Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

31. Conspiratorii care au creat Rezerva Federală

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Cu două zile înainte de Crăciunul anului 1913, un cartel format din cele mai mari bănci a dat cea mai mare lovitură financiară din istorie: crearea actualei bănci centrale a Statelor Unite și capturarea controlului tipăririi dolarilor. Implicațiile, pentru întreaga lume, nu au fost doar economice, dar și geopolitice și sociale. Instituția e și azi printre cele mai importante la nivel internațional.

Ar fi inutil să lipim o cifră pentru a descrie magnitudinea deciziei. În prezent, există peste 2 trilioane de dolari sub formă de bancnote tangibile. Dacă adăugăm și dolarii în format digital, notați ca depozite în calculatoarele băncilor reglementate, masa monetară a dolarului depășește 5 trilioane. Dar după al doilea război mondial restul monedelor sunt legate de dolar, pe care se sprijină întreaga arhitectură financiară globală. (Care va fi explicată în alte episoade.) Deci trebuie avut în vedere tot ce s-a putut face prin intermediul dolarului în secolul care a trecut de atunci. Un reper important ar fi că majoritatea datoriilor planetei sunt exprimate tot în dolari. Doar Statele Unite au o datorie suverană ce se apropie de 34 trilioane de dolari.

Înțelege oricine că accesul la tipografia care produce bancnotele verzi nu e un detaliu neglijabil în istoria contemporană, deci povestea merită cunoscută. Lovitura a fost meticulos pregătită în secret și negociată timp de câțiva ani. După toate definițiile cuvântului, e vorba de o conspirație, dar una documentată în detaliu, inclusiv cu mărturii ulterioare ale unor participanți.

miza și participanții

Oficial, motivele unei reforme monetare erau crizele care se succedau, mai ales ultima, din 1907. După aceasta, Congresul înființase în 1908 Comisia Monetară Națională, sub conducerea lui Aldrich. Motivația servită publicului era că o nouă instituție va feri populația de riscul pierderii economiilor. De fapt, cei care se puneau la adăpost de episoadele de panică erau chiar bancherii. În ultimul deceniu, numărul băncilor se dublase în Statele Unite, depășind 20.000 de unități. Alt aspect crucial era dezvoltarea unui capital industrial american, consemnat în episodul anterior, care făcea inutilă creditarea. Țara începea să aibă suficientă acumulare pentru a nu mai depinde de noi datorii.

În principal, erau 2-3 poluri de putere bancară în Europa: Rothschild, Warburg și Kuhn & Loeb, respectiv în America, Morgan și Rockefeller. Acestea cinci sunt principalele piese ale întâlnirii conspirative, care are loc în noiembrie 1910, pe insula Jekyll. Evenimentul e documentat de Eustace Mullins în cartea lui din 1952, „Secretele Rezervei Federale”, cu o ediție actualizată în 1983. Descrierea întâlnirii, pe care o preiau și eu sintetic, a fost plagiată (fără citare) de Edward Griffin în mai populara carte din 1994, „Creatura de pe Insula Jekyll” (unde e folosită pentru a susține teze libertariene și etalonul aur). Primul jurnalist care a scris în presă despre întâlnirea conspirativă (dar numai după ce Fed era deja creat) a fost Bertie Charles Forbes, creatorul revistei care îi poartă numele.

Măsurile pregătitoare au fost demne de un film de acțiune. Participanții au venit cu trenuri private, având arme în bagaje, ca să pretindă că merg la o vânătoare de rațe. Tratativele au durat 9 zile pe o insulă a clanului Morgan, pe coasta de est, la nord de peninsula Florida. Au fost angajați servitori aleși cu grijă doar pentru acea ocazie, ca să nu-i poată recunoaște pe invitați, care se adresau între ei doar pe numele mici.

Precauțiile erau motivate de sentimentele opiniei publice, care de la președinția lui Andrew Jackson se opunea de aproape un secol ideii unei bănci naționale. (Numele va fi evitat din răsputeri, rezultând bizareria actualei denumiri.) În plus, după ascensiunea unor monopoluri ca Standard Oil și US Steel, presa și publicul erau de asemenea înverșunați contra ideii de monopol. Ori tocmai acesta era alt obiectiv al conspiratorilor: să se asigure că băncile regionale mici, care deja aveau peste jumătate din depozitele populației, nu devin un concurent pentru cei din cartel.

Lista participanților îi include pe:

eminența cenușie

Deși textul pe care îl vor produce după nouă zile va fi cunoscut ca „planul Aldrich”, totuși politicianul era singurul care nu era bancher dintre toți cei prezenți, deci nu putea fi autorul. Paul Warburg era personalitatea dominantă a întâlnirii secrete, pentru că era cel mai calificat în subiectul băncii centrale din Anglia, pe care încerca să o imite. Warburg e probabil creierul noului sistem al Rezervei Federale, căci scrisese încă din 1907 articole despre necesitatea unei reforme de acest tip.

În 1902 (cu doar opt ani înainte de întâlnire) Paul Warburg sosise în America, cu fonduri de la Rothschild și de la fratele lui, Felix Warburg, reușind să devină partener în banca Kuhn & Loeb. În doar două decenii, devine printre cei mai influenți și bogați oameni din SUA, prezent în consiliile de administrație a numeroase mari companii de căi ferate și petrochimie. Alt frate al lui, Max Warburg, a fost până la primul război mondial sfetnic al Kaiserului și în mod surprinzător în conducerea Băncii Centrale a celui de-al Treilea Reich, timp de doi ani după 1933. Apoi a trebuit să emigreze și el în America. Operațiunile bancare din Europa ale familiei se derulau în principal la Hamburg și Amsterdam.

De fapt, acest personaj era înrudit cu greii lumii finanțelor de până atunci, iar pe urmași îi vom regăsi în poziții influente lângă președinți ca FD Roosevelt. Familia Warburg se ocupase cu împrumuturile de bani încă de pe la 1500, când făceau parte din comunitatea evreiască din prospera Veneție. Apoi ajunseseră în Germania, de unde și-au luat numele. Străbunicii lui Paul Warburg și-au fondat banca la 1795.

La momentul întâlnirii, Paul Warburg era unul din cei trei mari parteneri ai băncii Kuhn & Loeb, condusă de Jacob Schiff, o rudă de-a lui. Schiff lansase ideea înființării unei bănci centrale americane în 1906, fiind alături de Warbug cel mai implicat în teoretizarea proiectului. Al treilea asociat era Otto Kahn, al cărui tată fusese condamnat la moarte pentru implicarea în revoluția de la 1848. Kahn condusese filiala londoneză a Deutsche Bank și apoi devenise ginerele unuia din proprietarii băncii Kuhn & Loeb. O particularitate a acestei bănci e că, deși reunea diverse familii evreiești, toți asociații de-a lungul vremii intrau în afacere doar prin legături matrimoniale sau moștenire. Banca era fondată la 1867 de Abraham Kuhn și cumnatul lui, Solomon Loeb. Fiicele acestuia din urmă au fost măritate cu Jacob Schiff, respectiv cu Felix Warburg, iar nepoata directă cu Paul Warburg. Altă familie bancară influentă cu care face alianțe matrimoniale e cea a lui Isaac Seligman.

Și Jacob Schiff reprezenta o puternică dinastie bancară interconectată. Moses Schiff fusese om de încredere al lui Rothschild, cu care porniseră din același ghetou din Frankfurt. Iar un alt Schiff condusese pentru acesta din urmă marea bancă austriacă Creditanstalt. Warburg avea să se înrudească și direct cu marile familii Rothschild și Astor, dar mai târziu.

Deloc întâmplător, patru ani după întâlnirea de pe insula Jekyll, când instituția proiectată începea să funcționeze, Paul Warburg se va regăsi în consiliul de administrație și doi ani chiar ca vice-guvernator al Rezervei Federale. Deci nu era vorba doar de capacitățile lui nemaipomenite de înțelegere a finanțelor, ci și de conexiunile pe care le avea cu marile familii de bancheri.

Relațiile dintre participanții la întâlnirea de taină erau ciudate, căci își dădeau mâna personaje cu decenii de mare rivalitate. Familia Rothschild avea o vastă tradiție a finanțării de războaie și a emiterii de obligațiuni pentru datoriile suverane, încă de pe vremea lui Napoleon. Dar pierduse startul ascensiunii Statelor Unite. Acolo se ridicase familia rivală Morgan, care a dat o primă lovitură în domeniul bancar când a creditat Franța în războiul cu Prusia din 1870. Rothschild (care finanțase partea adversă) a găsit oportunitatea să intre în America după criza din 1876, când vinde aur Trezoreriei și emite obligațiuni americane. Dar cum în Europa numele familiei era atacat de presă cu accente tot mai apăsat anti-evreiești (în urma accidentelor de la căile lor ferate și a legăturilor cu politicienii) a preferat să acționeze prin intermediari pe continentul american.

eșecul neașteptat

După unele estimări (pe care le luăm doar cu titlu de inventar) la întâlnirea secretă de pe insulă au stat la masă reprezentanții celor care dețineau un sfert din averea privată a momentului. Totuși, în ciuda meticuloasei pregătiri, planul a dat greș. Politicianul Nelson Aldrich a plecat cu textul unei legi, pe care a propus-o legislativului. Acel proiect vorbea de înființarea unor bănci de tip central, reunite într-o structură cu numele „Asociațiile Rezervei Naționale”.

Dar, stupoare: câțiva parlamentari în frunte cu Charles Lindbergh au denunțat cu atâta vigoare planul ca fiind opera unui monopol al bancherilor, încât legea nici nu a mai ajuns să fie supusă la vot. (E vorba de tatăl legendarului pilot cu același nume, care a traversat Atlanticul, de asemenea un naționalist.) Opinia publică a fost stârnită contra proiectului. Lindbergh avea să denunțe Fed și ulterior ca monopolul cel mai periculos, prin care „se va legaliza un guvern invizibil, de către cei care au puterea banilor”.

Tot în 1912, Alfred Owen Crozier publică o vastă lucrare, de peste 300 de pagini, în care atacă punct cu punct propunerea lui Aldrich. Cartea se intitulează „Banii Statelor Unite versus Bancnotele Corporației. Planul Aldrich”. În ea se găsește, pe lângă un istoric al familiei Rothschild, o expunere a problemei datoriilor mondiale, estimate de autor la acea dată la 39 miliarde de dolari. În fiecare capitol sunt dezvăluite capcanele din noul plan și consecințele lor: cum plătitorii de taxe vor fi obligați să asigure riscurile asumate prin sistemul de rezerve fracționare, cum băncile membre își vor păstra „rezervele”, nu le vor pune într-un fond comun (cum sugera numele instituției), că vor produce inflație prin „masa monetară elastică”. Crozier devoala implicarea băncilor în producerea unei crize artificiale în 1907, oferea copii după documente, texte de lege și statistici. El avertiza că americanii vor fi târâți în sclavia datoriilor la fel ca țările Europei și că legea creează un „monstru” monetar. Acest lucid vizionar a fost pe nedrept șters din memoria colectivă.

statul capturat

A fost nevoie ca bancherii să mai aștepte încă trei ani după întâlnirea inițială și să schimbe președintele Statelor Unite, dimpreună cu partidul de guvernământ ca să reușească. Culmea, au reambalat aceeași lege într-un proiect „populist”, de protecție socială, cu partidul Democrat și Woodrow Wilson ca președinte. Pe 23 decembrie 1913, „în spiritul Crăciunului”, noul parlament vota înființarea Rezervei Federale și America avea, după 77 de ani o „bancă națională”, dar sub control privat.

În intervalul de trei ani, lobby-iștii nu stătuseră degeaba. Au pus la bătaie un fond de 5 milioane de dolari, alocat mai ales universităților Harvard, Princeton și Chicago, ca „experții” să recomande în conferințe, cărți și interviuri ideea lor de „reformă monetară”. De la conducerea universității Princeton l-au recrutat și pe cel pe care aveau să îl împingă în fotoliul de la Casa Albă.

Woodrow Wilson căpătase faimă între progresiști prin opoziția față de trusturile monopoliste ca Standard Oil al lui Rockefeller. Denunțase explicit monopolul creditului de către „Trustul banilor”, în discursuri patetice. Dar era controlat prin omul care se ocupa de colectarea fondurilor sale de campanie și îl sponsoriza, Henry Morgenthau. (Personaj care va mai reveni în serial prin influența majoră asupra președinției lui Roosevelt și în schițarea arhitecturii monetare postbelice.) De altfel, două treimi din contribuțiile campaniei lui Wilson veneau de la bancheri și avocați de pe Wall Street, a căror putere o denunța în public. Era prieten cu Frank Vanderlip, prezent la întâlnirea de pe insulă. În plus, Wilson era șantajat prin intermediul unei foste amante. Astfel, Woodrow Wilson îi ajunsese îndatorat lui Samuel Untermeyer, principalul lui sponsor, care condusese și comisia parlamentară ce „se lupta” cu trusturile.

Untermeyer i-a eclipsat pe senatorii onești ca Lindbergh, preluând steagul unei false lupte cu trustul bancherilor, susținut mediatic de New York Times. Astfel a fost vândută publicului iluzia că democrații pregătesc un fel de reformă progresistă, opusă discreditatului „plan Aldrich” al republicanilor. În realitate, proiectele erau aproape identice. Alt pion al lobby-ului bancar, cu o influență covârșitoare asupra administrației Wilson a fost „colonelul” Mandel House.

Ca să-l ajute să câștige președinția, bancherii conduși de Jacob Schiff, care era și președintele Comitetului Evreiesc American, au sponsorizat înființarea unui meteoric partid, care a divizat voturile a doi candidați republicani. Prin toate aceste pârghii, au reușit să îi forțeze mâna să semneze înființarea Fed, decizie pe care ulterior a regretat-o.

Tot în spiritul unei false opoziții, Wilson l-a cooptat în administrație și pe alt candidat prezidențial, William Jennings Bryan, adversar al etalonului aur. (Am vorbit într-un alt episod despre cum Bryan, la rândul lui, deturnase mișcarea populistă contra bancherilor.)

Una din puținele deosebiri între legea promulgată de Woodrow Wilson și vechiul Plan Aldrich o făcea chiar mult mai rea. Dacă planul inițial vorbea de bancnote ce se vor putea răscumpăra pe aur la emitent, adică la Rezerva Federală, legea finală a prevăzut că răscumpărarea se va face de către Trezoreria Statului. Adică trustul privat scrie cecurile, iar contribuabilii trag ponoasele. E halucinant cum politicienii au reușit să vândă opiniei publice această scamatorie ca pe o „îmbunătățire”, menită să țină lucrurile sub controlul statului. Alegătorii au mai fost amăgiți și cu amendamentul că va exista un consiliu de administrație numit politic, separat de conducerile alese de acționari ai filialelor componente.

nu e doar pentru cine se pregătește

O întrebare, care i-a preocupat în ultimul secol (doar) pe „conspiraționiști” (și, aparent, pe nimeni din presa „respectabilă”, mediul academic sau politicieni) e următoarea: cine deține acțiunile la Rezerva Federală? Pentru că instituția e un hibrid, care recunoaște că are acționari privați, fără a-i divulga. Opacitatea instituție a împins curioșii la tot felul de speculații.

Ce știm e că băncile din Sistemul Rezervei Federale au obligația legală să subscrie sub formă de acțiuni la Fed 6% din capitalul lor, pentru care primesc un dividend generos de 6% pe an. Deci acționariatul de acum ar trebui să reflecte dimensiunea băncilor comerciale din prezent. (Primele patru bănci americane de azi sunt: JP Morgan, cu 3,4 trilioane în active, Bank of America, cu 2,4 trilioane, Citygroup cu 1,7 și Wells Fargo cu 1,6.) Evident, ele sunt rodul multor fuziuni și achiziții, după ce au absorbit alte instituții în ultimul secol. Mai puțin elucidat e aspectul vechilor acționari, mai ales al celor de la momentul apariției Fed.

Continuitatea acestor instituții și a familiilor din spatele lor e absolut uimitoare la peste un secol mai târziu. Doar Bank of America e apărută după crearea Fed. Gazda întâlnirii de pe insula Jekyll era JP Morgan, a cărui bancă e și azi pe primul loc. (Între timp, a absorbit și una din băncile conduse de David Rockefeller, Chase Manhattan.) Primul guvernator al Fed, la înființarea din 1914 a fost Benjamin Strong, de la City Bank, care între timp a devenit Citygroup. (City Bank era înființată în 1812 de Samuel Osgood, care a murit la scurt timp.) Când și Paul Warburg a fost numit vice-guvernator, a trebuit să se retragă de la conducerea Wells Fargo, pe care ajunsese să o conducă între timp. Aceasta a fost fondată în 1852 de Henry Wells și William Fargo, care au creat și American Express.

În tot cazul, această metodă de distribuire (indirect) după cota de piață impune ideea că nu doar „conspiratorii” au devenit acționari ai Fed în 1914, când a început să funcționeze efectiv. Ci au fost și alți concurenți mari ai lor care, deși nu au avut trimiși pe Insula Jekyll și poate nu au participat nici la lobby-ul politic, au devenit acționari semnificativi în noua bancă centrală a SUA. Câțiva din acei jucători deloc neglijabili ai momentului merită amintiți, fiind dați de mai mulți autori ca mai acționari ai Fed.

Familia Lazard reprezenta o dinastie bancară de mare tradiție și influență. Banca s-a numit multă vreme Lazard Freres, după cei trei frați care au înființat-o la 1848, când au emigrat în California, odată cu „goana după aur”. De la activități de băcănie, la vânzarea aurului au ajuns la finanțe internaționale, cu filiale în Paris și America. Și ei au permis intrarea în firmă tot prin căsătorii a unor personaje care le-au adus succesul. George Blumenthal, activ în perioada înființării Rezervei Federale, venise în firmă ca reprezentant al familiei Speyer. Despre aceasta din urmă, Wikipedia notează că „era cea mai bogată familie din Frankfurt la sfârșitul secolului 18, mult peste Rothschild”. Fondatorul băncii lor din Germania era Joseph Lazard Speyer. 

Alt economist important intrat în clanul Lazard prin căsătorie a fost Andre Meyer, despre care David Rockefeller a spus că e „cel mai creativ geniu financiar al timpului nostru, în lumea băncilor de investiții”. A fost prieten cu Jackie Onasis și sfătuitor discret al lui JF Kennedy. I se atribuie inventarea în anii 60 a practicii fuziunilor și achizițiilor de companii pentru optimizare, fenomen de mare impact în construcția multinaționalelor de atunci încoace. Printre rudele lui celebre se numără și Levi Strauss, primul comerciant de blue jeans.

Alt conducător mai recent al Lazard a fost Peter Orszag, consilier al președintelui Obama, doar unul din lista foarte lungă de personajele politice pe care firma le-a dat de-a lungul vremii.

Goldman Sachs a fost fondată în 1869 de Marcus Goldman și ginerele lui, Samuel Sachs, care era fiul celui mai bun prieten, cu care emigrase din Germania la New York. S-au profilat de la început ca bancă de investiții și au promovat obligațiunile corporatiste. O inovație care li se atribuie în domeniul bursei e estimarea raportului dintre dividende și prețul acțiunilor. Au fost implicați într-o listă uriașă de scandaluri și acte de corupție prin persoanele care au fost pe rând în conducerea băncii și în funcții de decizie unde au fost acuzați că au rămas loiali companiei. În prezent, administrează active de 2,5 trilioane, care le aduc venituri anuale de 47 miliarde. La criza din 2008, conducător al Finanțelor era un om plecat de la Goldman, care a decis atunci să nu salveze marea rivală Lehman, dar să verse alte miliarde de la buget pentru salvarea altor bănci „prea mari ca să cadă”.

Lehman Brothers a fost fondată în anii 1850 de frații Henry și Emanuel Lehman, dar multă vreme au activat mai mult în comerț decât ca bancă. Totuși, au reușit să înghită în 1975 banca Kuhn & Loeb, pentru a deveni a patra cea mai mare bancă de investiții din lume la acea dată, după Salomon Brothers, Goldman Sachs și First Boston. Un deceniu mai târziu au fuzionat cu American Express, un mare jucător pe piața cardurilor. A fost masiv implicată în speculațiile cu derivate din ipoteci, factor major în declanșarea crizei din 2007, când a trebuit să declare falimentul. Rămășițele ei au fost cumpărate de banca londoneză Barclays și de japonezii de la Nomura.

După semnarea decretului prezidențial în decembrie 1913, au urmat desemnările pentru conducere și inaugurarea sediilor. Rezerva Federală a început să funcționeze efectiv în vara anului 1914. Exact atunci, începea și primul război mondial… Același președinte Woodrow Wilson, care promisese că va ține țara neimplicată în războiul european, decidea în 1917 intrarea Americii în război. În același an, bolșevicii preluau puterea în Rusia, cu ajutor financiar de la unii din aceiași bancheri capitaliști, care plănuiseră și înființarea Fed.

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
November 22nd, 2023
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact