chiar șerbi sau sclavi de ar fi. Depinde de vitregiile naturii, de un consum moderat de o putere mică de cumpărare a restului societății. Nu trăiește în lumea calculelor pur matematice ale dobânzii și instrumentelor speculative.

Totuși, acest nucleu incipient al finanței, care avea capacitatea de a se multiplica exponențial într-o lume lentă, cu productivitate mică, deja impulsiona extinderea imperiilor coloniale. Fie prin corporații intercontinentale precum Compania Indiilor de Est, fie prin expansiuni ale unor imperii naționale.

Regii lumii, deveniți clienți ai bancherilor de curte, trăiau deja în era capitalistă. Cu ei, o pletoră tot mai costisitoare de curteni și birocrați gusta deliciile luxului și decadenței. Nu era doar propaganda iluministă, care semnala isprăvile „regilor blestemați”.

Totuși, chiar angrenajul lor aulic era neglijabil ca procent din populație. Astfel, chiar o clasă parazitară putea fi susținută și putea prin ipocrizie să impulsioneze nu doar o rafinată industrie a luxului, ci și artele, ridicarea celor mai ambițioase catedrale și palate. Gustul lor era încă ireproșabil, chiar când se întrecea în opulență. Chiar absolutismul cel mai venal nu era totalitar. Nu-și propunea să modifice obiceiurile și gândirea intimă a omului. Dimpotrivă, urma măcar formal credința populară dominantă și o încuraja.

capitalul creator

Când capitalul s-a mutat către tehnică, pentru a finanța revoluția industrială, i-am putut vedea impresionantul potențial de dezvoltare. Pentru că banul motivează, e stimulator, chiar stăpânitor, putând ocupa toate energiile ambiției și orele zilei. Prin optimizarea oferită de specializare, de diviziunea muncii, prin ajutorul dat forței fizice de mașinării, printr-o birocrație (în sensul bun), care își perfecționează știința organizării, capitalismul generează mai mult surplus material decât orice altă orânduire.

Aceasta este etapa de avânt, când pare că beneficiile de confort se vor extinde la toată populația. Și într-un fel așa și e: chiar un muncitor ajunge să se bucure nonșalant de facilități care erau un lux regal – apă curentă încălzită, lumină electrică, termoficare, ventilație, fructe exotice, operații medicale, curățătorie chimică, lift electric, ba chiar și divertisment. (Aproape gratuit, la o apăsare de deget.) Cu un decalaj de câteva secole, pare că sistemul „a livrat” peste cele mai optimiste așteptări. Dar cu un preț. Iar pretențiile și tehnologiile se schimbă la fel de alert.

Promisiunea subînțeleasă a intrării în rândul clasei prospere pune în mișcare marea migrație de la sat la oraș. Dezrădăcinează. Cât timp de la o generație la alta se observă un progres măcar aparent de statut, de realizări, sau de beneficii, sacrificiile lumii noi sunt asumate. Acelea sunt societăți pacificate, care însuflețesc națiuni în marș. E momentul de glorie al statelor naționale, care etalează același tip de optimizare ca al unei firme în raport cu micul atelier sau lucrul independent. Națiunile sunt natural coezive, nici prea mari să nu poată fi gestionate (ca imperiile), nici prea mici să nu se poată apăra, sau să nu aibă resurse diversificate (cum ar fi o cetate sau o provincie).

Curând însă apar crizele, când devine limpede că roadele culese de salariați sunt neglijabile în comparație cu ale capitalului. Că ecartul se mărește în loc să se reducă. Atunci promisiunile parvenirii se dovedesc un miraj. Și efortul fizic, intelectual, îndreptat cu obsesie „capitalistă” spre un câștig bănesc, tot mai zădarnic. E topit de inflație, de prăbușiri ale burselor speculative, când totul devine o amăgire diavolească.

diversiunea lui Marx

E momentul în care Karl Marx își făcea apariția ca un Mefisto în scena lumii ideilor, de unde nu va mai putea fi alungat vreodată. Ce propune el nu e distrugerea capitalismului, cum greșit s-a înțeles. Ci ducerea lui mai grabnică la consecințele spre care se îndrepta oricum. Marx observă corect sentimentul alienării și speculează frustrările celor vrăjiți de mirajul capitalist. Celor neispitiți de „das Kapital” nu are ce să le spună, vrăjile lui sunt neputincioase în fața omului tradiției. De-asta și recomandă pornirea revoluției proletare în țările cele mai avansate, Anglia și Germania. Nimeni nu devine comunist din altruism, ci din revoltă, după ce e atras de patima capitalistă. Care-i șoptește că aici și acum e momentul, că valorile materiale sunt singurele importante, restul sunt năluciri și bazaconii pentru naivi.

După această hipnoză, Marx recomandă doar distrugerea: distrugerea statelor naționale, a familiei, a moralei. El reușește o diversiune grandioasă mutând atenția de la marele capital bancar la industriași și antreprenori, care îi erau deja vasalizați prin pârghiile creditului. Dar care dețineau părțile vizibile ale angrenajului: „mijloacele de producție”, nu manetele nevăzute. N-auzi un comunist să ceară să pună mâna pe mijloacele de producție a creditului!

De atunci încolo, politica a fost împărțită între cele două aripi ale materialismului capitalist: de stânga și de dreapta. Ele duc în aceeași direcție, schimbându-se la volan pentru a grăbi ritmul sau a temporiza. Dar mereu mai departe de punctul în care mai merita să te întorci.

Partea a treia: Puțin probabila întoarcere la statul național