37. Impasul Europei de după primul război mondial, descris de Keynes

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

În episodul trecut am încercat să redau cele mai importante prevederi impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles, așa cum sunt ele subliniate în cartea lui John Maynard Keynes „Consecințele economice ale păcii”. Desigur, acela era subiectul de bază al cărții și foarte relevant pentru serial prin efectul monetar al inflației ce a urmat. Dar în ea se regăsesc mai multe considerații de context general ale marelui economist, care merită cunoscute, pentru a percepe acel moment istoric de cumpănă și cu alte nuanțe decât cele păstrate de manualele de istorie. De aceea, redau aici câteva din ele, într-un episod mai scurt, pe care îl puteți considera o mică paranteză dar utilă seriei.

De fapt, englezul Maynard Keynes nu era doar preocupat de soarta Germaniei, deși o nuanță de compasiune umană răzbate, cât îl preocupau efectele asupra Europei și globului, produse prin dereglarea relației comerciale între țări. Gândurile sale sunt formulate „la cald” și la fața locului, la conferința de la Paris în 1918 – 1919, pentru a vedea lumina tiparului anul următor. În ele vedem germenii reașezării lumii pe o nouă axă, cu o dominație în creștere pentru Statele Unite în defavoarea Europei.

În timpul primului război mondial, Marea Britanie pornise ca principalul creditor în Europa și SUA, ca parte necombatantă care doar exporta masiv cele necesare bătrânului continent răvășit. După ce Londra și-a golit rezervele, America a devenit marele creditor atât pentru Anglia, Franța, Italia, dar și aliații mai mici.

La final, Rusia, Germania și Austria erau dezintegrate de revoluții comuniste, război și destrămări teritoriale. Franța și Italia erau pe buza falimentului și nu își puteau plăti datoriile către anglofoni, decât prin iluzoriile despăgubiri pretinse de la Germania în deceniile următoare.

După cum relevă Robert Lekachman în prefața cărții, comerțul internațional a mai funcționat în anii 20 doar prin acest bizar mecanism. În care SUA împrumuta Germania cu sume mari, ca să își repare industria și rețeaua de transport; din care cea mai mare parte era virată țărilor Antantei, care își achitau datoriile către America, închizând cercul. (p. 22)

În 1922, cele două proscrise ale continentului, Germania și Rusia încheie pacea de la Rapallo, devenind din inamici, parteneri. Unirea dintre resursele vaste ale rușilor și tehnologia organizată a nemților a fost văzută ca un pericol strategic pentru ascensiunea americană. Când bizarul circuit al finanțării peste Atlantic a fost oprit, a urmat deceniul crizelor interbelice. Iată o explicație mai rar invocată pentru Marea Depresiune.

demografia, ca destin

Keynes își începe considerațiile despre tratatul postbelic cu un pas în spate, anume, surprinzătoarea schimbare demografică din jumătatea de secol anterioară. În 1870, Germania avea o populație de 40 de milioane. În 1914 urcase la 68 de milioane. Rusia Europeană își crescuse populația încă și mai mult. De la sub 100 de milioane în 1890, la 150 înaintea primului război mondial. (p. 35)

Era deci natural ca popoarele emergente să tulbure ordinea existentă în secolul XIX, când Franța napoleoniană avusese un mare atu demografic peste țările continentale, care doar unite luptau contra ei. Apoi secolul se încheiase cu hegemonia financiară instaurată de Imperiul global Britanic. (E o situație care are ecouri acum în emergența țărilor BRICS, care deja adună într-o asociere încă vag definită jumătate din populația planetei.)

Când s-au războit în 1870, Franța și Germania aveau populații aproximativ egale. Bogăția Franței era net superioară, iar Germania abia începea să își fructifice resursele miniere în siderurgie. La 1914, populația Germaniei era cu aproape 70% mai mare decât a Franței. Al Doilea Reich devenise o putere mondială în producție și comerț, cu o capacitate tehnologică fără egal. Franța avea o populație în stagnare și pierdea teren la nivelul de trai. (p. 46)

La fel de dramatică era și schimbarea raportului între continente. La 1890, Europa încă mai avea o populație mai mare decât cele două Americi împreună. Dar situația era în rapidă schimbare. Europa nu își mai putea asigura necesarul de hrană și trebuia să exporte tot mai mult în schimbul ei către fostele sale colonii. Europa Centrală și de Vest era hrănită de surplusul exportat de Rusia și România. (p. 41)

sfera de influență germană

O problemă cu tratatul de la Versailles era și că ignora relațiile de cooperare ce se țesuseră în jumătate de secol dinainte de primul război mondial. Germania devenise un pivot în mijlocul continentului, care nu putea fi izolat ca pedeapsă, fără efecte majore împrejur. Germania era cel mai mare importator pentru: Rusia, Norvegia, Olanda, Belgia, Elveția, Italia și Austro-Ungaria. Era al doilea pentru: Marea Britanie, Suedia, Danemarca și al treilea pentru Franța. Similar, era cel mai mare furnizor pentru: Rusia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Elveția, Italia, Austro-Ungaria, România, Bulgaria; și al doilea pentru Marea Britanie, Belgia și Franța.

Toată Europa la est de Rin cădea în orbita industrială a Germaniei și viața ei economică se ajusta în consecință, notează Keynes.

Economistul britanic deplânge lipsa de viziune a negociatorilor, care au preferat să umilească și să își elimine un competitor, decât să construiască un viitor împreună. Paradoxal, Aliații au pretins de la nemți privilegiul de a pătrunde fără bariere vamale pe piața de desfacere germană, dar nu au construit ceva similar între ei. Keynes e un idealist al globalismului, așa cum era el profesat de Woodrow Wilson, nu în felul cinic în care președintele american și-a schimbat poziția între cele 14 puncte ale armistițiului semnat de Germania și tratatul final, negociat pe parcursul anului următor.

Între dezideratele celor 14 puncte erau: înființarea Ligii Națiunilor (viitoarea ONU), o structură care se spera că va face războaiele imposibile, restrângerea înarmării la necesitățile de ordine internă, o Polonie independentă, cu acces la mare și un spațiu de liber schimb între aliați. Keynes rămâne adept al dezideratului unei astfel de uniuni economice, sub auspiciile Ligii Națiunilor. E ceva ce, ironic, relua proiectul expansionist german Mittel Europa, și care avea să se realizeze multe decenii după sub forma Uniunii Europene.

Acesta e un alt regret al lui Keynes legat de tratat, că nu a stabilit un proiect de dezvoltare pentru Europa, nici măcar strategii de salvare a Franței și Italiei, în pericol de faliment. Tot o prioritate trebuia să fie oferirea unei perspective de lansare pentru țările nou apărute pe ruinele imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rus (sau reîntregite, cum era cazul României Mari).

spectrul unei mari depresiuni

Idealismul autorului are ca bază o percepție realistă a situației. „Tratatul condamnă la moarte multe milioane de germani, bărbați, femei și copii.” Pe lângă Germania, Rusia și Austria se confruntau deja cu foametea la scară mare. Iar fără importuri americane, drama se putea extinde în vestul continentului.

Deși are convingeri liberale, Keynes deplânge și că euro-americanii nu au o strategie de aducere a Rusiei în circuitul economic internațional după revoluția bolșevică. O frază a sa pe subiect, din 1919, pare scrisă zilele acestea, nu cu un secol în urmă:

„Blocada Rusiei proclamată recent de Aliați e prostească, fără viziune. Nu blocăm atât Rusia, cât pe noi înșine.” (p. 176)

Aceeași viziune profetică o demonstrează și când sugerează motivele viitoarei hegemonii americane. Statele Unite au la finele primei conflagrații armata cea mai mare, mai bine echipată și disciplinată. Europa le e datoare, în dependență alimentară și necesită cu disperare un plan de creditare pentru reconstrucție. Doar din ce vinde Europei, America și-a recuperat deja la finele războiului 5 miliarde de dolari, fără a acumula vreo datorie. (p. 167) Deci punerea pe picioare a economiei bătrânului continent nu e o investiție irațională pentru SUA.

Keynes e sceptic că statele Europei vor folosi cumpătat astfel de resurse. Între exemplele negative, de guvernanți nesăbuiți, sunt amintiți și politicienii României începutului de secol XX, despre care crede că ar folosi în interes propriu orice resurse. Dar chiar cu aceste riscuri de risipă, Keynes crede că fără ștergerea unor datorii și un program internațional de creditare chiar nerambursabilă, țările Europei riscă să rămână dependente pe generații față de America și Anglia.

Urgența era de ordin social. În iulie 1919, un raport al lui Hoover semnala că 15 milioane de familii primeau ajutor de șomaj în Europa, plăți produse în principal prin devalorizarea monetară. Producția de cărbune a Europei scăzuse cu 30%. Dacă înainte de război, Germania producea 85% din hrana locuitorilor ei, acum productivitatea solului e redusă cu 40% și calitatea șeptelului cu 55%. (p. 145)

inflația postbelică

În versiunea libertariană, hiper-inflația germană e scoasă total din context și pusă exclusiv în seama statului, care ar fi tipărit într-un mod inconștient bancnotele fără acoperire. În contra-pondere, e lăudat rigidul etalon aur, ca singura monedă cinstită și „adevărată”. Iar John Maynard Keynes e arătat cu degetul pentru faimoasa lui propunere de intervenție guvernamentală de stimulare economică prin deficit. Respectiva versiune nu doar îi caricaturizează opiniile mult mai nuanțate ale economistului, dar șterge complet din peisaj situația generalizată a Europei.

Lucrurile erau atât de scăpate de sub control, încât în Rusia, Polonia, Ungaria, Austria nici nu se mai putea vorbi de existența unui buget. (p. 153) Monedele Rusiei și Austro-Ungariei (înainte să dispară ca entitate) deveniseră total inutilizabile în comerțul extern. Polonia emisese pe durata războiului o variantă a zlotului, la paritatea de o marcă germană, numită „marca poloneză”. După patru ani, marca polonă se cumpăra cu 3 cenți; coroana austriacă, pe 2 cenți, fără a se putea vinde mai departe. Marca germană valora încă 4 cenți la data apariției cărții, în 1920, pentru a nu mai valora nimic anul următor. Nici țările din Estul și Sud-Estul Europei nu erau departe. (p. 148)

Chiar puterile învingătoare erau la ananghie. Lira Italiei căzuse la jumătate. Francul francez avea „o piață nesigură”, pierzând o treime în raport cu aurul, și chiar lira sterlină avea perspective incerte.

imoralitatea inflației

Departe de a susține tipărirea inconștientă de bancnote, cum e denigrat de adversari, Maynard Keynes critică această stare de lucruri ca periculoasă. Economistul englez subliniază că inflația prelungită pe termen nedefinit e o formă insidioasă prin care guvernele pot confisca în secret o mare parte din avuția cetățenilor. Și un proces care îi sărăcește pe mulți și îi îmbogățește pe câțiva. (p. 147) În plus, inflația perturbă corectitudinea calculului economic, care diferențiază între afacerile viabile și cele hazardate. Pentru că într-un context de inflație continuă, orice comerciant care a făcut stocuri și are proprietăți va face inevitabil profit.

Keynes remarcă și aspectul psihologic, care face oamenii să aibă o încredere nefondată în monede. Nici măcar în Rusia răvășită de revoluție, rubla nu își pierduse integral puterea de cumpărare în țară, chiar dacă era refuzată oriunde altundeva. Oamenii nutresc speranța că banii au o valoare în sine, asociată cu autoritatea de stat, pe care și-o vor recupera la un moment dat. Ei nu înțeleg că, în anumite contexte, acea valoare a fost risipită o dată pentru totdeauna.

Această supoziție naivă e încurajată și împărtășită de politicieni, care cred că pot ține în loc valoarea nominală a banilor prin fixarea prețurilor. Intervenție despre care Keynes avertizează că are în ea „semințele declinului economic final”. Susținător al unui alt tip de intervenții, limitate în timp, prin investiții publice, Keynes alege totuși medicamentul amar al pieței libere în locul acestui tip de intervenția directă asupra prețurilor:

„Dacă guvernul se abține de la reglementare și permite echilibrarea de la sine, mărfurile esențiale ating curând un nivel accesibil doar celor bogați. Devalorizarea banilor devine aparentă și frauda asupra publicului nu mai poate fi ascunsă.

Efectul asupra comerțului exterior a reglementării prețurilor și vânătorii de speculanți ca antidot pentru inflație e chiar mai rău.” (p. 149)

(va urma)

Bibliografie
John Maynard Keynes – „Consecințele economice ale păcii” (1920)