Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

10. Cum a apărut capitalismul

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

În sensul cel mai restrâns, capitalul înseamnă bani la dispoziția cuiva. În sensul cel mai larg, capital poate fi orice lucru, utilizabil pentru a aduce un câștig. Arcul cu săgeți e un capital al vânătorului preistoric. Liniile de producție robotizate ale unei fabrici auto sunt tot un capital. Consider ambele „definiții” înșelătoare și nefolositoare dacă vrem să vorbim despre capitalism ca sistem.

O astfel de confuzie e semănată de libertarieni, care pun semnul egalității între economia de liber schimb și capitalism. Vede oricine că un pensionar care are câteva mii, sau chiar zeci de mii de euro depuși într-o bancă nu e chiar „un capitalist”, sau un investitor la fel ca Warren Buffet și alți magnați. La fel, băbuța care vinde zarzavat în piață, teoretic controlează niște bunuri de capital – pământ, unelte, tarabă, acces la vehicule motorizate. Dar mi se pare absolut grotesc să spui că participă la fenomenul capitalist ca acționarii și managerii Blackrock sau Citigroup. Cine pretinde asta, e ori naiv, ori lipsit de onestitate intelectuală.

Marx însuși s-a folosit de o confuzie de acest tip când i-a îndemnat pe muncitori să pună mâna pe „mijloacele de producție”. Erau lucrurile care, la prima vedere, păreau cele mai valoroase ale vremii lui, respectiv la începuturile erei industriale. Dar încă de pe atunci, nu în ele se concentra cu adevărat puterea. Activele de acel tip se pot transforma și într-un „morman de fiare vechi”, cum nefericit se exprimase Petre Roman, întâiul premier de după ’89. Utilajele se strică, se demodează și singure nu produc neapărat profit. Atât Marx cât și libertarienii mai târziu estompau diferența dintre antreprenoriat și marele capital speculativ.

Pe vremea latinilor, cuvântul „specula” desemna un loc înalt, un punct de observație dintr-un vârf de munte. Speculator era o iscoadă sau cineva care vedea clar dintr-un asemenea punct. Deci chiar înainte să capete conotațiile de azi – cu trimitere explicită la profit – chiar originile cuvântului ne indică avantajul oferit de informație în fața cuiva, care nu are toate datele problemei.

Proprietate privată a existat din preistorie, la fel și schimbul de produse între producători. Despre economie de piață se poate vorbi din punctul în care dominantă nu mai e producția pentru consum propriu. Ci de la etapa (pe care mi-e greu să o precizez în timp) când producția e preponderent făcută ca să fie vândută, deci ca marfă; și de când diviziunea muncii face atât de eficientă producția, încât devine mai avantajos să cumperi mărfurile decât să ți le faci singur.

E o dezvoltare de sistem, care implică o ofertă abundentă și constant disponibilă pentru achiziție, spre deosebire de schimbul sporadic între indivizi. Altfel spus, e o creștere în complexitate, pentru că piață înseamnă mai mulți ofertanți și mai mulți cumpărători. Motorul activității devine câștigul în bani, dar subliniez că acea etapă e piață liberă (nu e economie planificată) dar încă nu e capitalism.

apariția

Despre capitalism se poate vorbi abia de prin secolul 18, prin creșterea în influență a băncilor și a piețelor de capital. Atunci apare un soi nou de diviziune a muncii, derivată din inteligența negustorească, despre care am început discuția în episodul anterior. Această capacitate intelectuală, combinată cu acumularea de bani și capacitatea de a genera credit preia centrul de greutate al economiei de la simpla organizare patronală a producției. Ea rafinează orice activitate ca pe o afacere.

Capitalul productiv nu poate exista decât în tandem cu o piață a muncii salariate, de unde să se aprovizioneze cu această resursă, contra cost, în vederea unor activități ample și de lungă durată, la fel cum se aprovizionează cu materii prime. Lucru care implică o schimbare sociologică: (re)apariția orașelor la finele Evului Mediu, aglomerări umane ce pot furniza constant salariați – aflați în altfel de raporturi decât țăranii și meșteșugarii. Doar așa se naște cadrul în care banii pot fi puși să facă bani, un sistem în care această capacitate depășește acumularea ce se poate obține prin muncă.

Numeric, doar o minoritate participă la acest fel de producție, dar ei concentrează puterea adevărată și sunt suficient de importanți pentru ansamblu, ca să dea denumirea sistemului. În același fel, doar o parte din populație era angrenată în industrie, uneori chiar și mai mult de jumătate rămânând să practice agricultura. Totuși, apariția fabricilor și aportul lor majoritar la PIB fuseseră elemente suficiente pentru a consemna intrarea în era industrială. (Țăranul care ara cu plugul tras de cal nu participa la epoca industrială, dar îi era contemporan. Ar fi pășit în ea, dacă își cumpăra tractor.) Într-un mod similar, ne aflăm în capitalism când apar instituțiile financiare ale pieței de capital, și când acelea devin dominante în economia vremii.

Libertarienii, precum Ludwig von Mises, se fac că nu văd nicio diferență între capitalul speculativ al bancherilor și orice măruntă activitate aducătoare a unui câștig. Ei susțin că oricine face o tranzacție încearcă să speculeze valoarea viitoare a unui obiect și că același lucru se poate spune și despre „vânzarea” serviciilor pe piața muncii. E nevoie de ceva talent ca „vorbitor motivațional” să convingi salariatul sau micul patron că e într-o cursă dreaptă cu bancherii internaționali și trebuie doar să-și dea mai mult silința. Cam cum i-ai spune biciclistului să se antreneze mai bine, dacă vrea să țină pasul cu șoferii pe șosele. „Dacă vrei, poți!”

Asemenea perorații optimiste, venite în sprijinul stării de fapt pot fi scuzate ca optimism juvenil, dacă nu le bănuim de perfidie. În schimb, unele din sfaturile lui Marx pot fi suspectate chiar de rea-intenție. Conflictul pe care îl cultiva între muncitori și organizatorii muncii punea în pericol funcționarea întregului angrenaj. El era deja demodat când punea accentul pe mijloacele fixe și pe capacitatea de a produce în cantități industriale – mutând cu totul atenția de la postura dominantă în care se instalase deja marele capital financiar (la mijlocul secolului XIX, când scria).

Încă mai periculoasă era amăgirea că odată capturate acele mijloace de producție, muncitorii vor căpăta instantaneu abilitățile de administrare specifice patronatului, dezvoltate printr-un proces istoric de diviziune a muncii. Adică își vor organiza singuri afacerea între două schimburi la bandă. Marxiștii vânturaseră chiar amăgirea că diviziunea muncii va dispărea cu totul în comunism: fiecare va face mai multe profesii în decursul zilei, după cum îi place. Asemenea relaxare ar fi posibilă poate doar în condițiile unui consum frugal, într-o economie de subzistență.

Pentru a vedea cum a apărut infrastructura necesară capitalismului, e nevoie de o perspectivă istorică:

bursele din vechime erau diferite

Împrumuturi au existat de milenii. Avem sporadic consemnări ale lor de cum apare scrisul, la popoarele asiro-babiloniene, din Mesopotamia și Persia. Se practicau dobânzi cămătărești, de 30-40% pe an, ba chiar și 100%, la împrumuturi în grâne, iar mai apoi în metale prețioase. Deci cineva profita de pe urma lor, deși e mult să-i numim „capitaliști”, iar activitatea nu avea impact sistemic.

De la negustorie, grecii transformaseră taraba („trapeza”) într-o instituție, similară unei bănci de azi: dădea împrumuturi, schimba bani ca o casă de schimb. Ba deconta și cecuri, mult înainte ca arabii să redescopere facilitatea și să ne lase cuvântul în dicționar. (Se întâmpla deja cu patru secole înaintea erei noastre.) Dar asupra evoluției băncilor, vom mai reveni cu altă ocazie. Deocamdată ne interesează acele instituții cu potențialul de a modifica natura economiei în ansamblu, nu simpla practică de a împrumuta persoane pentru nevoi urgente.

Ideea de acționariat e mai veche decât ne-am gândi și precede cu mult capitalismul. Vechii greci se asociau uneori cu bani pentru a finanța cărăușia unei corăbii între multele lor cetăți de colonizatori. Întreprinderea era costisitoare, riscantă și se putea solda cu scufundarea vasului, dar și cu un mare profit. Asocierea lor lua sfârșit la încheierea voiajului. Un investitor într-o călătorie pe mare putea cere un profit cam de 20% pe timp de pace și 30% pe timp de război.

Romanii au rafinat ideea, folosind două tipuri de acțiuni pentru lucrări edilitare. Înainte să devină imperiul cunoscut, Roma fusese o republică aristocratică unde cei liberi se considerau egali politic. Aproape toți cetățenii Romei din faza ei republicană aveau și „acțiuni” la realizările statului. Cele mai mici se numeau „particulae”, de unde a derivat numele de „particular”. (Se mai folosește la noi cu sensul de „întreprinzător”.) Marile investiții, cum ar fi construcția unui forum (piață publică) aveau acțiuni care se numeau „partes”. (Din nou, dintr-o coincidență, limba română a păstrat această legătură semantică în expresia „ai carte, ai parte”. Care inițial nu se referea la a avea educație școlară, ci la hârtia doveditoare, titlul de proprietate asupra pământului.)

Aceste forme de asociere între egali făceau din Roma un „lucru public” (res publica), adică o republică. Și nu erau o formă de capitalism. Cum mai toți aveau părți de acel fel, nu făcea nimeni o profesie din a fi investitor; ei aveau alte ocupații de bază, iar scopul „afacerii” părea atingerea unui bine comun, nu câștigul cuiva în dauna altuia. Multă vreme au măsurat bogăția în cirezi de vaci („pecua”), care apoi au devenit bani sau avere („pecunia”). De acolo avem cuvântul modern „pecuniar” (legat de bani), dar și cuvântul folosit în Ardeal pentru cioban – „păcurar”.

După etapa imperială și catastrofala prăbușire a Romei, activitatea zarafilor a continuat în mai stabilul Imperiu de Răsărit pentru un mileniu. Cu ascensiunea islamului după secolul VIII, înflorirea economică se mută la sud de Mediterana, în Califat, unde apare și cuvântul arab pentru „cec”. După trecerea în noul mileniu, societățile cavalerești ale cruciaților preiau această idee practică. Inițial, cecul doar scutea posesorul de riscul să care aurul după el în locuri primejdioase și i se deconta tot lui între două cetăți ale templierilor. Mult mai târziu a fost inventată, de englezi, posibilitatea să fie scris ca mijloc de plată și încasat de altcineva.

Centrele de putere economică se mută în cetățile cu acces la rutele maritime, întâi în peninsula Italică, apoi în cea Iberică, unde italienii, arabii și nu numai fac comerț cu mărfuri și sclavi. Iar apoi în nordul continentului, în apele ce îi leagă pe flamanzi și francezi de englezi, unde se schimbau recolte și produsele manufacturilor textile. Cu o mie de ani în urmă, bancherii florentini și venețieni își diversificaseră activitatea, ținând un fel de tăblițe pe care afișau oferte de afaceri, cu ce se vinde. La târgurile agricole din Franța se putea cumpăra pe datorie, printr-un fel de cec, care se încasa la următoarea ediție a târgului. Bancherii deja schimbau între ei datoriile de încasat, pasând unii altora ceva ce am numi azi ipoteci sau credite.

În 1309, la Bruges (în Belgia de azi) apare bursa, o incintă în care se adunau creditori și investitori, care schimbau între ei hârtii de valoare – obligațiuni, credite, acte de proprietate. Două secole mai târziu, acest tip de stabiliment e consolidat la Antwerp, în Olanda de azi.

piața ca o pradă

Adevăratul capitalism speculativ începe să se nască de la 1600 încolo. Detaliu deloc de neglijat, în același loc (Olanda) și în același secol se naște și ceva ce poate fi asimilat unei bănci centrale – adică activitatea bancară pusă sub protecția unei autorități civice. Prima societate pe acțiuni apare la Amsterdam, pentru a strânge bani pentru expedițiile pe alte continente. Spre deosebire de voiajele finanțate de greci, această asociere nu se dizolva la finalul unei călătorii, ci rămânea să se dezvolte pentru mai multe pariuri profitabile de acest tip.

Astfel ia ființă Compania Olandeză a Indiilor de Est, care avea să se transforme neoficial și discret într-un stat cu steag propriu, flotă și armată, prin intermediul căreia a purtat războaie sângeroase. Steagul de azi al Americii e grafic o variație a drapelului acelei corporații. Scopul asocierii era să jefuiască pământurile la care se ajungea înainte de căderea Constantinopolului prin intermediul Drumului Mătăsii. Cucerirea companiei se întindea pe teritorii mai mari decât o țară: o parte considerabilă din Asia, ce includea India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka. 

Existența societăților pe acțiuni din era colonială nu poate fi separată de cea a băncilor. Cele mai multe acțiuni la Compania Indiilor de Est aparțineau familiei de bancheri Suasso, una din cele mai bogate familii din Olanda. După recucerirea Peninsulei Iberice de către creștini în 1492, arabii și evreii sunt expulzați din Spania, Portugalia, dar și Sicilia. Așa că mari comunități sefarde se stabilesc în Țările de Jos și în Anglia, la a căror dezvoltare economică vor contribui. Abraham Israel Suasso (sau după numele latinizat Antonio Lopes Suasso) se stabilește la Haga, dar păstrează legături puternice cu coroana spaniolă, care îi va acorda titlul de baron. Tot el a finanțat și „Glorioasa Revoluție” din Anglia, oferind un buget nelimitat casei de Orania pentru a instala regi olandezi pe tronul Angliei.

O jumătate de secol mai târziu, ei i s-a adăugat Compania Olandeză a Indiilor de Vest, specializată în comerțul cu sclavi din Africa. Iar în secolul următor (18), au apărut cu același nume și companii pe acțiuni ale francezilor și suedezilor, cu același obiect de activitate, acoperind Ghana, Senegal și alte părți. Din nou nu e o coincidență că tot în Olanda secolului 17 se aprinde și faimoasa bulă speculativă a lalelelor, când bulbii speciali aduși din Turcia valorau cât proprietățile imobiliare.

De fapt, comerțul cu sclavi nu încetase niciodată, din antichitate până în secolul 18. În antichitatea greco-romană, un datornic putea ajunge în sclavie pentru neplată (inclusiv a chiriei), fiind el însuși garanția împrumutului. Solon a decretat oprirea practicii de a lua în sclavie întreaga familie a datornicului, cu 5-6 secole înaintea erei noastre. Altă modalitate de a crea sclavi erau expedițiile militare de cucerire. Roma imperială fixase această practică de a-și finanța cheltuielile mai curând din extindere în vecini decât din taxarea cetățenilor proprii.

În Evul Mediu, negustorii din cetățile italiene își stabiliseră capete de pod la Marea Neagră, de unde corăbiile aduceau sclavi. (Chiar denumirea de slav ajunsese sinonimă cu acest nefericit statut.) Latinii au fost alungați de la Marea Neagră de otomani, care alături de arabi au preluat profiturile din comerțul naval cu oameni și mărfuri. La începutul secolului 17, doar la Istanbul soseau săptămânal câteva corăbii cu sclavi aduși din bazinul Mării Negre, în „parteneriat” cu hanatele tătărești din Crimeea și extensiile cele mai vestice ale Imperiului Mongol. Negustorii de oameni din Istanbul se organizaseră chiar și într-o ghildă, cu 2.000 de membri, aparent toți de origine evreiască. Exista, așadar, activitatea în sine, dar afaceriștii din Olanda și în general Vestul Europei o organizează după mijloace mai creative.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
March 24th, 2023
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact