evadare.ro

Demitizarea, după douăzeci de ani

Au trecut aproape 20 de ani de când mi-am scris lucrarea de licență. Spre deosebire de alții, care se tem să nu le-o găsească Emilia Șercan, eu am pus-o pe internet la scurt timp după, de ciudă că n-o citise nici profesorul coordonator. Mi se părea absurd să produc literatură de sertar.

În deceniile cât a stat pe blog, fără un link către ea de pe prima pagină, știu sigur că a fost găsită de mulți internauți, pentru că văd afișările. Dar n-am idee dacă a citit-o cineva integral. Mă distrează să-mi imaginez că s-au prezentat mulți la examen cu lucrarea, evitând astfel să mai cumpere una de pe internet. Tot ar fi folosit cuiva!

O vreme am fost chiar mândru de ea. Documentarea a fost meticuloasă, bazată pe o bibliografie vastă, descoperită cu ceva noroc. La tema demitizării am ajuns din întâmplare, cum o să vă povestesc imediat. Și am crezut, după ce i-am înțeles ramificațiile că e cel mai important fenomen căruia îi voi fi martor. (La cum merg lucrurile acum, s-ar putea să vedem grozăvii mai mari.) Așa că aveam sentimentul că am descoperit ceva important, deși înțelegerea mea era superficială.

Lucrarea are trei capitole. Prima e expunerea teoretică, la care m-au obligat rigorile „academice”. M-am străduit să definesc mitologia (în special politică) din variate unghiuri. Cum ar fi cel al hermeneuticii, psihologiei sociale sau istoriografiei. Culmea, e partea pe care nu îmi propusesem să o scriu, dar e cea mai puțin afectată de trecerea timpului.

E o prezentare (pardon de expresie!) erudită a temei, din care oricine poate afla ceva inedit. Dar nu mai sunt mulțumit de stilul ei. Nu era destinată internetului, ci hârtiei. Mă străduiam să pară treabă serioasă, iar limbajul să fie cât mai sobru. Cine-și imagina că va ajunge să fie citită, poate, de pe telefon sau din goana Facebookului!?

A doua parte prezintă peisajul mitologiei politice românește, așa cum se prezenta el la doar un deceniu de la Revoluție, în ochii mei de atunci. Un fel de schiță a mentalității unei societăți între două lumi. E despre fondul mitologic al național-comunismului și mitologiile alternative, care se prefigurau a-i lua locul în acel început de capitalism.

În fine, a treia parte e propriu-zis despre procesul demitizării, care era un fenomen incipient. Era însăși ideea lucrării, dar acolo aș schimba cel mai mult.

Gândesc foarte diferit față de acum 20 de ani. Nu știu dacă e semn de inconsecvență, de progres sau de regres. Aș scrie cu totul altfel azi o lucrare pe acest subiect. Dar nu mă dezic de lucrare, nu doar pentru că am muncit mult la ea, ci pentru că a fost o bornă esențială pe drumul trezirii mele.

mintea de pe urmă…

Acum înțeleg demitizarea ca pe un atac concertat împotriva identității unui popor, dat din centre de comandă externe, conform unui plan de cucerire în stil militar. Atunci am acordat prezumția de bună credință demitizatorilor, pe care îi imaginam la fel de idealiști și de interesați de adevăr ca și mine. Am greșit în această privință. Oricum, ideea era mai mult să descriu un fenomen, nu să polemizez partizan.

Atunci idealizam Occidentul și îl consideram un model pe care oameni răi sau încuiați la cap ne împiedică să-l imităm mai repede. Acum știu că Fratele cel Mare nu era atât de binevoitor, ba că el însuși e într-o teribilă suferință, după ce a fost trecut printr-o îndelungată și similară golire de sine. Deci tot o demitizare.

Am ajuns din pură întâmplare la tema mitului și am realizat atunci prima dată că tema e de o vastitate intimidantă. Că aproape n-a existat personalitate majoră în istoria gândirii, care să n-o fi atins, într-un fel sau altul. Pierdem enorm folosind doar sensul comun, unde „mit = fals”, și nu știm ce univers se poate deschide înțelegându-l ca parte subtilă a interiorității noastre. Omul care pierde simțul transcendentului, al poeticului și conexiunea cu mitosfera suferă de boala modernității, a lipsei de profunzime.

Tot scriind această lucrare am început să realizez pentru prima dată că mitul e indispensabil omului și oricărei comunități semnificative – cum ar fi un popor. Că nu supraviețuiește nimeni în afara unei mitologii, că întotdeauna imaginarul e umplut cu altceva încă înainte de evacuarea mitului vechi. Și am început să-mi pun problema în ce (mai) cred românii. Spre ce idoli își pleacă genunchii și de ce speranțe își atârnă disperarea?

Când m-am apucat de scris (și mă tem că și pe parcurs), încă trăiam sub confuzia dintre demitizare și demistificare. Credeam, prin urmare, că e bine să corectăm presupusele falsuri istorice, că e bine să fim lucizi și cinstiți cu noi înșine. Chiar intransigenți.

Eram încă prea aproape de finalul dictaturii și primul deceniu de după 90 mi se părea dominat copios de foștii comuniști. În contextul epocii, pot crede că acest elan îi anima și pe unii dintre demitizatori. Dar mai bine să vă povestesc…

cum am ajuns la subiect

Exista, undeva pe bulevardul Magheru, o librărie numită Noi. Era prima librărie în care cărțile nu stăteau undeva dincolo de o tejghea, ci în raft, ca într-o bibliotecă liberă. Și te puteai plimba nestingherit printre ele, să le răsfoiești. (Librăriile de figuri, gen Cărturești, cu ceai și canapele, au apărut mai târziu și mi s-au părut o fiță inutilă.) Cel mai mult îmi plăceau rafturile cu politologie, istorie recentă, științe sociale. Într-o zi, m-am uitat în jur și am realizat că niciuna din ele n-ar fi putut apărea înainte de 90. Și m-am simțit norocos, într-o stare plină de curiozitate și speranță.

Era o problemă: cărțile alea nu erau ieftine și aveam de citit mereu altele pentru școală. Ei bine, da: așa mi-a încolțit în minte ideea că o să-mi aleg o temă pentru licență, care să-mi permită să citesc cărți de genul ăla, care nu puteau să apară sub comuniști! Trebuia doar să găsesc o temă actuală, care să justifice un an de lecturi plăcute…

Azi mă amuză acest elan infantil și cam egoist. Cu anii, am ajuns să mă simt tot mai puțin atras de producțiile „boierilor minții”, cu care ne îmbie editurile de top. Ba, pe unele să le văd cu ostilitate. Acum dacă aș intra în aceeași librărie, nu aș mai vedea bucuria diversității și a libertății. Dimpotrivă, aș vedea o singură direcție, sub multe coperți colorate. Iar pe multe le văd ca dăunătoare și perfide. Poate greșesc și eram mai simpatic atunci, cu mintea fragedă, dar deschisă…

Acum am același sentiment de curiozitate când întâlnesc anticari, care au titluri de la autori trecuți la index. „Compromiși” din interbelic sau de pe timpul lui Ceaușescu. Îmi zic: uite, cartea asta nu s-ar mai putea publica azi! Sau: uite, asta s-ar putea să fie total interzisă peste câțiva ani, ar fi bine să o iau că nu se știe…

Nu departe de librăria pomenită, pe strada Doamnei, erau anticariate. Printre cărțile ponosite, pe raftul de jos, țin minte că am văzut un titlu, care m-a intrigat: „Războiul împotriva poporului român”. Cartea era semnată de Dan Zamfirescu, despre care aflasem din „Academia Cațavencu” că a fost un securist ceaușist. Am răsfoit-o, dar n-am cumpărat-o, deși costa mai nimic.

  • „Ce idee absurdă!” – mi-am zis. „Cine să aibă ceva cu poporul român!?”. „Securiștii ăștia, cu teoriile lor despre agenturili străine….”

Am pus cărticica la loc, tot în raftul de jos. Dar cumva titlul mi-a rămas întipărit undeva în spatele creierului. Nici nu știu de ce! Aveam să o cumpăr și s-o citesc mult mai târziu, peste vreo 15 ani. (Cuprindea eseuri scrise în 1990 într-o presă pe care nu o frecventam deloc, inclusiv România Mare.) Între timp, ideea unui război imagologic purtat împotriva românilor înfiripându-se tot mai aievea în mintea mea, ca un lucru plauzibil.

Doar că acesta a fost un proces foarte lung de trezire, care nu s-a petrecut pe durata scrierii acestei lucrări, ci în anii de după. Dar lucrarea mi-a trezit primele semne de întrebare, a semnalat primele contradicții, care m-au pus pe gânduri, apoi m-au frământat și, în fine, m-au convins în altă direcție…

revelația temei

La începutul ultimului an, facultatea ne-a dat o listă cu vreo 200 de teme de ales pentru licență. Cu mențiunea la final că poți alege și altceva. Habar n-aveam cum să procedez mai departe și m-am gândit că lista respectivă or fi dat-o și anului precedent. Și mi-am zis: „dacă aleg aceeași temă și scriu ce-a mai scris altul și mă acuză că am copiat-o!? Ia mai bine să îmi fac eu o temă nouă, să fiu sigur”.

Trăisem Revoluția din fața televizorului, copil fiind. Credeam că merită povestită și nepoților așa întâmplare istorică. Îmi plăcuse mult un dicton citat de HR Patapievici: „Legea celui care supraviețuiește e să mărturisească..”. Dar mă nedumerea ceva: de ce românii tratau atât de batjocoritor evenimentul, la doar un deceniu după!? Da, știam toate teoriile despre lovitura de stat și dezamăgirile… Dar de ce nu puteam face abstracție de ele și să ne onorăm victimele și eroismul ca alte popoare!? De ce nu devenise Revoluția, pe care toată țara o trăise cu imensă bucurie și speranță, mitul fondator al noii Românii? A fost prima temă, care mă preocupa ca fenomen social.

Apoi erau toate discuțiile despre cum ar trebui „să ne schimbăm mentalitatea”…. asta devenise un loc comun. În ce consta mentalitatea românească și cu ce trebuia schimbată? (Pe atunci nu mă întrebam și de ce sau cui folosește…) Ce era așa diferit la cum gândeau românii și cum gândeau europenii dinspre Vest? (Unde la data scrierii nu călcasem nici măcar pentru o zi.)

Și erau, desigur, discuțiile despre folosirea istoriei în propaganda comunistă. Abia se editase primul manual alternativ la Istorie, cu scandal. Cel în care apărea Andreea Esca. Același spirit de deriziune, din felul cum era zeflemisită „Loviluția din decembrie”, amenința să se răspândească și la alte epoci ale istoriei.

Am bănuit că acest fenomen trebuie să se cheme „demitizare”. Și, dacă el vestea marea schimbare de mentalitate a românilor, prin care să se vindece de „sechelele comunismului”… cum se spunea… însemna că acesta e cel mai important fenomen căruia îi pot fi martor la scara istoriei. Mai dramatic și mai important chiar decât schimbarea de sistem din 1989. Asta trebuia să fie tema!

cum se scrie o teză de licență?

În cap cu această alegere, am purces să-mi aleg un coordonator. V-am povestit pe larg zilele trecute despre „rău famata SNSPA” și cum nimerisem acolo dintr-un hazard. În fine, l-am ales pe profesorul care îmi păruse cel mai nepătat și onest dintre cei care predau acolo. Și care se potrivea perfect cu tematica. Istoricul militar Constantin Hlihor, pe care a trebuit să-l caut într-un birou din ”Academia Militară”.

I-am spus că am ales acest subiect. A zis: ”foarte interesantă temă. Ia o foaie, și scrie cum vezi planul lucrării.” M-am apucat să înșirui pe o coală o listă ridicolă de subiecte haotice… un fel de titluri de editoriale. Erau subiecte ca Revoluția, scandalul manualelor alternative, scandalul cu ediția Eminescu din Dilema…

Omul s-a uitat dezamăgit pe înșiruirea mea și a zis: „Păi nu așa se face! E o lucrare științifică, nu eseu. Trebuie să pleci de la definirea termenilor, să te documentezi ce autori au tratat subiectul. Ce e mitul politic? Ce bibliografie vrei să folosești?”

Am zis eu câțiva autori. Mi-a mai sugerat și dânsul alții utili. După care a zis: „Și din cursuri nu folosești nimic? Indiferent dacă îți place această școală sau nu, ești produsul ei. Să știi că, la final, comisia se uită dacă ai citat din profesori în bibliografie și te depunctează. Trebuie să-l citezi pe profesorul Cutăriță, pe Cutăriță…. Treaba ta, faci cum vrei, dar eu îți spun cum e mai bine…

În fine. descumpănit de cât de nepregătit eram pentru o asemenea întreprindere riguroasă, omul mi-a zis: „Ia o foaie și scrie!” Și mi-a dictat aproape toată structura sumarului, care m-a pus pe o cale sistematică de cercetare. Tot domniei sale îi aparține și titlul lung al lucrării, mai strict delimitat în spațiu și timp.

Înarmat cu planul de bătaie, m-am apucat de citit cărți și făcut fișe. Iar peste câteva luni, l-am impresionat revenind cu un dosar doldora de mape de plastic în care scrisesem mărunt fișele fiecărei cărți în parte. Ne-am mai văzut o dată, după ce-am scris-o, înainte să o duc la legat, când a frunzărit rezultatul final. Atunci m-a întrebat dacă am frați mai mari, care m-au ajutat… pasă-mi-te nu păream capabil de unul singur. Mi-a dat semnătura, și cam asta a fost.

printre cărțile maestrului

În paralel, am avut inspirația să îi menționez subiectul și altui profesor, la un seminar. Bătrânul șoarece de bibliotecă Nicolae Frigioiu a făcut ochii mari și a zis: ”Aaa, păi asta-i temă vastă! Ce-o să folosești?” Am zis eu de Raoul Girardet, la care s-a strâmbat plictisit…. „Aia cu 4 mituri politice…. e firavă… Ia notează-ți niște autori!”

Sugestiile acestui simpatic erudit m-au dus pe direcții total neanticipate. Așa am aflat de Rene Girard și teoria lui despre „țapul ispășitor” – o teorie mistică, despre care pot spune că mi-a marcat viața și încă mă intrigă. (Sper să scriu de ea cândva.) Am ajuns la fermecătorul Gilbert Durand, cu teoria lui aproape ortodoxă despre rolul icoanelor și al imaginii simbolice, în contrast cu iconoclasmul lumii moderne.

L-am descoperit pe Victor Kernbach, un evreu din Basarabia, autor de dicționare de mitologie, sclipitor encicloped. L-am aprofundat pe Mircea Eliade, autor de bază al domeniului. Am început să fiu conștient de unghiurile foarte diverse de a privi mitologia, de la semioticianul marxist Roland Barthes, la liberalul radical Ernst Cassirer, cu viziunea lui anarhistă asupra statului, la antropologia lui Claude Levi Strauss. Sau intimidanta Mit și metafizică, a lui Georges Gusdorf, în care se străduiește să elimine antagonismul dintre rațional și cunoașterea mitică.

Remarc abia retrospectiv, privind bibliografia, afinitatea autorilor evrei pentru mișcările revoluționare, de răsturnare a mitologiilor sau de rescriere a lor din unghiuri inedite. Dar la data respectivă nu era ceva care să-mi atragă neapărat atenția. Dimpotrivă, eram fermecat de originalitatea abordărilor atât de diverse.

Problema mitului se dovedea chiar mai captivantă decât demitizarea, dar risca să mă atragă într-un abis greu de gestionat…

clarificări despre demitizatori

Trăiam un fel de adolescență întârziată de rocker cu părul prins în coadă, deci spiritul rebel al noului val de intelectuali puși pe scandal mi se potrivea perfect. Ajunsesem cam la vârsta la care Emil Cioran scrisese Schimbarea la față a României, și la 23 de ani mă regăseam în manifestul său incendiar, deopotrivă exasperat și avântat.

Fiind înclinat de timpuriu spre misticism, vedeam și politica în alb și negru. Întunecat nu putea fi decât comunismul, cu lipsa lui de libertate, cu sărăcia dezolantă a anilor 80, pe care o prinsesem, cu bisericile demolate și poveștile închisorilor, de care fusesem profund impresionat în anii 90. Epoci pe care le amalgamam într-un tot compact. Iar pozitiv nu putea fi decât opusul lui, sau cel puțin ce se afișa mai vizibil împotriva lui. Pe profesorii de la SNSPA îi puneam, clar, în rândul „moștenirii comuniste”, alături de feseniștii lui Iliescu și de securiști. Contra-ponderea lor nu vedeam să fie decât intelectualii „dreptei”, de la GDS, de la Humanitas și revistele asociate. Aceștia păreau să continue idealul Pieței Universității și nu deveniseră încă „establishmentul”, ci erau „opoziția” – protestul.

Retrospectiv, e ușor să spunem că ambele grupări au ajuns la un numitor comun în UE. (Care atunci era un vis îndepărtat.) Sau că partidele zise de stânga și de dreapta de după 89, ne-au dus toate – pe rând și împreună – spre aceeași catastrofă. Dar câte pasiuni nu am irosit în bătăliile dintre: Iliescu vs Câmpeanu și Constantinescu, Năstase, ori Geoană vs Băsescu, Ponta vs Iohannis…. Pe toți i-ai putea afla azi reuniți într-un singur partid „mainstream” și nu s-ar mira nimeni.

Nu cred că eram singurul, care îi considera pe Vladimir Tismăneanu sau Alina Mungiu Pippidi drept politologi anti-comuniști, diferiți de școala apropiată de PSD. (Care încă nu avea porecla de „ciuma roșie”.) Ba chiar la dreapta partidelor istorice din CDR. Amândoi mă impresionau prin inteligența analizei și seriozitatea cărților scoase. Cu atât mai mult sunt dezolat de cum au ajuns să susțină chiar poziții anti-democratice. Atunci nu se prefigurau a fi comisari ai corectitudinii politice.

Nota bene: lucrarea e scrisă undeva când Năstase își instaurase o obscenă tentativă de dictatură personală. Abia după niște ani, Vladimir Tismăneanu avea să scrie controversatul Raport de condamnare a comunismului. Act natural în sine, binevenit, dar care avea să ni se dezvăluie ca o uriașă operațiune de rescriere perfidă a istoriei, din care românii să fie scoși vinovați pentru inventarea și aplicarea comunismului asupra lor înșile – devenind din victime, călăi.

Când m-am apucat de lucrare, cred că citisem o singură carte a lui Lucian Boia, care-mi plăcuse mult. Avea, în primul rând, un stil agreabil, cu umor și multă ironie, care-l făcea o lectură relaxantă. Probabil a fost cheia succesului său la public. Nu interpretam insinuările sale ca un atac la adresa românilor, ci ca o polemică binevenită cu alți istorici. Mi se părea că face o reparație, față de filmele lui Sergiu Nicolaescu, cenaclul lui Păunescu și manualele cu care crescusem noi. Evident, nu știam la acea dată nici că turnase la Securitate, nici că avea să fie premiat de Budapesta. Nici că va face o carieră din denigrarea istoriei românești sub orice pretext imaginabil. Mai cu seamă cărțile sale despre „Mitologia științifică a comunismului” și „Două secole de mitologie națională” mi s-au părut convingătoare cu mintea de atunci.

Domnul profesor Hlihor mi-a recomandat încă de la prima întâlnire replica lui Ioan Aurel Pop. (De care nu auzisem.) Spunându-mi că e mult mai serios: „e cel mai tânăr membru al Academiei”. Am citit-o desigur, dar mi s-a părut mult mai puțin „distractivă” decât producțiile incendiare ale lui Boia, care era la limita divertismentului. Am rămas, cel mult, cu impresia că adevărul „o fi pe undeva pe la mijloc…”.

În fine, tot cu dl Frigioiu am avut altă discuție fructuoasă despre autorii care ar trebui consultați pentru curentul demitizării. Deși citeam uneori Dilema și 22, unii îmi erau complet neștiuți. Am aflat despre Sorin Alexandrescu, despre Sorin Antohi, intelectual foarte citit al dreptei. Care avea să șocheze când s-a aflat că fusese colaborator al Securității. S-a retras „în exil”, la universitatea lui Soroș de la Budapesta. Tot în stilul său incendiar scria și Daniel Barbu. Chiar mi s-a părut subtil, sclipitor pe alocuri, în „Republica absentă” și am fost șocat că peste ani de zile avea să devină un caricatural ministru liberal cu prestații jalnice la Cultură.

Cred în continuare că Horia Roman Patapievici a fost judecat prea aspru pentru unele exprimări deplasate, mai ales cea despre Eminescu, citată exact pe dos decât a spus-o. Înclin să îl consider un om de bună credință și un scriitor interesant. Ceea ce nu aș spune despre alte vedete intelectuale. Publicul simplifică și pune inclusiv gânditorii în borcane cu etichete simple. Puțini vor să-și aducă aminte că Patapievici a fost primul intelectual român, care a scris împotriva corectitudinii politice, a noului comunism american, la prima sa vizită peste Ocean. Sau că „Omul recent” e o excelentă meditație conservatoare. Lumea îl aruncă în coșul cu „băsiști” sau, mai rău, „neo-marxiști”.

degenerarea

Curentul demitizării a degenerat în forma imbecilă a tefelismului hashtagist abia un deceniu mai târziu după scrierea acestei lucrări. (Dată la care eram deplin lămurit de capcană.) E probabil destinul oricărei idei să devină propria caricatură în drumul de la nuanțele intelectualilor la scandărilor gloatelor. (Aceeași idee sună cumva la Marx și cu totul altcumva la Emil Bobu.) A luat atunci o puternică nuanță anti-creștină și a devenit aproape politică de stat în domeniul cultural, prin producțiile cinematografice ale „Noului Val”, prin schilodirea manualelor de istorie și literatură.

Această evoluție regretabilă nu înseamnă că intelectualii post-revoluționari nu aveau argumente să îi combată pe susținătorii regimului comunist. Care se foloseau în scop propriu de retorica patriotică. La acea dată, disputa comunism – anticomunism copleșea orice altă linie de falie. Așa cum în prezent văd înfruntarea dintre globalism și suveranism sau tradiționalism ca primordială. Aș reaminti că atunci, chiar și vocile naționaliste erau cumva sub umbra defunctului regim. Poetul Adrian Păunescu evolua în partidul lui Ilie Verdeț (fost prim ministru al lui Ceaușescu), iar Vadim Tudor defila cu armatele de generali de Securitate în rezervă, reali sau imaginari, cu care își întărea toate spusele. Dincolo, rezistența anti-comunistă interbelică era asumată cel mai vizibil (până la monopolizare) de partidele istorice, mai ales PNȚ.

Nu am făcut niciodată parte din nicio grupare. Inutil să spun că simpatiile sau antipatiile politice nu mi-am adus vreun câștig. Am detestat transformarea politicii sau dezbaterilor într-o problemă de găști. Și mi-a plăcut libertatea de a gândi diferit și de a putea spune ce gândești. Culmea, cele mai multe reproșuri, în ultimii ani pe internet, le primesc de la cei care gândesc ca mine acum 20 de ani. Sunt cei care iau foc când critic capitalismul, liberalismul, UE, America… și automat au reflexul să te considere socialist, putinist sau să te lege de te miri ce partid… Pentru că așa văd ei lumea, binar, cu alternativă unică.

De fiecare dată când te atașezi de un curent, ai impresia falsă că proștii (și rău-voitorii) sunt masați toți în cealaltă tabără. Ba chiar că trebuie să fie cumva plătiți să nu vadă evidența. Aiurea! Prostia e din belșug distribuită în orice orientare cu priză la public, care inevitabil e schematizată în câteva sloganuri sau câteva sperietori: mogulii, Băsescu, Dragnea, Putin, Klaus Schwab, Bill Gates… Proștii sunt cei mai militanți și la „ai lor” și la „ai noștri”. Vedeți comentariile de pe YouTube și o să vă convingeți. Om de rând, aprins de mânie, sau intelectuali ai cetății… toți pot cădea la un moment dat în siajul unei puteri (sau opoziții), care să le încurajeze înclinația sinceră. Pentru a se trezi apoi că au fost idioți utili pentru inși mai pragmatici. (Fără să fi fost parte a unei înțelegeri.)

Apropo, cel mai mult mă amuză că la 23 de ani eram foarte ironic la adresa „teoriei conspirației”… Și iată-mă colportor de zise teorii ale conspirației, pe care acum mi se pare inexplicabil să nu le crezi… 

În fine, după scrierea acestei lucrări am început să observ o serie de fenomene, mai mult sau mai puțin corelate. Unele intuiții enunțate în ea s-au confirmat. Am asistat la o dezideologizare a politicii, prin înlocuirea cu un marketing al spectacolului și apariția liderilor fără adâncime, care se fac ecoul unor cercetări de piață. Ștergerea memoriei colective și cufundarea în societatea consumului au fost mai rapide și la proporții inimaginabile. Peste doar câțiva ani urma să vină marele tsunami al emigrației și fenomenul diasporei. Ba chiar generația celor născuți afară sau care schimbă mai multe țări într-o viață.

Încă de pe vremea lui Adrian Năstase – posibil din 2001 – s-au dat primele legi care aduceau cenzura legată de istoria secolului XX și instituiau un cult de stat al Holocaustului. Inițial, mi s-a părut un act pios de decență. Legi amplificate de altele aduse de Crin Antonescu prin 2017 și alte 2-3 valuri similare, care explicitau ce personalități nu mai pot fi lăudate, ce evenimente nu mai pot fi puse sub semnul întrebării. În București, apăreau două monumente ale piloților americani, care bombardaseră orașul și niciunul pentru victimele românești de la sol. Niciun monument nu se ridica luptătorilor anti-comuniști, niciun muzeu al comunismului în Capitala țării, pentru Hollywood epoca rămânea un tabu.

Apoi am putut să văd pe viu soarta popoarelor Europei de Vest, trecute parcă prin aceeași mașină de tocat a istoriei, cu aceeași sită și același rezultat. Am văzut recent cum se demolează statuile. Am văzut totuși și exemple de afirmare fără echivoc a patriotismului și cultul de care se bucurau anumite victime, anumite secvențe istorice. Și treptat, vedeam în altă perspectivă că ești încurajat să îți minimalizeze și ridiculizezi istoria, să îți pui la îndoială identitatea, să te flagelezi pentru greșelile strămoșilor… dar că jocul ăsta periculos nu era jucat de toți la fel. Că n-aveai voie să practici aceeași metodă „relaxată” și pentru alții. Că se ridicau sub ochii noștri alți idoli, alte tabu-uri.

Și ușor… ideea unui „război împotriva poporului român” – nu-mi mai părea deloc una de negândit…

Dacă ați avut răbdare să citiți acest preambul – mărturisire, și sunteți curioși să citiți lucrarea, o găsiți aici:

Demitizarea în discursul public al românilor după 1989

Victor Grigore

evadare.ro
July 26th, 2022
Mai multe despre: lucrare

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact