Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(continuarea articolului „Atracția capitalismului”)
Consider statul național o formă viabilă de organizare, chiar optimă, care poate oferi cadrul bun pentru un echilibru între interesul general și particular. Dar etapa când el încă prezintă beneficii pentru marele capital se apropie de sfârșit. Și prin însăși esența capitalismului, chiar omul de rând e încredințat să îl abandoneze. Ceea ce face tot mai problematică o coabitare între democrație și națiunea capitalistă.
Niciodată populația unei țări nu a votat să se desființeze. (S-au votat secesiuni, cel mult.) Dacă observăm cum au fost aleși chiar cei mai progresiști din liderii actuali, vom vedea că nici măcar ei nu au candidat cu această platformă. Ci s-au impus, cu un mare angrenaj mediatic, pe baza unor piste false: ca opozanți ai unor naționaliști diabolizați („extremiștii”), promițând beneficii materiale sau doar sloganuri vagi. Cu toate acestea, electoratul – care nu ar vota explicit abolirea națiunii – face o sumedenie de alegeri, care împreună dovedesc că totuși alege mirajul capitalist în dauna mitologiei naționale. Ceea ce înseamnă că distrugerea actuală a națiunilor se face prin înșelarea maselor, dar dacă nu cu acordul lor, măcar fără opoziția lor.
Este aceasta doar decizia unui grup sau efectul unei ideologii? E la îndemână să identifici un curent politic, mediatic, poate chiar un grup vizibil: gen, oligarhii adunați la Davos. Și să spui: „aceștia duc societatea pe calea greșită, trebuie opriți!” Dar ce putere ar avea o minoritate, dacă majoritatea ar avea valori de nezdruncinat?
Marx era de părere că prin capitalism are loc un triumf al valorilor evreiești. Spengler credea că e doar un decalaj între o cultură semită mai bătrână și o cultură occidentală mai tânără. Decalaj de vârstă, care era sursă de conflict și neînțelegeri în vremea lui, dar care urma să dispară prin îmbătrânirea lumii apusene. Discuția rămâne delicată, cu argumente empirice în ambele direcții. Da, există evrei foarte iscusiți în afaceri, dar nu sunt singurii. Alții dintre ei au fost ideologi ai curentelor liberale, ai unor mișcări revoluționare, progresiste, sponsori pentru transformări sociale. Dar oricare din aceleași idei au găsit încă mai mulți adepți între neevrei.
Fără a ocoli ipoteze de teama tabu-urilor, nu putem să nu observăm că explicațiile care arată monomaniacal spre un singur grup de conspiratori, spre „elite”, spre „stângiști”, „globaliști” explică insuficient fenomenul uman. Stilul de viață și mentalitatea din capitalism au o atracție, la care nu e imună nicio etnie. Elitele economice de peste tot se comportă similar când ating un anumit nivel. Sistemul în sine e mai important decât personajele care îl ilustrează la un moment dat.
De asemenea, ne amăgim dacă credem că semnele insolite ale capitalismului târziu sunt rezervate doar țărilor foarte avansate. Care „au luat-o razna de atâta bine”. Și că românii vor fi imuni la aberațiile din ultimele știri din alte țări. E la fel de naiv să crezi că doar cutare politician e de vină, doar cutare ONG sau filantrop. Că e de ajuns să fie ales altcineva decât Trudeau, Macron sau Merkel. Sunt transformări de proporții geologice, care nu-și vor inversa tendința printr-un simplu vot norocos.
Ca să ne convingem de fatalitatea precipitării capitalismului spre prăpastie, e nevoie să continuăm rememorarea felului cum au căzut sub puterea sa restul claselor. Descriere din care va deveni evident caracterul ireversibil al pantei, în absența unei crize, care i-ar opri evoluția fără voia oamenilor.
Patronii de industrie sunt în prima linie a celor care încasează credite și visează să treacă în clasa creditorilor. Asemeni lor, salariații cu înaltă calificare visează independența financiară a propriei firme. Dar acest vis e o portiță, care se strânge tot mai mult. Numărul firmelor scade, cel puțin al celor care contează. Piețele se concentrează și tind spre monopol. Intrarea în afaceri devine tot mai costisitoare, nerealistă.
Transformarea clasei medii în rentieri prin deținerea de acțiuni și imobile are suișuri și coborâșuri. Pare la îndemână în perioadele de boom și un miraj în cele de criză. Când mâna nevăzută a creditorilor „scumpește banii” și spulberă investițiile nerealiste.
Însăși natura producției e transformată de capitalism. Pentru clasa meșteșugărească dispare simțul mândriei de a produce un lucru trainic, al onoarei în comunitate, de a repara ce ai produs. Sunt înlocuite cu anonimitate, cu participarea la un lanț de producție și vânzare în care ești un atom neștiut dintr-o rutină fără noimă. Primează reducerea costurilor, componentele programate să se strice, generarea artificială a nevoilor de consum prin marketing. Clientul devine o țintă de atras în capcana unor rate și abonamente de mentenanță și consumabile, prin contracte viclean ticluite de departamentul juridic.
A existat un moment în istoria capitalismului, când statul a putut fi luat ca protector de clasa antreprenorială. A fost momentul când curentele naționale, ba chiar și extrema dreaptă, găseau finanțatori între industriași, care puteau spera pragmatic și la un ajutor ulterior sau la politici de îngrădire a concurenței străine. Acest aranjament, care să favorizeze „campionii” capitalului autohton, nu mai e valabil decât pentru țările mari. Nu și pentru cele mici, care deja sunt forțate să evolueze într-o presupusă competiție fără opreliști.
De asemenea, a existat un moment când mișcările „reacționare” se bucurau de sprijin măcar discret în rândul elitelor universitare (nu mai spun ale studențimii), între magistrați (care dădeau dovadă de clemență), între liderii de opinie… Acele vremuri au apus definitiv, tocmai pentru că acele elite au fost intim fidelizate de capitalism, căruia îi văd doar avantaje.
Antreprenorii deschid calea destructurării națiunilor după acel apogeu, când au putut să se alieze cu statul – națiune. Aleg forța de muncă ieftină din import, susțin orice sistem de educație, care permite integrarea lor mai simplă, un tip de cultură populară rudimentară, ușor de tradus. Încep să vagabondeze pe meridiane cu noi subsidiare, ca niște negustori ambulanți. Miza e prea mare pentru ei (supraviețuirea afacerii) să nu susțină fluxul migrator, să se mai lase pradă nostalgiilor naționale. Câștigul lor e mare și imediat, pierderea e într-un viitor îndepărtat și disipată la scara societății. Cum spunea lordul Keynes – pe termen lung, suntem toți morți…
Cu ei apare o întreagă elită cosmopolită, care trăiește de facto într-o lume fără țări. Vorbește altă limbă, englezită, decât poporul, pe care nu îl mai înțelege. Care i se pare abulic în comparație cu ritmul trepidant al vânzărilor; sau bigot, superstițios, în raport cu pragmatismul eficient, care le devine propriu. În biroul unei multinaționale ești ca în altă țară; în week-end ești în city break în Europa, în vacanță ești pe alt continent. Care toate seamănă între ele, că au aceleași mall-uri, aceleași lanțuri de cafenele, aceleași raioane de haine, cu aceleași colecții sincronizate global, cu aceleași rupturi pe blugi.
Marx s-a înșelat că proletarii din toate țările se vor uni pentru o cauză comună. Dar amestecul transnațional al clasei medii – superioare e o realitate. Ca și cum ar fi parte din corpul diplomatic, aceștia văd doar beneficiile globalizării și consideră obtuzitate sau rea-voință opoziția.
Politicienii rareori se vor selecta din afara acestei clase cosmopolite, chiar și când profesează naționalismul retoric. Dacă ar apărea un „outsider” autentic, ar fi ca un intrus într-un stup. La fiecare punct, fiecare devine agent activ al transformării ireversibile a societății, dar și prizonier fără putere al unei direcții pe care nu și-o dorește neapărat. Să facă altceva ar fi dezavantajos.
Ultima parte: Capitalismul consumatorilor
Victor Grigore
