Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
O legendă urbană spune că „SNSPA e fosta Ștefan Gheorghiu”. Ceea ce tehnic e neadevărat. Bănuiala mea e că rădăcinile ei îndepărtate sunt mai legate de școala Securității de la Băneasa și de un grup care s-a pliat rapid pe noile cerințe externe. Oricum, instituția de azi e o transpunere a unor programe de învățământ occidentale ale stângii liberale (în accepțiune americană). Dar pentru cei mai tineri, care n-au habar ce era cu Ștefan Gheorghiu, am să fac acest istoric mai detaliat.
E de notorietate că în perioada interbelică românii nu erau deloc atrași de comunism. Era socotită o ideologie străină, explicit batjocoritoare la adresa creștinismului și ostilă idealului de unitate națională a românilor; defavorabilă micii proprietăți funciare. În plus, Rusia Sovietică se manifesta ca putere ostilă, cu pretenții la provincii istorice românești. Așa se face că după ocupația de către Armata Roșie, sovieticii s-au bazat pe un număr mic de colaboratori loiali, dintre care mulți evrei și transfugi, care vorbeau limba română ca o limbă străină.
Primii oameni de încredere ai noului regim erau la vedere agenți ai Comintern (o combinație de partid mondial și serviciu secret, cu conducere unică la Kremlin). Pe lângă pasaje din Marx și Lenin, iar o vreme din Troțki și Stalin, ei erau antrenați în tehnici de partid cunoscute ca agit-prop. (O prescurtare de la „agitație și propagandă”.) Altfel spus, instruirea lor era menită să stârnească revoluții comuniste în țările Europei (lucru care nu mai era necesar după ocupație).
La data loviturii de stat date de regele Mihai prin arestarea mareșalului Ion Antonescu și „întoarcerea armelor” de la 23 august 1944, armata română era deja copleșită de contra-ofensiva armatei sovietice. Care împinsese frontul deja undeva prin Moldova, avansând pe o linie care includea Piatra Neamț și Bârlad. (Capitularea necondiționată a lăsat de izbeliște sute de mii de militari români, capturați și deportați de proaspeții aliați, fără o informare prealabilă.) Cei mai zeloși dintre activiști au venit chiar pe proverbialele tancuri cu stea roșie. Cum a fost cazul celor două divizii de voluntari români formate de sovietici în 1943: „Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”. Dar cei mai mulți au venit ulterior, mult mai puțin riscant, cu avionul și trenul. (Unii chiar la 2-3 ani distanță, când lucrurile erau clare.)
Un deceniu – două, în paralel cu școlile create de partid pe tărâm românesc, a funcționat practica pregătirii la Moscova (și nu numai) a cozilor de topor. Stagiul era mascat în pregătire tehnică, inginerească – așa cum a fost cazul tânărului Ion Iliescu, specialist în hidrologie. (La faimoasa universitate Lomonosov, a cărei arhitectură e copiată fidel de Casa Scânteii / Casa „Presei Libere” din București.)
Îmi e imposibil să estimez care era calitatea învățământului sovietic în anii 50-60, comparativ cu cel românesc. E posibil chiar să fi fost mai avansat în secțiile tehnice (dată fiind măcar baza uriașă de selecție a creierelor strânse de pe o jumătate de glob); și România să fi avut nevoie de specialiști pentru marea industrializare. (Mai ales că marii noștri ingineri și arhitecți din interbelic erau școliți în Vestul Europei, ceea ce nu mai era posibil.) Dar e la fel de sigur că ingineria era parțial o acoperire, mulți (dacă nu toți) fiind în paralel recrutați și antrenați să conducă politic sectoarele respective ale economiei.
Altă acoperire pentru crearea de cadre în URSS era cea militară. Ceaușescu însuși trecuse printr-un stagiu la celebra Academie „Fruze” – diplomă care îi permisese apoi să ia pe repede înainte gradul de colonel și să fie Ministru al Apărării. Mihail Frunză (sau, din lipsa literei Ă în chirilice Mihailovici Frunze), care dădea numele Academiei Militare din Moscova, avusese un tată român din Basarabia și participase direct la Revoluția Bolșevică din octombrie 1917. Mormântul său e și azi între cele de la umbra zidului Kremlinului.
Erau aceste pregătiri tehnice sau militare serioase sau simple scurtături pentru oportuniști? Nu știu. La cât de ideologizat e învățământul umanist din Occident de acum, putem să ne gândim la ele și ca echivalentul școlilor făcute în străinătate, atât de lăudate în zilele noastre.
Dar în paralel cu această practică, imediat ce au luat puterea, comuniștii au înființat școli locale proprii. O școală era destinată liderilor, „Andrei Alexandrovici Jdanov”, axându-se pe temeinica lor pregătire ideologică. Catedra ei de marxism a fost condusă de Leonte Tismenițki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu. Leonte luptase ca voluntar în Spania și revenise în România din URSS abia în 1948, după abdicarea regelui. Tot el va conduce apoi Editura Politică.
Cealaltă școală, „Ștefan Gheorghiu”, era inițial destinată cadrelor medii, a căror pregătire era mai mult organizatorică, decât ideologică. (Astăzi i-am spune „facultate de management”.) Însă la scurt timp, ea a absorbit facultatea Jdanov. (Jdanovismul era o ideologie maniheistă, care vedea peste tot o luptă între bine și rău cu imperialiștii americani. Iar doctrina a căzut rapid în desuetudine după moartea lui Stalin, nemaifiind pomenită de comuniști, deși războiul rece a continuat.)
Academia „Ștefan Gheorghiu” a fost înființată (cu diverse nume) încă de la începutul lui 1945 de Ana Pauker (Hana Rabinsohn) conducătoarea Externelor și cea mai influentă în Partid la acea dată. Cel care dădea numele școlii era un obscur socialist român, care murise de tânăr în 1914, înainte să vadă măcar înființarea Partidului Comunist din România (în 1921), ba chiar și înainte ca Rusia să fie prima țară cucerită de comuniști (în 1917). Altfel spus, Ștefan Gheorghiu n-avea nicio legătură nici cu rușii, nici cu PCR, nici nu fusese comunist; îl putem socoti un tânăr idealist de acum un secol.
Primul rector la „Ștefan Gheorghiu” a fost scriitorul Baruch Lazarovici, care și-a luat numele românesc de Barbu Lăzărescu. Iar cei mai mulți ani, la conducerea școlii Partidului s-a aflat Lev Oigenstein (mai cunoscut ca Leonte Răutu), unchiul scriitorului Andrei Oișteanu, de la GDS și Revista 22. Leonte Răutu lucrase la Radio Moscova împreună cu Ana Pauker și Walter Neulander (tatăl lui Petre Roman) în perioada dintre războaie. Pe termen mai scurt, alți rectori la Ștefan Gheorghiu au mai fost: Miron Constantinescu (după unele surse, Meir Cohn), Paul Niculescu Mizil (tatăl lui Serghei Mizil) și Dumitru Popescu (scriitor foarte influent în perioada Ceaușescu – unii îl socotesc chiar ideologul anilor ’80).
Școala era parte dintr-un ansamblu propagandistic de edituri și ziare asimilat Culturii, domeniu coordonat autoritar în primii ani de Jakob Roitman (mai cunoscut ca Iosif Chișinevschi). Școala era direct supervizată de Comitetul Central al PCR. Se intra doar cu carnet de partid, fără un examen propriu-zis și uneori fără verificarea studiilor liceale printr-un fel de dosar. „Academia” avea o faimă proastă, pe bună dreptate, pentru că devenise o formalitate bifată de ariviști. Era o formă de îndoctrinare cu lozinci, deseori trecută fără prezența fizică a cursanților. În general, nomenklatura Partidului era una slab calificată, gerontocrată în ultimul deceniu. Unele erau doar cursuri scurte de conducere – similare unor masteruri sau școli de vară de acum.
Academia Ștefan Gheorghiu se afla în București, lângă monumentul cu leu dedicat eroilor geniști, peste drum de palatul Cotroceni. (Care nu avea rol de palat prezidențial, ci fusese o vreme destinat cercurilor extra-școlare, înainte să se construiască Palatul Pionierilor.) La Revoluție, atât Partidul Comunist, cât și școala sa s-au desființat de la sine, împreună cu alte instituții ca Marea Adunare Națională (echivalentul Parlamentului).
Dar clădirea a rămas. Decretul de desființare dat în primăvara lui 90 de Petre Roman are câteva prevederi bizare. Cum ar fi că elevii din anii 1-3 se vor întoarce „în producție”, iar cei din anul 4 vor dau un examen în fața „reprezentanților presei, culturii și Ministerului Învățământului”. După care se vor prezenta la examene de echivalență în alte facultăți. (Atmosferă curat revoluționară!).
Același decret înființa în loc mai multe facultăți (altele decât SNSPA) și un institut condus de Radu Florian (de la catedra de Marxism la Ștefan Gheorghiu, tatăl directorului actualului Institut Wiesel.)
Între facultățile înființate prin același decret era și Facultatea de Jurnalism, care folosește și acum clădirea. Deci, tehnic, aceasta e „fosta Ștefan Gheorghiu”. Asta pentru că înainte de 89 nu existase secție de jurnalism decât în cadrul ”Ștefan Gheorghiu”. Poetul Mircea Dinescu a povestit cum a urmat respectiva școală pentru că își dorea să scrie în revistele literare. Pentru comuniști, meseria de ziarist era asimilată propagandei de partid – găzduită de tribune ca „Scânteia”.
În mod similar, Facultatea de Filosofie era reînființată în 1990, după ce fusese comasată anterior cu cea de Istorie și oricum copleșită de „materialismul dialectic”. Nu am găsit confirmarea că și aceasta s-a folosit de respectivele săli vacante ale Politehnicii de la Leu, până să se mute în sediul actual. (Dar așa auzisem.)
La Ștefan Gheorghiu mai predaseră unii din cei care aveau să ajungă miniștri sau demnitari în „capitalism”, ca Iosif Boda, Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Ioan Mircea Pașcu. Alți absolvenți au devenit iscusiți oameni de afaceri, chiar milionari, ca Ioan Niculae și George Copos.
La înființare, Securitatea a avut un pronunțat caracter violent și militarizat. Era „brațul înarmat al Partidului” sau organ de represiune. Ofițerii săi purtau uniforme, la fel ca milițienii, cu tunică și chipiu albastru. Se ocupau în modul cel mai brutal de anchete, cu bătaie și tortură, urmăreau partizanii din munți cu arma. Treptat, munca ofițerilor de Securitate s-a rafinat, devenind una de supraveghere a unei populații deja intimidată, de manipulare și culegere a informațiilor compromițătoare de la turnători.
Dar pe toată durata existenței ei, Securitatea a avut trupe cu armament. Iar ofițerii făceau periodic aplicații fizice și în poligon. Pe atunci Jandarmeria nu exista (nici evenimentele care să impună controlul mulțimilor). Dar existau unități precum USLA (Unitatea de Luptă Anti-terorism), faimoșii scutieri pe care românii i-au văzut prima dată în zilele Revoluției. Așa se face că Securitatea avea mai multe canale de formare a cadrelor. O filieră era racolarea studenților din facultăți (unii susțin că pe criterii de merit, dar nu e exclus nepotismul). Alta era camuflată în școli militare comune cu Ministerul de Interne.
Cea mai faimoasă era Școala de Ofițeri Activi de la Băneasa (actuala Academie de Poliție). Unii profesori ai ei se întâmpla să predea și la Ștefan Gheorghiu. Cum a fost cazul unui personaj devenit faimos în timpul Revoluției, Dumitru Mazilu, care predase și la Ștefan Gheorghiu și ajunsese chiar comandantul școlii de la Băneasa.
Dată fiind reputația școlilor de partid și natura unui serviciu secret, e foarte greu de reconstituit corpul profesoral sau absolvenții celor două. Despre unii politicieni post-decembriști s-a mai aflat accidental, ca despre Virgil Măgureanu. Pe numele său real, Imre Asztalos, Măgureanu a fost primul șef al SRI, numit de Ion Iliescu chiar de la (re)înființare în martie 1990. (După începutul de război civil româno-maghiar de la Târgu Mureș.) Misteriosul personaj asistase tăcut și la procesul soților Ceaușescu în mica sală a unității militare din Târgoviște. Măgureanu – Asztaloș predase la Ștefan Gheorghiu, iar după 90 scosese un manual de politologie, care era recomandat ca lucrare de căpătâi în SNSPA.
În 1992, SRI își creează propria școală, Institutul Superior de Informații (ISI), avându-l ca rector pe Septimiu Chelcea, care avusese inițiativa unei școli dedicate psihologiei sociale, în care să fie instruiți ofițerii. Aceeași materie o va preda ulterior și la SNSPA. După o vreme, ISI a fost transformată în ANI (Academia Națională de Informații). (Au existat și unele parteneriate, care permiteau transferuri și echivalări de ani între ANI și SNSPA.)
Două aspecte trebuie subliniate, pentru cei care nu au trăit epoca. Regimul luase o turnură radical diferită sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, devenind naționalist din internaționalist și opus Moscovei, din supus. Linia suveranistă, comprimată în „neamestecul în treburile interne” luase locul revoluției mondiale anti-burgheze.
Încetase trimiterea în străinătate a cadrelor, ba chiar asta devenise un punct suspect la dosar. În schimb, nivelul activului de partid era tot mai mărginit intelectual, în contrast cu noua elită tehnică, pregătită în domeniile necontaminate de ideologie. Culmea, marxismul nu mai prezenta mare interes decât în citate – pentru că nu mai existau nici capitalism, nici „chiaburi”…
De cealaltă parte, puterea Securității era una tot mai temută și de membrii de Partid – care aveau funcția, dar nu aveau dosarul, conexiunile și cătușele. Pentru că nu aveau de ținut discursuri dogmatice și pentru că aveau acces la informațiile din străinătate, securiștii deveniseră o specie pragmatică și versatilă. Cum s-a văzut ulterior, capabilă să pivoteze spre alți stăpâni.
Undeva spre sfârșitul anilor 80, Silviu Brucan a organizat un grup de reflecție, care aduna un fel de tehnocrați de elită din câteva domenii cheie, care să ia contact cu schimbările din Occident. Pe numele său real Saul Bruckner, el condusese tribuna partidului, Scânteia, în anii cei mai duri ai represiunii, scriind articole vituperante la adresa fostei elite interbelice.
Brucan fusese ambasador în SUA și la ONU (la fel ca Mazilu) fiind suspectat de legături cu mai multe servicii secrete, de la CIA, Mossad, KGB și Securitate. A fost, desigur, mentor ideologic al grupării Iliescu de la Revoluție, când rostește faimoasa propoziție: „Frontul există de câteva luni!”. Pare a fi cel care l-a propus pe fiul lui Walter, Petre Roman, pentru preluarea guvernului, și lichidarea soților Ceaușescu.
Același Silviu Brucan îl întâmpină pe George Soroș la aterizarea în România, după căderea lui Ceaușescu, unde participa la crearea opoziției culturale de la Grupul de Dialog Social, alături de Alin Teodorescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu. Iar ulterior, după ruptura de Ion Iliescu și FSN, devine apostol al capitalismului de la PRO TV, înființat de Ronald Lauder. Acolo, învățăcelul Lucian Mândruță i se adresa umil cu „domn profesor” – deși nu e clar dacă autodidactul Brucan predase măcar la Ștefan Gheorghiu.
Grupul de tehnocrați conectați la Occident, însuflețit de Brucan, se aduna la o braserie din Piața Universității, de unde numele de grupul Trocadero. Dintr-un articol foarte documentat scris de un militar, Vasile Vasilescu, aflăm detalii despre structura acestui grup. Avea 4 departamente, legate de institute exclusiviste:
Așadar, centrii nervoși ai preluării puterii în orice țară, aleși pe sprânceană. Membrii grupului trebuiau să fie inteligenți, cultivați, deschiși la minte față de linia oficială a regimului, dar discreți. Li se puneau la dispoziție materiale de studiu din Occident, inaccesibile activiștilor Partidului. În mod similar, unii ofițeri ai Securității ascultau Europa liberă și conspectau presa occidentală, chipurile pentru a fi la curent cu uneltirile dușmanului.
De altfel, dacă veți consulta lista de titluri a colecției „Idei contemporane”, scoasă în tiraj mic de Editura Politică în anii 80, veți constata că pătrundeau discret în țară autori occidentali din curentul globalist sau din cel al marxismului cultural (necunoscut activului PCR) – de la Alvin Toffler, Marshall Mc Luhan, la Jurgen Habermas, Noam Chomsky, Herbert Marcuse ș.a.
Puțin timp înainte de căderea lui Ceaușescu, Mihai Răceanu e denunțat ca trădător de Securitate și fuge în America. Grupul Trocadero e atunci tulburat de intervenția Securității, care dictează arestul la domiciliu pentru Silviu Brucan, ca și pentru Mircea Dinescu. Poetul luase legătura cu ambasadori occidentali. Iar o apropiată a grupului, Rodica Culcer, sărise dintr-un institut al Ștefan Gheorghiu direct în ambasada SUA la București, ca angajată. După 89, bancherii au continuat să se întâlnească la Trocadero. Iar alți prieteni din gașcă au înființat o platformă numită GUVR (Grupul un viitor pentru România).
Cel care avea să înființeze SNSPA, Vasile Secăreș se regăsește între consilierii prezidențiali ai lui Ion Iliescu, alături de alți viitori conducători ai facultății, ca Paul Dobrescu. Tot la Cotroceni lucrau generalul Vasile Ionel (absolvent de Ștefan Gheorghiu), acuzat de Victor Stănculescu de a fi fost „șeful rețelei KGB în România”, Iosif Boda (fost profesor la Ștefan Gheorghiu), Mișu Negrițoiu (din grupul bancherilor de la Trocadero).
Fugit în SUA din grup, Mircea Răceanu susține că Vasile Secăreș a fost ofițer acoperit al Securității. După cariera universitară, Secăreș a activat și în sectorul bancar, la Eximbank și BNR, sub oblăduirea lui Mugur Isărescu.
Inițial, școala înființată în 1990 avea doar studii post-universitare, abia peste 4-5 ani deschizând o facultate propriu-zisă de Studii Politice. După aproape un deceniu, altă facultate, de Comunicare și Relații Publice, după alți ani alta de Administrație și mult mai târziu specializări gen Management.
SNSPA a funcționat în primele două decenii într-o clădire interbelică de pe strada Povernei (undeva între Piața Romană și Piața Victoriei, într-un cartier frumos de vile). Gurile rele spuneau că ar fi fost casă conspirativă a Securității anterior sau altă instituție – dar nu am putut niciodată să verific asta. Mult mai târziu, după 2005, și-au făcut un campus nou, mai mare, undeva pe la Romexpo.
În concluzie, impresia mea e că n-a existat deloc o continuitate între „Ștefan Gheorghiu” și SNSPA, nici intenția de a prelungi cumva propovăduirea comunismului. Dar că a existat un grup de tovarăși rămași fără obiectul muncii, care aveau cunoștințe atât de marxism cât și despre ce se discuta în cercurile intelectuale din Vest. Acest din urmă aspect fiind o resursă chiar mai rară în România lui 1990.
A fost grupul Trocadero antrenat să preia puterea cu ani înainte de 89? Destul de posibil. Era creat pe profilul „think tank”-urilor americane, care instruiesc și formează politicieni, care dau direcțiile din umbră. A beneficiat de îngăduința unei părți a Securității pentru asta? La fel de posibil, poate chiar de implicare nemijlocită. Au generat ei Revoluția? Mult mai puțin probabil decât că au profitat de ea, aflându-se – cum spusese însuși Brucan – cu valizele pregătite pe un peron de gară la ora la care a venit un tren în care s-au urcat…
Tot ce am scris până acum se bazează pe documentare și crâmpeie de informație adunate în timp. Nu pot vorbi altfel decât din auzite, din ce s-a publicat, despre lumea nomenclaturii comuniste. Despre SNSPA, în schimb, sunt în măsură să adaug și câteva impresii personale, care se referă strict la perioada 2000 – 2004 și în niciun fel la ce a fost înainte sau după.
La Revoluție aveam mai puțin de 10 ani, iar evenimentul m-a impresionat puternic, cu toate discuțiile ce au urmat. Așa se face că toată copilăria am fost fascinat de domeniile nou apărute, ale politicii și presei. Despre SNSPA nu auzisem decât din „Academia Cațavencu”, pe care o citeam pe nerăsuflate, că sunt niște securiști de-ai lui Iliescu. Așa că n-o luasem în calcul. Dar din păcate am picat admiterea la Jurnalism, ceea ce m-a adus la nou înființata secție: Comunicare și Relații Publice. Un domeniu de care n-aveam nici cea mai vagă idee. Unii spuneau că e tot un fel de jurnalism, mie îmi suna ca biroul de informații din Gara de Nord. Oricum, alternativa era să fiu luat în armată, ceea ce mi se părea totală pierdere de vreme.
Nu mă mândresc cu această facultate, nici nu mă consider un produs al ei. Deși în multe privințe a fost peste așteptări și e chiar ironic că o facultate care predă PR-ul să aibă o imagine atât de proastă. Clar, consider că am învățat mai multe decât aș fi învățat la Jurnalism. Am ca termen de comparație și două facultăți private, prin care am trecut. Și pot să spun fără ezitare că SNSPA era superioară învățământului privat ca seriozitate, atmosferă, corp profesoral, media studenților. Repet: mă refer strict la ce era acum 20 de ani, nu știu cum au evoluat „privatele” sau ea între timp. Nicio clipă nu mi-a lăsat impresia că e doar o improvizație amatoristică, făcută să încaseze niște taxe și să dea diplome plătitorilor. Examenele erau exigente și n-am auzit să fie trecute cu șpagă.
Cel mai important: în toți acei ani, cât i-am trecut pragul, nu era nici pe departe școala de îndoctrinare cu neo-marxism, cum își imaginează unii azi. Nicio clipă nu am avut impresia că profesorii ar fi nostalgici după comunism, nici că promovează o linie anti-națională. Erau, desigur mulți „foști” – cum erau la data aia în tot sistemul de învățământ – care nu avea de unde să producă alți profesori în zece ani.
Dar, ca să înțelegeți epoca: eram imediat după o guvernare dezamăgitoare a CDR, unde venerabilii lideri ai PNȚ și PNL dezumflaseră așteptările generației tinere de schimbare. Eram cu puțini ani înainte de intrarea în NATO și UE, toată țara privea la Occident cu o așteptare mesianică. Iar profesorii de acolo nu făceau în niciun fel notă discordantă și nu cred că erau nesinceri.
Tot fenomenul hashtagist, curentul „vrem spitale nu catedrale!”, LGBT și alergia la tot ce e românesc – au venit mult mai târziu în spațiul public – aș zice, undeva după 2010, chiar 2015, după al doilea mandat al lui Băsescu. Cam atunci au apărut primele generații de alegători, care nu aveau nici măcar copilăria petrecută în comunism și s-a epuizat marea luptă ideologică între „feseniști” și „democrați”. După părerea mea, abia atunci, după 2015, s-a făcut joncțiunea între rețelele de influență păstorite de Securitate în media și cele finanțate din exterior – ceea ce popular se numește „soroșism”. Atunci a fuzionat „statul paralel” cu ideologia stângii radicale occidentale, de dizolvare a națiunilor și creștinismului.
Deci, referindu-mă la perioada 2.000-2004: Numeric, cei mai mulți profesori erau tineri „nepătați” (avuseseră circa 20 de ani la Revoluție). Ca în toate facultățile, asistenții duc greul și țin seminariile, chiar și cursurile. Erau selectați din studenți sârguincioși (să nu zic tocilari) bine mobilați. Dar mult mai puțin interesanți ca personaje decât bătrânii.
Dar mai întâi să explic în ce consta specializarea, care încă sună exotic și vag pentru mulți. Facultatea reunea cel puțin 3 trunchiuri principale. Natural, fiecare student avea o înclinație sau interes mai mare pentru unul. Era pilonul de comunicare comercială, care îi interesa deosebit pe cei care doreau să lucreze în publicitate și în departamentele de promovare ale companiilor. Un domeniu pasionant, de construcție a imaginii unui brand. Acolo erau materii gen Marketing, Creație Publicitară, Relații Publice – lucruri inedite în țară la acea dată. Aproape toată bibliografia folosită în alcătuirea cursurilor era din cărți încă netraduse atunci la noi.
Pe zona asta erau profesori severi, proveniți din birourile de Presă ale MI și MApN. Niște tipi hârșâiți, care predaseră prin școli de ofițeri. Despre ambele eram ferm convins că erau acoperiri străvezii pentru Securitate. Nu i-am simpatizat, dar i-am respectat pentru că era limpede că știau o tonă de lucruri de care n-avusesem habar că există. Indiferent ce or fi fost ei înainte de 89, tipii erau foarte bine puși la punct cu autorii de top ai teoriei comunicării sociale din literatura americană.
Îmi lăsau impresia că înainte de 89 lucraseră după alte manuale sau chiar empiric, dar după o știință nu mai puțin eficientă. Aveau o rafinată înțelegere a psihologiei sociale. Aș fi fost foarte curios să facă mărturisiri despre ce profesau în vechiul regim, dar din păcate n-o făceau niciodată. Oamenii ăia nu erau comuniști; și îmi lăsau impresia că nici nu fuseseră vreodată! Ci păreau genul de profesionist, care se poate pune în slujba oricărei ideologii, fără a se atașa emoțional de un crez politic. Era un contrast clar între acest tip uman, pe care am ajuns să îl asociez securistului, și cel pe care îl observam în interviurile cu foștii activiști de partid. (Care erau mult mai anchilozați și rudimentari.)
Cu zeci de ani înainte să apară sintagma de „stat paralel”, mi-am format un fel de instinct în a recunoaște acest tip uman, pe care îl asociez mental securismului. Nu pot să explic, dar îi simt, pur și simplu recunosc felul de a vorbi, o tipologie de gândire, un pragmatism vecin cu cinismul și un aer de superioritate la adresa „civililor”, din afara cercului. Cum recunoșteam această tipologie destul de des la personajele care apăreau la televizor, mi-am creat destul de repede teoria respectivă cu „deep state”, înainte să fie vehiculată. (PS: Cred că asta m-a predispus și la alte „teorii ale conspirației”, un deceniu mai târziu. N-am practicat manipularea – dar am ajuns să o recunosc în presă și de la politicieni. E un imbold care m-a făcut să comentez atâția ani știri și să țin blogul.)
Al doilea pilon important al facultății era dedicat comunicării politice. Ea interesa în mod special studenții care visau o carieră politică. Eu nu-mi doream să fiu membru de partid (și nici n-am fost vreodată). Dar îmi doream să schimb lumea. Și oricum, domeniul mă interesa maxim la nivel teoretic. Acolo întâlneai materii ca Politologie, Imagologie, Psihologie Socială. Cursul de Marketing politic era interesant scris de Bogdan Teodorescu, dar îl vedeam mai des la televizor decât pe la cursuri, unde delegase asistentul.
Era cumva specialitatea casei, pentru că după 90 porniseră ca facultate de Științe Politice. Aici vedetă era un personaj de pomină, Nicolae Frigioiu, care vorbea sâsâit ca Sorin Ovidiu Vântu și avea ochelarii lui Steven Hawking, dar era de o erudiție incredibilă, condimentată de un umor savuros. Vorbea în fraze luxuriante, cu un lexic intimidant, ca și cum ar fi citit din Kant. Fusese comunist din convingere, pornit de la țară, cum îi plăcea să amintească citând amuzat o strofă din Coșbuc. După care terminase patru facultăți, între care una deduc că era Ștefan Gheorghiu, dar era tobă de filosofie germană și teorie politică. Toți studenții îl iubeau pentru că era spectaculos și amuzant în prezentări. Era furios pe politicieni, că stau în genunchi în fața omologilor străini – ceea ce eu interpretam greșit la acea dată ca nostalgie ceaușistă.
În fine, al treilea pilon al școlii era cel jurnalistic. Ideea era cum să relaționezi cu presa în calitate de PR (ofițer de relații publice), dar mulți studenți doreau, de fapt, să fie ziariști. Ceea ce se și întâmpla. La data respectivă, aș zice că pe zona asta stăteau cel mai slab. Dar tot învățai lucruri gen istoria presei, despre publicistica lui Eminescu, Nae Ionescu, Arghezi…
Acestea erau cele trei direcții majore, dar ele erau legate de o sumedenie de materii „de bază”, utile pentru oricare din ele. De altfel, aici e marea problemă cu această facultate: calitatea ei cea mai mare e și cel mai mare defect. Te învață o sumedenie de lucruri, care îți deschid mintea spre numeroase domenii posibile de urmat. Îți asigură o cultură generală de invidiat. Dar nu asigură o specializare suficientă, direcțiile sunt prea multe și prea vaste – ceea ce e simultan un noroc și un ghinion în viață. Dacă iei urma bibliografiei recomandate de fiecare curs în parte, dai de multe informații valoroase; dacă o faci doar pentru diplomă, nu rămâi cu foarte multe. Și atunci e degeaba; și desconsiderată ca multe studii umaniste.
Studiai pe parcurs orice, de la: Filosofie, Economie, Istorie, Drept, Sociologie, Psihologie. Erau mai slăbuți pe limbi străine în perioada aia. În schimb, am învățat o mulțime de lucruri utile în diversele cursuri informatice, de la DTP la web-design.
La Istorie era un colonel de la Academia Militară, Constantin Hlihor, care mi-a făcut impresia unui om nepătat, onest, interesat doar de istorie cinstită, nu de politizarea ei. Motiv pentru care l-am ales coordonator la lucrare. La Filosofie era un profesor, Macoviciuc, foarte pasionat de Kierkegaard și Nietzsche, care părea că îi trăiește pe existențialiști. Un domn mai în vârstă și sever, Georgiu, ne preda un fel de istorie a culturii și ideilor; neplăcut ca om, dar remarcabil ca erudiție. Psihologie Socială preda Septimiu Chelcea, care nu-mi era simpatic, dar e socotit o autoritate în domeniu la noi, probabil pe bună dreptate. La fel, foarte exigent și sarcastic.
Cum am spus, noțiunea de „neo-marxism” sau hashtagismul a apărut la noi abia după 2015. Și, din toate semnalele, SNSPA chiar s-a transformat într-un bastion al progresismului. Dar nu era cazul atunci. Singurul, care era pe vremea aia pasionat de Școala de la Frankfurt, era Dumitru Borțun. Care între timp a devenit vedetă pe Digi și între tefeliștii „de dreapta”, foarte prizat de publicitari. Preda un curs de Semiotică, pe care sincer nu-l înțelegeam. Îmi făcea impresia unui securist inteligent și carismatic, prezentabil în ochii fetelor. Părea rupt din Cartierul Primăverii.
Dar la data respectivă nu exista nicio tangență între societatea românească și teoriile marxismului cultural. Pur și simplu, nu existau „minorități sexuale”, imigrație… Omul vorbea de toleranță și „corectitudine politică”… și ne era egal cu discuția despre rachete cosmice, pentru că nu aveam niciun reper ca să asociem sintagma cu ceva din lumea reală. Cenzura ideologică nu se ivise, deci apelul la toleranță părea ceva benign.
Teoria mea e că n-a existat o trecere directă de la vechiul marxism la noul marxism – de sorginte occidentală. De la comuniști la globaliști. Ci că a fost importat mult mai târziu, în ultimul deceniu.
Există mai mulți profesori din SNSPA, cu care nu m-am intersectat. Pe Vasile Secăreș nu cred că l-am văzut în carne și oase – o fi fost la vreo festivitate de deschidere. Cred că nici pe Cristian Pârvulescu sau pe exasperanta ideoloagă a feminismului radical – Mihaela Miroiu. În genere, cei mai controversați erau la Studii Politice, unde se reciclaseră în politologi. Remus Pricopie, viitorul rector, era atunci un puști pus să se ocupe de organizare – nu-l socoteam profesor.
În pandemie, am văzut că își creaseră un fel de verificator de conținut. A făcut vâlvă în presa alternativă că de „Ministerul Adevărului” se ocupau Paul Dobrescu și protejata lui Alina Bârgăoanu. Da, primul avusese o carieră viguroasă de propagandist comunist. Dar aveau un curs de Geopolitică beton, foarte bine documentat ca bibliografie, cum făcuseră la fel și pentru Teoria Comunicării. (Nu știu dacă asistenta îi făcuse toată munca.)
Foarte puțini dintre profesori îmi lăsau impresia că erau aduși de umplutură sau din alte obligații. Un domn cam decrepit și pedant, care își punea titulatura de ambasador și pe cursuri, ne preda Protocol instituțional, despre eticheta în relațiile internaționale. Simona Miculescu, care a fost ambasadoare pe la ONU și prin alte sinecuri, ni l-a adus odată la un curs pe ambasadorul în funcție al Americii. Cred că Rosapepe. Și lumea credea că acolo se formau comuniști…
Facultatea avea un parteneriat cu firma de publicitate David Ogilvy (un pionier al industriei de publicitate americane). Dar era mai mult cu numele. Reprezentanta agenției, Mihaela Nicola, era pe atunci tinerică și ținea un curs (slab) de publicitate. Mult mai târziu a devenit faimoasă că a gestionat rebranduirea SRI. Cu acel slogan semidoct „Patria apriori”. Nu mi-o amintesc decât că avea o vopsea foarte neagră de păr, ochi verzi și mult rimel.
Am spus că erau slabi pe zona de presă. În apărarea lor, toată presa românească de după 89 s-a făcut cu amatori talentați. Cei mai mulți, absolvenți de Politehnică, mai târziu de Drept și Litere. N-avea cine să predea nicăieri un domeniu din care încă nu se pensionase nimeni, pe care oricum îl făceau după ureche, nu după manuale.
În plus, e o discuție valabilă pentru orice meserie care presupune talent. Nu te superi pe facultatea de Litere că nu te face scriitor, nici pe Conservator că vând mai multe albume lăutarii.
Pe lângă asta, gestionarea imaginii unei organizații – că e corporație, partid, club de fotbal, primărie – presupune stăpânirea domeniului și acces la însuși centrul ei nervos. Reprezentarea către public e un atribut al conducerii, al liderului. Problema asta o au și facultățile de Management. Nimeni nu o să-ți dea firma pe mână la absolvire, nici de la ASE, nici de la MBA-ul de la Harvard. De-asta am spus că asemenea specializări ar fi fost mai bine să fie post-universitare nu facultăți în sine. Nu există facultăți „de șefi”.
Aici e granița fină spre șarlatanie. Prin transformarea unor domenii rafinate, de elită, sau care presupun talent, în învățământ de masă, școlile vând niște iluzii unor copii și părinți. Dau ce cere piața, desigur – e justificarea pentru orice lucru rău. Dar vedem că la 30 de ani de la Revoluție suntem tot o țară slab industrializată, în care se caută mai puțin experții livrați de facultățile umaniste și mult mai mult: necalificați, ospătari, faianțari, vânzători…
Un caz aparte e cel al purtătorilor de cuvânt și PR-iștilor din ministere, primării, dar și firme private. În cel mai bun caz, conducătorii au promovat personalul intern, de la Vânzări, tipi care intuitiv au început să facă un fel de marketing. În multe alte cazuri, departamentele au devenit pepiniere de amante, fiice, viitoare soții și nepoți. Nu e o idee rea să angajezi femei frumoase, dacă pot dezvolta pe parcurs o gândire strategică sau au în spate coordonatori din umbră.
La noi, însă, s-a petrecut fenomenul invers. În loc ca profesioniștii să ia locul amatorilor, SNSPA devenise într-o vreme un magnet pentru pițipoance, asistente TV, domnișori de bani gata. Asta a contribuit regretabil și cam pe nedrept la faima proastă a școlii. N-ai ce să-ți imaginezi altceva, dacă o auzi pe Moni a lui Iri vorbind de școală la Capatos. (Dar fenomenul a venit mult mai târziu. Din păcate, fotomodelele nu auziseră de ea pe vremea mea.)
Tot mai târziu a venit și înfrățirea cu ONG-ismul, domeniu tot mai exotic și mai stângist de la an la an. N-a apărut industria, care să aibă nevoie de atâția creatori de imagine și comunicatori. Dar au apărut două pseudo-industrii: cea a ONG-urilor și a noilor birocrați (după intrarea în stufoasa UE.) Ocazie cu care SNSPA și-a creat o facultate de Administrație de sine stătătoare. (Care a ajuns să fie condusă de o colegă din liceu, despre care cred că e cea mai inteligentă persoană pe care am întâlnit-o vreodată, cu un caracter ireproșabil. La două decenii după, presupun că vedem lumea foarte diferit; nu cred că e încântată că am devenit un „extremist conspiraționist”. Dar vă asigur că e una din valorile naționale discrete, care nu dă interviuri, dar scrie cărți serioase și e foarte dedicată catedrei cu cele mai bune intenții. Presupun că și alți profesori din noua generație sunt la fel de lăudabili și nedreptățiți de generalizări și etichetele opiniei publice.)
Ambele zone sunt foarte vizibile publicului larg prin activism și noua limbă de lemn de la Bruxelles. De unde impresia că SNSPA produce direct neo-marxiști spălați pe creier sau cozi de topor ale dictaturii birocratice europene. Adică tot activiști… dar pe stil nou.
Victor Grigore
