Capitalismul consumatorilor

(ultima parte a articolului „Atracția capitalismului”)

egalitate – inegalitate

Marx oferă înșelătorul ideal al egalității, complet de neatins, împreună cu metode practice de subminare a părții funcționale a capitalismului. Ce-ți promite – nu se poate, ce te învață – nu e bine. Dar omenirea e caracterizată de o inegalitate mai mare decât le place filosofilor să contemple. E cu neputință și nepractic să țintești egalizarea. Un sistem bun ar fi acela care ar găsi cea mai bună utilizare a decalajului de potențial dintre semeni.

Altfel spus, un sistem care își propune să stimuleze indivizii să exceleze, dar să aibă valori superioare. Să încurajeze formele cele mai naturale și trainice de asociere: familia și națiunea. Astfel, puterea acumulată să se întoarcă societății, să susțină cultura, edificii durabile, proiecte costisitoare, ridicarea noilor generații și a celor rămași în urmă. Iar națiunea e singura entitate suficient de largă fără a fi cu totul abstractă (ca „omenirea” sau continentul) încât să facă acceptabilă cedarea surplusului – după același instinct care face ca moștenirile să revină în mod curent membrilor aceleiași familii.

Capitalismul singur nu are această capacitate. Dimpotrivă, dă în mâinile indivizilor și grupurilor de succes metodele de a-și înrobi semenii, de a-i face mai dependenți. Aici e cea mai mare problemă a capitalismului: nu permite decât ca excepție personală apariția acestor valori înalte. E materialismul ajuns la perfecțiune, care nu permite niciunei valori umane să treacă deasupra eficienței măsurate în bani ca profit.

E prea eficient! Face din ban un idol acaparator și generează suficientă bunăstare ca să rupă contactul mental cu lumea naturii, a umanului. Un sistem mai puțin eficient nu te-ar putea amăgi în asemenea grad, pentru că ai vedea la tot pasul condiția omului. De-asta și produce cei mai spectaculoși nebuni din toate orânduirile! Te uiți și nu-ți vine să crezi: tatuați pe față, omul care și-a despicat limba să devină șopârlă, fata care s-a operat să semene cu păpușa Barbie, altul care se crede bebeluș și trăiește în pampers, altul care are ca hobby hrănirea unei neveste obeze până devine imobilă… În orice alt sistem, toți acești sonați ori ar muri de foame, ori și-ar veni în fire.

Nu e chiar întâmplător că acum elitele sale cele mai avansate cochetează cu „metaversuri”, transumanism, transsexualitate. În logica internă a sistemului, sunt evoluții mai naturale decât par. E de neconstestat capacitatea capitalismului de a produce abundență și lipsa oricărui criteriu pentru folosirea raționala a respectivei abundențe.

capitalismul consumatorilor

De la un nivel în jos, nu mai există decât mirajul participării la capitalism în calitate de consumator. Unele fulgurante scheme piramidale, investiții în bitcoin, în acțiuni high-tech, înfierbântă trecător mințile săracilor, de a deveni ca-n povești milionari peste noapte. Dar acele baloane pasagere sunt singura tangență cu visul capitalist, pentru marea masă.

Panta consumului distruge definitiv ordinea morală în societate. Totul se transformă în marfă, de la trupul femeii, la organele pentru transplant. Într-o știre din zilele trecute, corporațiile americane anunță că plătesc mii de dolari angajatelor pentru călătorii la clinicile de avort. Un stadiu final al capitalismului, în care firma te plătește să-ți omori urmașii, ca să nu te ridici din fața calculatorului, de la banda de producție sau tejgheaua de vânzări. Ca nu cumva să piardă fonduri prin concediul maternal și să aibă o angajată mai preocupată de colicii bebelușului decât de satisfacția clientului. O formă de sterilizare în masă, prin acapararea anilor fertili pentru carieră.

„La spartul târgului”, clasa medie devine o forță care generalizează procesul deznaționalizării. Cu micile ei capricii, va deschide larg porțile cetății pentru cea mai necalificată migrație. De la curieri, care să-i aducă prânzul la birou și cina acasă, la bone pentru copil (dacă apucă să-l aibă), chelneri, cameriste pentru vacanță, zugravi și șoferi de Uber. Cetățeanul de rând se va trezi curând străin în propria țară, doar pentru a munci mai eficient în serviciul capitalului. Și doar pentru a beneficia, în fond, de aceleași banale servicii, pe care și le făcea singur, când avea destul timp liber.

Deasupra lui, puține modele respectabile. Aristocrația banului e inferioară celei de dinainte în toate privințele, deși aparent în rândurile ei intrarea e mai democratică. E suficient să privim pe ce se duce acumularea din ultimul secol. Care sunt clădirile epocii? Doar zgârie nori pentru birouri pur funcționale pentru a produce mai mulți bani, stadioane gigant pentru distracția maselor. Și, în general, un lux prostesc, risipa caracteristică parveniților unei clase lipsite de gust și măsură.

Ce consumă vulgul e doar în trecere spre gropile de gunoi: junk food, haine proaste, mobilă din bucăți de PFL, plastic. Sigur, electronicele sunt adevărate bijuterii tehnologice, dar ce se vede dincolo de cel mai strălucitor ecran cu cristale lichide și cel mai miniaturizat telefon? Cel mai des, tot un gunoi mediatic produs în cantități industriale.

financializarea

De la un fenomen marginal – speculația financiară a devenit dominanta economiei globale de tip cazinou. Acum restul economiei „clasice” e anexa ei sărăcăcioasă. A fost la început doar profitul din dobândă al celui care creditează o afacere în lumea reală. Acum nu e o metaforă, economia financiară e mai mare decât cea producătoare (după toate estimările), mai mare decât activele presupuse a exista pe fața pământului. Numărul de magie nu poate merge mai departe decât inventând universuri paralele, războaie, crize artificiale sau făcând pur și simplu implozie. O prăbușire dureroasă, dar în lipsa căreia omenirea nu va abandona hipnoza colectivă în care trăiește.

Așa zisa dreaptă, formată din majoretele capitalismului actual, ignoră complet această realitate. Se comportă ca și cum „piețele” ar exista aievea, ca și cum antreprenoriatul ar fi o posibilitate la ordinea zilei, în orice domeniu. Ca și cum economia productivă nu ar fi surclasată ca volum de economia financiară, de instrumentele derivate ale băncilor offshore din umbră. Despre sistemul bancar fracționar și justificarea unui asemenea privilegiu – tăcere adâncă.

Acuză, în schimb, eternul stat de corupție: „nu e adevăratul capitalism!”. Fără să justifice în vreun fel cum ajunge capitalismul să genereze acest nivel de corupție și capturarea arbitrilor presupusei competiții. Pe bună dreptate, ei acuză băncile centrale (presupuse a aparține statelor nu marii finanțe) că diluează masa monetară. Fără să-și pună problema că adevăratele producătoare de masă monetară, ex nihilo, sunt băncile comerciale, private, prin inventarea creditului. Absurdul sacrificării unei vieți pentru hârtii generate dintr-o apăsare de tastă, nu îi lovește pe cei care altfel sunt conștienți de treptata devalorizare a acelorași hârtii.

Ei arată mereu spre afluxul tot mai mare dinspre lumea a doua și a treia spre metropolele capitaliste. Zicând: „iată, oamenii votează cu picioarele pentru sistemul preferat!”. În acest caz, ei confundă o boală terminală cu un semn de bun augur. Ca și cum ai considera abdomenul umflat al copiilor subnutriți cu un semn de bunăstare. Când granițele se prăbușesc în fața unei invazii, e dovada că sfârșitul nu e departe, nu a succesului. Acele societăți sunt deja cariate iremediabil de individualism, de pierderea coerenței interne, de simțul identității, care să le permită să se mai apere. Sunt doar aglomerări de alogeni și însingurați în trecere, mânați de interese imediate. Cu mult timp înainte, acele societăți au fost colonizate de „investitori”, de capitalismul care le-a răpit pe rând politicienii, elitele, mijlocașii și, într-un final, poporul însuși.

Aglomerația din orașe nu-i un succes, dacă vine după pustiirea satelor. Nici coada de la mall-uri, dacă alte locuri de unde să-ți cumperi hrana sau s-o produci nu mai sunt disponibile. Nu-i chiar un miracol acumularea bogăției în anumite metropole, dacă alte regiuni sunt pustiite. Dacă ar fi existat orașe ale arendașilor în feudalism, și ele ar fi fost luate cu asalt din toate părțile.

Ce propune stânga, într-o atare situație? Stânga clasică prescrie administrarea de calmante. În sensul împărțirii unor beneficii sociale, necesare de altfel. Mici bacșișuri. Dar care creează state asistențiale, spre care lumea a treia e atrasă ca de un butoi cu miere. În forme mai radicale, ea reușește chiar să distrugă motivația și să gripeze temporar motorul capitalist.

Stânga modernă prescrie halucinogene surescitante. În senul că nu se mai referă deloc la problemele sociale. Ci dezvoltă cele mai degradante obsesii de natură sexuală, care dinamitează societatea cu totul.

capcana din care nu se poate ieși

Ce poate veni după o generație care trudește pentru o lume pur financiară? Ale cărei castele și palate sunt cifrele de vânzări, PIB-ul, cotele de piață, cifrele de audiență, vizualizările, ratele de recuperare a investiției… Capra sare masa, iada sare casa… După generația capitalismului financiar, nu poate urma decât o generație și mai rebelă, mai revoluționară, a cărei operă de „creație” e însăși distrugerea vestigiilor materiale ale vechii civilizații. Doar în această lumină devine explicabil zelul de a distruge și ultimele zone dure ale percepției – identitatea sexuală, rasială, a umanului în raport cu tehnologia. Pe cei dezabuzați de supra-abundență îi incită mai mult decât consumul pe cei dinaintea lor.

Să urmărim cu atenție universul mental al tinerilor și vom descoperi mai multă loialitate pentru anumite branduri, decât față de țară. Siglele îi exaltă mai mult decât steagurile. Simultan, corporațiile susțin crearea de identități artificiale, prin promovarea unor grupuri cu statut special. Sunt acele identități, care țin locul afilierii naționale.

Mai e posibilă întoarcerea la un sistem alternativ, care să nu renunțe la proprietatea privată, dar să pună națiunea deasupra capitalului? Nu. Atâta timp cât nu mai există acel tip uman, care să aibă o asemenea ierarhie a priorităților. Nu, atâta timp cât mentalitatea capitalistă erodează acele valori superioare necesare. Va fi mai probabil după ce criza va face vizibil că promisiunile capitalismului nu mai sunt realizabile.

Să ne punem întrebarea: dacă ar apărea totuși un „lider providențial”, apărător al valorilor perene ale tradiției și națiunii… ce forțe i s-ar opune? Acelea ale capitalului internațional, chiar dacă prin mijlocirea altor politicieni. Cu ce mijloace, dacă nu cu cele ale sancțiunilor financiare, care să provoace suferință economică și faliment de stat? Nu politicienii progresiști, nu întâlnirile la forumurile de la Davos împiedică o rezistență coerentă națională. Aceia ar putea vorbi și plănui ce poftesc. Uriașa putere a capitalului transnațional e adevărata opreliște.

Acel gen de lider ar avea nevoie nu doar de carismă și trusturi de presă, ca să convingă națiunea să îl voteze. Dar ar avea nevoie să își construiască o economie autarhică și să convingă societatea proprie să accepte sacrificiile grele ale renunțării la consumul facil. Pe scurt: să renunțe la capitalism – o propunere puțin probabil să fie acceptată de contemporani.