36. Clauzele Tratatului de la Versailles care au împins marca germană la hiperinflație

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

Pentru România, pactul care a încheiat primul război mondial a însemnat validarea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918. Era împlinirea unui ideal național la care lucraseră câteva generații de politicieni și oameni de carte, plătit cu sacrificii pe câmpul de luptă. Era un drept istoric și un act de voință democratică, exprimată de provinciile care au cerut să fie parte din România Mare. De aceea, discuțiile critice despre cum Aliații i-au tratat pe învinși au fost evitate în ultimul secol pentru că aveau un aer revizionist, chiar periculos.

Totuși, dacă românilor li se făcea în linii mari dreptate, deciziile luate de învingători, în special în privința Germaniei, au fost atât de dure și fără precedent, încât au purtat în ele germenii instabilității interbelice. Și au făcut din marea pace din suburbia Parisului doar un armistițiu de două decenii până la un și mai mare război mondial. Deși nu ea declanșase războiul și nici măcar nu fusese cea care și-l dorise cel mai mult, Germania a fost tratată ca singura culpabilă. Și pusă să plătească, în timp ce pentru alte imperii ca Austro-Ungar, Rus sau Otoman s-a considerat că dezintegrarea și haosul în care se găseau erau o pedeapsă suficientă.

Condițiile înrobitoare puse atunci celui de-al doilea Reich, care fusese puterea în ascensiune a Europei sunt doar sumar cunoscute de publicul larg. Dar merită cercetate mai în detaliu pentru că au pus în mișcare un domino de consecințe valabile până azi și pentru că au multe ecouri cu situații pe care le-am trăit în ultimele decenii.

Toată lumea a auzit de faimoasa devalorizare monetară din timpul Republicii de la Weimar, formă de guvernare instaurată aproape simultan cu pierderea războiului și abdicarea împăratului german. Pentru cercurile libertariene foarte populare pe internet, secvența e reprezentativă pentru nesăbuința statului de a gestiona moneda unei țări prin tipărirea în neștire de bancnote care își pierd orice valoare. Lucrurile sunt mai complicate de atât.

Toate țările au renunțat la etalonul aur în ziua declanșării primului război mondial. Toate țările Europei au început să se îndatoreze și monedele lor s-au depreciat în măsuri diferite încă din timpul conflagrației. Situația a fost cu atât mai dramatică pentru țările învinse sau străbătute de revoluții, care au avut și mari pierderi teritoriale. Deja la începutul anilor 20, bancnotele germane în circulație erau de zece ori mai multe decât înainte de război și prețurile crescuseră de cinci ori. Vârful hiper-inflației de la Weimar începe în 1921, pentru a pulveriza total marca germană în 1923. Erorile de guvernare ale regimului progresist, de nuanță socialistă, instaurat la finele războiului nu pot fi negate. Totuși, ele pălesc în comparație cu situația imposibilă în care punea țara dictatul impus de aliați.

În noiembrie 1918, Germania s-a predat prin semnarea unui armistițiu. Au urmat negocieri de luni de zile, dominate de prezența președintelui american Woodrow Wilson, a premierului francez Georges Clemenceau și a celui englez David Lloyd George. Tratatul de la Versailles e semnat în iunie 1919, intrând în vigoare în ianuarie 1920.

Prezent luni de zile la negocieri în delegația engleză, marele economist John Maynard Keynes se retrage dezamăgit de turnura pe care o luau lucrurile și scrie o carte memorabilă, intitulată „Consecințele economice ale păcii”, pe care o publică în 1920. În ea, Keynes se dovedește nu doar un fin observator imparțial, dar pe alocuri profetic. El susține că termenii impuși de aliați sunt scandaloși, că pretențiile lor în privința despăgubirilor sunt nerealiste și că nu există posibilitatea ca Germania să poată plăti acel gen de sume. Mai mult, economistul britanic prezice corect că tratatul e doar o pace temporară, care va afecta dezvoltarea Europei în ansamblu și că va fi la un moment dat repudiat. În cele ce urmează, vom încerca să sintetizăm cele mai importante informații din cartea respectivă, care e indispensabilă pentru înțelegerea restului evenimentelor geopolitice din secolul XX.

un contract făcut de bancheri

Înainte de a vedea în detaliu ce prevedea tratatul și contextul, să îi redăm esența. Germania pierdea câteva regiuni cheie, bogate în resurse de cărbune și pentru siderurgie, de care depindea industria sa în ascensiune. Își pierdea toate coloniile, flota, controlul asupra râurilor interne și a câtorva orașe portuare. Pierdea atribute majore ale suveranității, fiind practic guvernată de un consiliu supra-național. Era demilitarizată și pusă să plătească despăgubiri colosale, care să acopere nu doar stricăciuni ale războiului, dar și pensii pentru veteranii adversari și urmașii lor.

Mai grav era că nu exista propriu-zis o sumă totală a despăgubirilor. Plata urma să se facă inițial prin confiscări din orice era transferabil și vandabil. După care urmau plăți eșalonate în bani și produse, gândite să stoarcă toată bunăstarea produsă cel puțin pentru câteva decenii. Dar cum ratele erau purtătoare de dobânzi cumulate, se putea ajunge la o legare în perpetuitate a unui popor în lanțurile unor datorii eterne. Capcanele tratatului erau atât de abil ticluite încât purtau amprenta inconfundabilă a unor contracte bancare dezavantajoase, cum se mai văd până în zilele noastre, având clienți țări mai mici prinse la ananghie sau naivi căzuți în plasa unor clauze cămătărești.

În prim plan erau politicieni, desigur, dar bancherii erau copios reprezentați în delegațiile principale de negociatori. Adăugând aici câteva nume și detalii, care nu au fost notate de Keynes, vom avea surpriza să întâlnim la conferință câteva personaje deja familiare ale serialului nostru. Pe unii, i-am evocat în episoadele despre crearea Rezervei Federale Americane și în culisele Revoluției Bolșevice. La fel de mare surpriză e și că aceia erau de ambele părți ale mesei, atât la învinși cât și învingători, uneori chiar în relații de rudenie. (La fel cum fusese cazul și domnitorilor peste mai multe țări din Marele Război, unii din ei veri ce își își vorbeau pe numele mic în epistole, când popoarele lor erau în tranșee.)

Cel mai important aspect, din perspectiva lor, poate și a istoriei viitoare, era că Statele Unite câștigaseră în timpul războiului statutul de principal creditor, după ce restul țărilor se îndatoraseră masiv și erau ruinate de război. Interesul lor era să se instituie un cadru pentru plata acelor datorii și raporturi de putere de subordonare și control pe termen lung. Să notăm câteva personaje din umbra tratativelor.

Max Warburg, sfătuitor financiar al guvernului german a fost în delegația extinsă la negocierile de la Paris. El era, desigur, fratele lui Paul Warburg, arhitectul înființării Rezervei Federale Americane cu câteva luni înainte de declanșarea primului război mondial. Acesta din urmă era unul din cei trei parteneri ai băncii Kuhn & Loeb, unde era asociat și rudă prin alianță cu Jacob Schiff, susținător al mișcărilor revoluționare din Rusia Țaristă. Influența acestor bancheri instalați în America de puțini ani era considerabilă, pentru că Europa devenise total dependentă de ajutorul și finanțarea americană.

Pe lângă actori statali, cei mai mulți doar cu statut de observatori, au luat parte la negocieri și câteva organizații militante. Delegația Mișcării Sioniste a fost condusă de Chaim Weizmann, originar din Rusia, care avea să devină primul președinte al statului Israel. Weizmann avea întâlniri frecvente cu diverși membri ai familiei Rothschild, legendarii bancheri ai Europei, și cu premierul britanic David Lloyd George. Scopul principal al delegației la Paris era înfăptuirea promisiunilor făcute în Declarația Balfour, de înființare a unui stat evreiesc în Palestina.

Comunitatea era reprezentată în eșaloanele secunde și ale altor delegații. Pe lângă clanul Warburg, un rol notabil l-a avut ministrul francez de Finanțe, Louis Lucien Klotz, care a presat pentru cele mai mari despăgubiri posibile de la germani, în tandem cu premierul Clemenceau (etnic francez).

În delegația Germaniei, partea financiară era supervizată de Carl Melchior. Acesta fusese juristul Băncii Warburg și avea să devină ulterior vice-președinte al Băncii Reglementelor Internaționale (BIS) supra-numită banca tuturor băncilor centrale. O catedră de la Universitatea Evreiască din Ierusalim îi poartă numele pentru a-i onora activitatea.

În aceeași delegație, ca expert economic pentru fostele colonii germane, era și Bernhard Dernburg. Acesta provenea dintr-o influentă familie evreiască și făcuse carieră în lumea bancară la Deutsche Bank. Ulterior, avea să devină și parlamentar în Republica de la Weimar.

În delegația americană, condusă de însuși președintele Woodrow Wilson, strălucea în calitate de expert economic Bernard Baruch, care ajunsese să controleze cea mai mare parte a economiei americane, în anii când a fost convertită în economie de război. Ea producea și vindea în baza comenzilor de stat pentru armament și bunuri prioritar necesare populației civile și militare.

În delegația Marii Britanii, un rol discret era jucat de sir William Wiseman, care avea să devină un deceniu mai târziu partener în Banca Kuhn & Loeb a familiilor Warburg, Jacob Schiff și Otto Kahn. William Wiseman intervenise în 1917 pe lângă autoritățile canadiene pentru a-l elibera pe Lev Troțki din arest în drumul său spre marea revoluție bolșevică de la Petrograd.

Dar greii delegației britanice erau premierul David Lloyd George, Alfred Milner și lordul Arthur Balfour (toți trei de origine englezească). Tripleta era apropiată familiei bancare Rothschild împreună cu care Alfred Milner e protagonistul unei ample teorii a conspirației despre sistemul anglo-american. (Nu o detaliem aici, dar a fost masiv documentată de istoricul globalist Caroll Quigley.) Tânărul Winston Churchill a fost luat ca asistent al aceluiași cerc, fără o poziție oficială în delegație. Avea să fie distribuit în rolul vieții în războiul următor.

pierderile teritoriale și de resurse

Prin tratat, Germania pierdea 7 milioane de locuitori de pe teritorii (atribuite în special Poloniei la est și Franței la vest) care, deși nu erau foarte mari, erau vitale prin resursele lor. Parafrazând celebra maximă a lui Bismark, Keynes subliniază că Imperiul German fusese construit nu atât pe „sânge și fier”, cât pe cărbunele de care depindeau industria, petrochimia, siderurgia. Folosirea inteligentă a resursele îngăduise Germaniei să se urbanizeze, stil de viață care n-ar fi sustenabil fără activități industriale.

Germania ceda Franței minele din bazinul Saar, pe care le putea răscumpăra la prețul în aur. În acel district cu 650.000 de locuitori erau mai puțin de 100 de francezi la data acordului. Regiunea fusese germană o mie de ani, dar francezii doreau acele mine pentru turnătoriile din Lorena.

Silezia Superioară, un district cu orașe mari, produce 23% din cărbunele Germaniei. Ea nu fusese niciodată parte din Polonia, dar populația e amestecată – polonezi, nemți, cehi și slovaci. Economic e foarte germană, de ea depinzând Estul țării. Pierderea ei ar fi o lovitură devastatoare pentru statul german. Prin pierderea celor două bazine, se pierde o treime din sursa de cărbune a țării. (p. 71)

Pentru o perioadă de zece ani, Germania se obligă să livreze Franței cărbune cât diferența dintre producția anuală de dinainte de război a minelor din Nord și Pas de Calais, distruse pe timpul războiului, și producția acelor mine în anul în curs.

Germania trebuie să facă următoarele livrări de cărbune:
       – 7 milioane de tone anual Franței pentru zece ani
       – 8 mil. t Belgiei timp de zece ani
       – către Italia, o cantitate anuală care să crească de la 4,5 în primii trei ani la 8,5 în următorii șase ani
       – alte cantități către Luxemburg.
Cu totul, un efort anual de 25 milioane de tone. (p. 73)

Pentru context, 33,5 milioane de tone era tot exportul german de cărbune. (Cu o jumătate de secol anterior, se extrăgeau doar 30 de milioane de tone. Dar eficiența crescuse spectaculos în era lui Bismark și după înfrângerea Franței în 1870, cu anexările teritoriale de rigoare. Astfel, înainte de război, Germania extrăgea 191,5 mil. t. Dar folosea 139 intern, iar alte cantități erau necesare funcționării minelor.

Din ce rămâne, nu se pot trimite 20 de milioane de tone Franței compensații pentru minele avariate și 25 de milioane țărilor mai sus amintite. Trebuie avute în vedere pierderile umane din război și productivitatea scăzută afectată de malnutriție în urma blocadei de mai mulți ani.

Maynard Keynes semnalează și dezechilibrele ce s-ar produce pe continent doar din această schimbare. Dacă Franța și Italia urmează să își asigure nevoile din cărbunele german, atunci țările anterior importatoare ca Europa de Nord, Elveția și Austria vor trebui să își taie acel consum. (p. 76)

Altă pierdere teritorială faimoasă erau provinciile Alsacia și Lorena. De acolo se extrăgea 75% din minereul de fier al Germaniei. Și această pierdere venea cu complicații mai mari. Pentru că doar un sfert din furnale se află în Lorena și Saar, iar un sfert din topitoriile de oțel sunt în Alsacia Lorena. Majoritatea e în restul țării. (p. 78) Dacă Franța nu va mai vrea să exporte materia primă, toată acea industrie dependentă va cădea. Iar interesul ei pe termen lung e să își construiască propria industrie pe baza resurselor dobândite.

pierderea flotei și rețelelor de transport

Germania cedează Aliaților toate vasele comerciale de peste 1.600 de tone, jumătate din vasele între 1.000 și 1.600 de tone și un sfert din vasele de pescuit. Ceda inclusiv vasele aflate în construcție. Mai mult, trebuia să mai construiască pentru Aliați alte vapoare până la 200.000 de tone anual.

Se interzic linii navale de la Hamburg, cu excepția celor în interes străin. Germania trebuia să plătească străinilor pentru transportul comerțului său. (p. 63)

Germania trebuie să predea 5.000 de locomotive și 150.00 de vagoane în stare bună cu piesele necesare.
Practic, Aliații preiau controlul total al sistemului de transport german. (p. 82)

Cum cel mai ieftin tip de transport e cel pe apă, învingătorii practic acaparau tot bazinul hidrografic navigabil al Germaniei. Scandaloasa manevră era mascată prin prevederi care se refereau la apele de interes internațional. Doar că majoritatea râurilor germane fie au izvorul, fie se varsă în afara țării. (Rinul pleacă din Elveția și e frontieră cu Olanda acum; Dunărea izvorăște din Germania dar cea mai mare parte curge în altă parte, Elba izvorăște din munții Boemiei, acum în Cehoslovacia; Oder traversează Silezia Inferioară; Niemen e frontieră pentru Prusia și pleacă din Rusia.)

Ca să permită accesul la mare al mai multor țări, Elba, Oder, Dunărea, Rinul treceau în administrarea unei comisii internaționale. (p. 83)

Unele orașe portuare ca Hamburg, Magdeburg, Dresda, Frankfurt, Breslau treceau într-o jurisdicție străină. Germania ceda până la 20% din tonajul navigației interne.

Acolo unde Rinul e frontieră între Franța și Germania, Franța va avea toate drepturile să îl folosească la irigații și hidrocentrale. Toate podurile trec în proprietate franceză pe toată lungimea. (p. 84)

pierderea coloniilor și confiscările

Germania cedează Aliaților toate drepturile și titlurile posesiunilor sale din străinătate. Sunt incluse căi ferate, care se predau fără despăgubire în timp ce statul german rămâne să achite datoriile rămase pentru ce a investit în ele.

Toate contractele și înțelegerile în favoarea cetățenilor germani pentru lucrări publice trec la guvernele aliate ca despăgubiri. „Aliații și Puterile Asociate își rezervă dreptul să rețină și să lichideze toate proprietățile, drepturile și dobânzile cetățenilor germani și companiilor controlate de ei în fostele colonii germane”. Toate, fără compensații către indivizii expropriați. (p. 64)

Aceleași prevederi se aplicau și cetățenilor particulari în Alsacia – Lorena. Aceasta fusese parte din Imperiul German aproape o jumătate de secol. Majoritatea populației era de limbă germană și fusese locul celor mai mari investiții germane. Erau exceptați doar acei nemți cărora statul francez le permitea să rămână acolo. Dar rețelele feroviare cu tot cu materialul rulant erau direct confiscate. În timp ce proprietatea e luată, datoriile contractuale rămân în contul Germaniei.

Keynes subliniază că nu există un precedent în niciun tratat de pace anterior pentru acest tratament al proprietății private. (p. 66)

Nedreptatea e flagrantă și în felul cum sunt tratate contractele de dinainte de război între cetățenii Aliaților și cetățeni germani. Contractele pot fi anulate la alegerea primilor, în vreme ce alte contracte (nefavorabile nemților) își urmează cursul. (p. 67)

Germania renunță la toate drepturile și privilegiile pe care le-ar avea în China, Siam, Liberia, Maroc, Egipt.

Prin articolul 258, Germania renunță la dreptul său de participare în orice organizație internațională financiară sau economică în oricare din țările Aliate sau în Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia, în teritorii sub suzeranitatea acestora și în fostul Imperiu Rus. (p. 70) În acest fel, i se ia și sfera de influență sau debușeurile de export în țările care îi fuseseră aliate.

primele plăți și acapararea controlului

Într-un an de la intrarea în vigoare a tratatului, guvernul german trebuie să își exproprieze cetățenii ca să livreze Comisiei pentru Reparații orice drepturi și acțiuni în firme de utilități și concesiuni. (p. 68) Ca o paranteză: deși România a pierdut doar la figurat războiul rece și nu a semnat un tratat explicit în 1989, recunoaștem acest gen de preluare a unor monopoluri cheie, făcută la noi în deceniile de tranziție din post-comunism. Demantelarea industriei, preluarea băncilor și furnizorilor de energie au părut efecte spontane ale întâlnirii dintre vechiul sistem socialist ineficient și cel nou, capitalist. Dar iată că un secol în urmă au fost puse premeditat pe hârtie ca ținte strategice.

Până la 1 mai 1921, Germania trebuie să plătească 5 miliarde dolari după cum i se va cere în aur, mărfuri, nave, titluri sau altele. Acest articol încredințează Comisiei pentru Reparații puteri dictatoriale asupra proprietății Germaniei. Pot invoca acest articol ca să ceară predarea oricărei afaceri sau proprietăți din afara sau interiorul Germaniei.

Comisia poate fi folosită pentru a distruge economic organizarea Germaniei, nu doar pentru a o face să plătească.
Același proces de expropriere e aplicat și pe teritoriile foștilor săi aliați și în țările vecine, nu doar coloniilor îndepărtate. (p. 69)

Simultan și perfect ipocrit, Germaniei i se impune prin tratat ce am numi astăzi un „program de liberalizare”. Ea obligată să acorde clauza națiunii celei mai favorizate Aliaților și statelor asociate, fără reciprocitate. Peste ele, nu se vor putea pune taxe vamale. Cinci ani, din Alsacia Lorena se va putea exporta fără taxe în Germania, tot fără reciprocitate. Trei ani, aceeași prevedere pentru exporturile Poloniei. (p. 80) Germania e amenințată cu un aflux de mărfuri de lux, anterior protejate, vinuri, mătăsuri, lână.

Comisia pentru Reparații preia părți din suveranitatea națională. Va acționa ca judecător și parte interesată. Ea va examina sistemul de taxare german. Țara se obligă să adopte legi și decrete care să facă aplicabil tratatul. Democrația germană e astfel anihilată chiar de cei care pretind că au dus războiul ca să aducă democrația. (p. 136)

despăgubirile bănești: estimarea pagubelor

Dar partea cea mai importantă a tratatului abia acum vine. E vorba de pretenția aliaților învingători ca Germania să plătească sume anuale care să acopere distrugerile dar și parte din costul purtării războiului. Aceasta din urmă era altă inovație în istorie. Aici John Maynard Keynes face un efort de sinteză grupat în trei secțiuni: cât ar putea fi pagubele reale în țările Aliate (deci cât ar fi îndreptățite ele să ceară), cât i se pretinde Germaniei să achite și care e capacitatea ei realistă de plată.

Keynes cifrează pierderile Belgiei la 750 milioane $. Pretențiile aliaților pentru ea sunt 2,5 md. Dintre aliați, Serbia a avut cele mai mari pierderi proporționale, urmată de Franța. (p. 90) Dar cererile pentru despăgubiri sunt preponderent în contul țărilor apusene. 

Mai puțin de 10% din teritoriul Franței a fost ocupat efectiv și sub 4% devastat. Au fost distruse doar două din cele 60 de orașe franțuzești cu mai mult de 35.000 de locuitori. (Reims și St Quentin). (p. 91)

Pretențiile maximale ale Franței estimate de Keynes ar fi cu generozitate 4 md. $. Francezii au cerut de peste șase ori, 26,8 md $ în afară de pretenția pensiilor. (p. 93)

Marea Britanie a pierdut 2.479 vase comerciale. Regatul ar fi îndreptățit să ceară 2,85 md despăgubiri.

Pentru ceilalți aliați, ar fi 1,25 md. Totalul calculat de Keynes pentru ce despăgubiri pot pretinde Aliații ar fi ajuns la 10,6 md $.

cât i s-a cerut Germaniei să plătească

Răspunsul la această întrebare e mai complicat decât ne-am aștepta pentru că tratatul nu fixează o sumă totală a despăgubirilor. Dacă la precedentele războaie s-au fixat sume precise, în tranșe anuale, lăsând restul auto-administrării în seama țării învinse, de această dată avem o înțelegere concepută de bancheri. Contractul are o sumă de cerințe separate „flexibile”, care sunt purtătoare de dobânzi și se pot întinde pe un număr neprecizat de ani. 

O clauză inventivă aproape dubla toate pretențiile anterioare prin cererea ca Germania să susțină pensii și compensații pentru răniți și urmași, inclusiv cele plătite de țările adverse pe durata războiului. Doar pensiile ar mai adăuga 25 de miliarde, pentru a duce la 40 de miliarde nota de plată pentru germani. (p. 108)

capcana dobânzilor

Calendarul de plată e o mostră de viclenie letală pentru cei învinși. Din total, 5 miliarde trebuie plătite până la 1 mai 1921, urmate de obligațiuni de 10 miliarde până la aceeași dată. Ele ar avea o dobândă de 2,5% pe an din 1921 în 1925 și 5% plus 1% amortizare de atunci încolo.

Germania ar trebui să găsească o sumă de 375 milioane anual din 1921 în 1925 și 900 de milioane anual de atunci încolo. (p. 110)

După ce Comisia de Reparații e încredințată că Germania poate mai mult, se vor emite obligațiuni de alte 10 md la 5% dobândă, rata de amortizare fiind stabilită de comisie. S-ar ajunge la o plată anuală de 1,4 md fără a anula capitalul celor 10 md anterioare.

Dar îndatoririle Germaniei nu se limitează la 25 md și Comisia poate cere noi emisii de titluri până la acoperirea tuturor reparațiilor. La un cuantum al acestora de 40 md, la o dobândă de 5% se ajunge la o plată anuală de 2,15 md fără procentul de amortizare (fixat arbitrar).

Și nici măcar asta nu e tot. Mai e o clauză devastatoare. Din mai 1921, Germaniei i se va taxa o dobândă la restul rămas de plată, de 5%, dacă nu decide altfel Comisia. Altfel spus, datoria crește cu o rată compusă a dobânzii, pe măsură ce plătești.

La o dobândă de 5%, capitalul se dublează la fiecare 15 ani. Presupunând că Germania nu poate plăti mai mult de 750 mil anual până în 1936, datoriile ar crește la 50 de miliarde, producând o dobândă anuală de 2,5 md. Altfel spus, dacă Germania plătește 750 mil. an de an până în 1936, ar ajunge să datoreze cu jumătate mai mult decât datorează acum (65 md, față de 40).

Din 1936 încolo, ar trebui să plătească 3,25 md anual doar ca să țină pasul cu dobânda. La sfârșitul fiecărui an, în care ar plăti mai puțin decât această sumă, ar ajunge să datoreze mai mult decât la începutul anului. Iar dacă se descarcă de tot capitalul datoriei în 30 de ani din 1936, adică în 48 de ani de la armistițiu, trebuie să plătească suplimentar 650 milioane anual, urcând rata la 3,9 md pe an. (p.111)

Practic, Germania s-a angajat să predea Aliaților tot surplusul producției ei în perpetuitate, exclamă stupefiat Keynes. (p. 111) Marele economist expune prin rândurile de mai sus, fără să tragă această concluzie, chiar o problemă sistemică a capitalismului. Dezvoltarea reală a bunăstării nu poate ține pasul cu multiplicarea dobânzilor decât în secvențe scurte la scara istoriei sau a vieții unui individ. Acum când toată planeta e cufundată în datorii de ordinul a sute de trilioane, acumulate preponderent pe timp de pace, va trebui să se confrunte la un moment dat cu acest tip de raporturi asimetrice între creditori și îndatorați – raporturi de natură să poată ține în stare de supunere societăți întregi pe multe generații.

capacitatea Germaniei de a plăti

Keynes face un foarte serios inventar al variantelor teoretice și practice pe care Germania le are pentru a se achita de angajamentele ce i s-au impus. În esență, e vorba de două mari categorii: ce are și ce poate produce pe viitor pentru export din muncă proprie. Va ceda proprietăți în provinciile și coloniile mai sus amintite, obligațiuni străine, aur, nave, trenuri. Iar de plătit o poate face mai ales prin export de cărbune, potasă, vopsele și bunuri industriale.

(Implicit e atins și subiectul valorii economice pe care stau banii oricărei țări, care se reduc în final la folosirea resurselor prin muncă eficientă.)

Aurul: Scăzând aurul de restituit Rusiei, Reichsbank avea în noiembrie 1918 circa 577 milioane dolari în aur și 5 milioane în argint. Cu cele în circulație, ar fi 635 mil de dolari în aur și argint disponibili. (p. 112)

Aur în valoare de 250 de milioane de dolari a fost transferat aliaților (în principal SUA și Marii Britanii) în prima jumătate a lui 1919.

Rezerva de aur a băncii centrale a fost înjumătățită astfel. Ceea ce mai acoperă doar 4% din emisia monetară. Keynes remarcă profetic că scoaterea din țară a aurului Băncii Naționale pune în pericol stabilitatea monetară, cu consecințe imprevizibile, ce aveau să se vadă în anul următor publicării cărții. A distruge moneda Germaniei e imprudent mai ales că Franța și Belgia sunt deținătoare de mărci în cantități mari în teritoriile ocupate. (p. 114)

Flota. Cum am văzut, Germania s-a angajat să predea Aliaților majoritatea flotei ei comerciale. Se poate estima la 600 milioane dolari acest sacrificiu.

Titluri străine deținute de ea ar putea fi estimate la 5 md dolari.

Cele mai importante investiții străine germane erau înainte de război în: Rusia, Austro-Ungaria, Turcia, România și Bulgaria. Mare parte din ele au devenit irelevante între timp (prin condițiile sociale din țările răvășite de revoluții).

Doar în Rusia Țaristă avusese investiții de 475 milioane, excluzând titlurile de stat. (p. 117)
În România, avusese investiții de 20-22 mil dolari, din care 14-16 erau în titluri de stat. În Turcia, alte 295 milioane dolari. Cu totul, s-ar putea aduna din titluri străine, 0,5-1,2 md dolari.

Așadar, din aur, vapoare și obligațiuni ale terților, poate transfera în timp scurt sub 2 miliarde.

După ce a fost supusă unei blocade criminale de cinci ani, prelungită și după război, pe durata negocierii tratatului, Germania s-a confruntat cu foametea. 800.000 de oameni au fost astfel uciși, situație care e între explicațiile acceptării acestui scandalos pact. Din această cauză, nu se pune problema ca țara să fie capabilă să exporte alimente prea curând. Dimpotrivă, autorul apreciază că ar avea nevoie de 1 miliard de dolari, sau măcar jumătate, pentru aducerea proviziilor și stocurilor de materii prime la normal. (p. 120)

posibilitățile de plată

Maynard Keynes conchide că 10 miliarde de dolari ar fi limita cea mai optimistă pentru capacitatea de plată germană, în tranșe de jumătate de miliard pe an. Sumă de patru ori mai mică decât ce ar rezulta din pretențiile tratatului. Dar chiar și aceea i se pare puțin probabil să poată fi atinsă. (Oferă descrieri meticuloase ale ramurilor economice, de unde ar putea veni încasările.)

Însă Aliații au simultan obiective contradictorii. Pe de o parte (mai ales Franța și parțial Marea Britanie) vor să schilodească economic și strategic Germania ca să nu mai reprezinte un rival de temut. Dar îi pretind o eficiență, care să o depășească pe cea antebelică, pentru a susține uriașele surplusuri bănești. Ori zonele în care Germania are cele mai mari perspective sunt tocmai cele în care se bate pentru piețe cu Aliații. Dacă nu are piețe de export, nu poate produce banii pentru despăgubiri, dacă le are, nu le poate obține decât în dauna celor cu care s-a războit.

Propunerile lui Keynes: datoriile între aliați să se anuleze reciproc. Despăgubirea de plătit de Germania să fie limitată la 10 md. $. Marea Britanie să renunțe la partea ei din această despăgubire pentru a ajuta noile țări înființate. (Nu e clar dacă România Mare era încadrată aici.) Credite pentru Germania garantate de celelalte țări pentru suportarea acestor despăgubiri. Tot din acest tip de obligațiuni să se poată împrumuta și țările mici. (p. 101)

(va urma)

Bibliografie
John Maynard Keynes – „Consecințele economice ale păcii” (1920)