Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

9. De la negustori la antreprenori

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Înainte de a intra în istoricul dezvoltării activității bancare, simt nevoia să mă refer la două ocupații cu care aceasta se înrudește: negustoria și cămătăria. (Deocamdată, prima din ele.) Negustoria e veche de când lumea și precede apariția banilor prin troc. Ea era practicată ocazional de toți producătorii, în zilele de târg, unde se naște ideea de piață. E locul unde se întâlnesc cererea și oferta, unde fiecare se străduiește să vândă cât mai scump cu putință și să cumpere cât mai ieftin.

Negocierea e neplăcută oamenilor sfioși și cumsecade, dar oferă un tip de satisfacție intelectuală celor care o iau ca pe o provocare; ceva similar cu întrecerea sportivă sau plăcerea pe care ți-o dă să ai dreptate într-o dezbatere. Așa se naște ideea de competiție – un concept care până azi împarte oamenii în două: cei care cred că scoate ce e mai bun din fiecare, și cei care cred că aduce la suprafață ce e mai rău în om. (Cum am spus cu altă ocazie, alegeri de acest tip țin de înclinații filosofice, nu de adevăruri obiective.)

Unii dintre țăranii, care își vindeau zarzavaturile sau animalele la târg, trebuie să-și fi descoperit un talent aparte pentru latura comercială a ocupației lor, ajungând să se specializeze ca vânzători ambulanți sau geambași. Mobilitatea le-a adus un plus de informație de tot felul, culeasă din om în om și de la un sat la altul. Au căpătat darul persuasiunii și de a intui dintr-o privire dorințele și așteptările cumpărătorului, adică rudimente de psihologie. Inteligența e indispensabilă oricărei activități umane. Mai cu seamă agricultura nu se poate face fără o chibzuită planificare pentru tot anul. Dar mintea ageră a negustorului a fost forțată să se concentreze doar pe latura bănească a activității și să aibă mereu în vedere un calcul între costul de achiziție și cel de vânzare, adică profitul.

O animozitate mocnită s-a așternut între fermier și negustor, care părea să-și fi ales partea ușoară a întregului lanț. Samsarul părea că doar profită de munca altora și de nevoile celor care trebuiau să consume ca să trăiască. Efortul logistic necesar comerțului, concurența dură cu alți vânzători și mofturile cumpărătorilor au fost mereu subestimate, când au fost privite din afară. Doar cei care nu au încercat să o practice cred că e simplă și accesibilă oricui activitatea comercială.

Negustorul e obligat să gândească o schemă simplă a tranzacției, care dezbracă produsele de orice latură sentimentală, de orice atașament emoțional față de roadele mâinii și pământului. Cum țăranul trebuie să gândească bine momentul pentru semănat, udat și cules, să aleagă solul cel mai fertil și semințele cele mai roditoare, neguțătorul își aplică priceperea pentru a căuta cel mai bun moment în care să vândă, locul cu cel mai mare vad, cumpărătorii mai cu dare de mână. El trebuie să gândească totul pragmatic, în termeni de bani. Văzută dinspre el, partea sa de activitate nu concentrează doar încasările, ci și riscul. A vinde în pierdere sau a rămâne pe stoc cu o marfă perisabilă sunt catastrofe la fel de mari ca un an secetos.

Deși pare că nu contribuie cu nimic la producția efectivă, comerciantul oferă un serviciu valoros semenilor, cărora le scutește o cheltuială mare de timp și transport, uneori și facilități de depozitare temporară sau minimă procesare și ambalare. Dacă aportul lui ar fi neglijabil, cumpărătorii nu ar apela la serviciile lui și ar contacta ei înșiși producătorii (sau invers). Formula „timpul înseamnă bani” nu se putea naște decât într-o minte de negustor. Când încheie o tranzacție, negustorul trebuie să aibă în vedere anticiparea prețului viitor al unui produs în piață; să evalueze nu atât „cât face” un lucru în sine, ci cât ar putea oferi alții pentru el la un moment dat. E un calcul care ar fi complicat de absența banilor.

Atunci când „vinde pe caiet”, negustorul practică deja o activitate de tip bancar. Practic, acordă un credit fără dobândă, ca facilitate pentru creșterea vânzărilor. Deși nu solicită o garanție, ca la amanet, trebuie desigur să facă și o estimare a bonității celui creditat; dacă e bun platinic și dacă bunurile consumate nu îi depășesc capacitatea de a returna datoria. (Marile lanțuri actuale de supermarketuri sunt într-o poziție importantă pentru a prelua ele însele părți ale activității bancare. De exemplu, în Marea Britanie, unele lanțuri ca Tesco și-au cumpărat propria bancă și au completat facilitățile oferite de cardul de client fidel. Tot ele sunt și în avangarda tranziției de renunțare la numerar, ba chiar și la renunțarea la casieri.)

antreprenorul

Schema mentală a profitabilității unei tranzacții duble poate fi aplicată de negustor oricărei activități. Ceea ce îl face pe acesta strămoșul tuturor antreprenorilor. În principiu, el trebuie să cumpere ieftin de la un furnizor sau mai mulți și să vândă mai scump, cu un adaos comercial, către clienți. Nu are importanță dacă activitatea antreprenorială rămâne limitată la comerț sau e dezvoltată ca industrie prin prelucrări complexe, sau e o prestare de servicii, în care primează abilitățile speciale de folosire a resurselor. Schema rămâne aceeași.

Antreprenorul va folosi o balanță, care are într-o coloană „intrările” (achizițiile, utilajele folosite, spațiile închiriate sau deținute, orele de muncă ale angajaților, materiile prime, energia consumată, orice alte cheltuieli pentru investiții și rulaj), respectiv „ieșirile” (încasările din bunurile vândute sau serviciile prestate). Cheltuielile antreprenorului cu munca salariată trebuie să se regăsească într-un surplus de valoare a materiilor prime transformate în mărfuri finite. Altminteri, angajarea respectivilor muncitori e contra-productivă, deci păguboasă pentru patron.

Această profitabilitate nu se întâmplă instantaneu și poate avea lungi perioade în care produce un deficit – timp în care ucenicul deprinde meșteșugul, sau face o activitate de cercetare întinsă pe mai mulți ani, încununată sau nu de roadele așteptate. În acest interval, antreprenorul face o activitate similară unui bancher, care acordă credit. El investește în resursa umană, așa cum investește și în utilaje, în vehicule sau în sediul unde își desfășoară firma activitatea, în speranța că respectivele cheltuieli vor fi depășite de încasările viitoare. Riscul lui e mai mare ca volum și pe un interval de timp mai îndelungat decât al salariatului care să spunem că riscă să nu fie plătit la finalul lunii, ori la terminarea lucrării.

Calculele pe care antreprenorul trebuie să le facă în toate secvențele activității sale și în raport cu fiecare dintre achizițiile lui de echipamente, personal și mărfuri sunt de mare complexitate. La fel, sunt considerabile și sumele anterior acumulate, pe care le riscă într-o activitate nouă. Este la latitudinea lui în ce orizont de timp vrea să extindă etapa de investiții până la momentul în care încasările depășesc cheltuielile inițiale.

Dacă după contabilizarea tuturor cheltuielilor anterior amintite, a taxelor și impozitelor, a altor pierderi neprevăzute de pe parcurs, totalul e depășit de volumul încasărilor, antreprenorul poate consemna un profit. Acesta e scopul activității, care poate să continue. Dacă încasările sunt depășite de cheltuieli la un moment dat, și firma nu găsește un creditor pentru achitarea datoriilor, ea intră în insolvență. Care poate fi depășită printr-un nou aport de capital sau reluarea fluxului de încasări. O firmă înglodată în datorii sau unul din cei care au de încasat obligații neonorate pot cere instanței declararea falimentului. În acest caz, se vor evalua activele firmei, pentru a se vedea dacă pot acoperi recuperarea datoriilor.

compania

Firma reprezintă una din marile invenții ale omenirii, cu mare impact asupra funcționării societății, similar cu apariția familiei, a statului sau altor instituții precum școala sau spitalul. Asocierile care ar putea fi bănuite că sunt strămoși ai firmelor nu aveau la origini un obiectiv primordial sau exclusiv în a face bani. Limba română păstrează încă (pe filieră franceză) noțiunea de „patron”, care trimite la relațiile de patronaj existente în Roma antică. Era o relație de putere, afinitate și de protectorat, în care se schimbau sporadic servicii reciproce, care puteau merge și până la susținerea electorală a patronului. Acesta era un fel de „naș”, atât în sens mafiot, cât și benign, ocupându-se deseori de promovarea tinerilor promițători sau de acordarea unor împrumuturi la nevoie.

Ghildele medievale aveau și ele o mare componentă socială și de cartel (dădeau pensii văduvelor, blocau competiția din partea unor rivali din afară). Corporațiile medievale (de unde s-a păstrat denumirea engleză) aveau tiparul unor grupări de interese. Și erau deseori unite de solidaritate etnică, primind de la monarh privilegii speciale într-o anume cetate. (Aspect important, cu impact până la băncile de azi, asupra căruia vom mai reveni cu altă ocazie.) Să reținem aspectul că asocierile de acest tip au avut din cele mai vechi timpuri între obiective anularea competiției sau exceptări de la legile ei dure. „Teoria conspirației” nu e o născocire a rețelelor sociale de pe internet, ci o constatare a unor practici vechi de milenii. Poziția cea mai râvnită a fost din totdeauna cea de supremație necontestată, prin instaurarea unui monopol.

Chiar dacă nu mai are explicit o cartă de privilegii, corporația de azi a păstrat un aer de autonomie. E unul din ultimele spații în care mai există acel spirit eroic și de aventură în fața necunoscutului, de exercitare a unei puteri necontestate. Ne place sau nu, lumea de azi e construită de oameni de afaceri, care își asumă riscurile și efortul organizării unor activități, care au ambiția de a pune în practică o viziune. În interiorul unei firme nu există democrație, ci ierarhie și o comandă unică; patronul dictează în „feuda” lui. Dar are și el un stăpân: clientul – insignifiant ca o insectă, când e socotit individual, înspăimântător și letal ca un roi de albine, când e privit ca ansamblu. E o formă stranie de suveranitate în acest „regat” al patronului, care e firma, unde se dictează celor dinăuntru și sunt deserviți sau se ascultă de cei din afară. Capitalismul tinde să transfere și asupra statelor acest gen de suveranitate laxă, cu linii de comandă nevăzute și ilegitime, din exterior.

Din vechea intuiție a negustorului și încercarea lui de a câștiga clientul, nu s-a născut doar antreprenorul. Au apărut și alte forme de diviziune a muncii: managementul, știința de a administra eficient o afacere, marketingul, știința de a vinde, relațiile publice și publicitatea, abilitatea de a crea bune relații în societate, de a câștiga simpatia publicului și de a construi valoarea simbolică a unor nume de marcă. Firmele au construit toate elementele vizibile ale civilizației noastre: cartierele de birouri și de locuințe, mașinile cu care ne deplasăm, tehnica de care am devenit dependenți, hainele pe care le purtăm; mai nou și catedralele sunt opera unor firme de construcții.

Dar cu timpul, întreaga societate s-a îmbibat de spiritul lor mercantil. Omul însuși, chiar când nu practică formele noi ale negustoriei, a devenit mai conștient și mai preocupat de aparențe, a început să știe „să se vândă”, „să se promoveze”. A început să îi cântărească în bani pe cei din jur dintr-o privire la hainele sau mașinile lor. A început să fie intransigent ca un șef cu cei care îi prestează diverse servicii, să le supravegheze profesionalismul fără nicio obligație. Mulți dintre semeni i-au devenit obiecte consumabile, uneori de unică folosință.

Mulți oameni de pe pământ trăiesc mai multe ore din viață în compania colegilor de școală, decât a părinților, ca etapă pregătitoare, și apoi în interiorul firmei, decât în familie. Fetele tinere au fost încredințate că eliberarea lor vine doar dacă își dedică anii fertili companiei. Paradoxal, asta le văduvește nu doar pe ele, dar și firmele de indispensabilii „consumatori” de mâine. Într-un scandal de anul trecut, mari corporații multinaționale ca Nike, Netflix, ba culmea și Disney s-au lăudat public că le vor achita salariatelor costurile pentru întreruperile de sarcină, cu tot cu deplasarea în state cu legislație mai „liberală”. Iată un final lugubru al capitalismului, care nu doar suge lent viața angajaților pentru graficele cu cifre de vânzări, dar se oferă chiar să participe activ la stârpirea speciei. O evoluție nebănuită de la firmele de altă dată, care ofereau multe facilități de la creșe, la cadouri pentru copii de Crăciun și de Paște.

Pentru majoritatea angajaților, lucrul în firme a produs accesul la un nivel de trai nesperat, imposibil de atins pe cont propriu. (Ceea ce a asigurat inclusiv condiții decente pentru creșterea copiilor.) Greu de crezut că se va descoperi prea curând o altă organizare mai eficientă a muncii umane. Totuși, nu e de neglijat felul în care l-a schimbat pe om munca organizată, normată, supravegheată, stimulată prin resorturi savant studiate. Această nouă tipologie cere și un alt tip de monedă, care prin expansiunea creditului să promită creșteri ambițioase. O lăcomie a consumului și goana după confort îl fac dependent de creșterea exponențială a banilor cămătărești. Ca să prefere altfel de bani, mai „cinstiți” dar mai restrictivi, ar trebui „să se lepede de sine”, de ce a devenit.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
March 19th, 2023
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact