Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Spuneam că istoricul Carroll Quigley e mult mai interesant în „Tragedie și speranță”, decât în „The Anglo-American Establishment”, din care am citat anterior. Ca să vă convingeți, voi oferi câteva pasaje din uriașul volum, dedicat istoriei contemporane. Nu aș include neapărat asta în serialul despre Sursele globalismului, dar completează cumva imaginea epocii, atinsă în episodul anterior, despre cercul conspiratorilor conservatori. Anglia e o țară fascinantă, despre care se vorbește mult, deseori în necunoștință de cauză, mai ales de când cu Brexitul. Supremația ei mondială, în special în secolul dintre zdrobirea lui Napoleon și primul război mondial, nedumerește. De aceea, poate fi interesant să urmărim și explicația lui Quigley.
„Această supremație britanică nu a fost doar o realizare a secolului XIX. Originile ei merg înapoi până în secolul XVI – în perioada în care descoperirea Americii a făcut Atlanticul mai important decât Marea Mediterană, ca rută de comerț și cale spre bogăție. În Atlantic, poziția Britaniei era unică, nu doar pentru că era cea mai vestică, dar și mai mult pentru că era o insulă. Acest ultim fapt i-a permis să urmărească împotmolirea Europei în dispute, în timp ce ea rămânea liberă să exploateze lumile noi de peste mări. Pe această bază, Britania și-a construit o supremație navală, care a făcut-o să controleze mările până în 1900. Împreună cu asta era locul ei fruntaș în comerțul maritim, prin care controla căile comerciale și proprietatea a 39% din vasele comerciale ale lumii (de trei ori mai mult decât locul secund).” (Tragedy and Hope, p. 82)
Revoluția Industrială avusese loc în Anglia cu aproape două generații înainte să se răspândească în următoarele țări. Prin trei revoluții succesive, Albionul a dăruit lumii și două tehnologii importante: căile ferate și vaporul cu aburi, în prima; iar în a doua: telegraful, comunicațiile prin cablu și telefonul; în a treia, a adus sistemul de organizare al muncii în fabrică.
Dar de ce avuseseră loc aceste salturi tehnologice tocmai în Anglia? Pentru asta, putem face un pas în spate, pentru o privire de ansamblu. Quigley urmează modelul lui Oswald Spengler (via Arnold Toynbee) de prezentare a istoriei în blocuri mari civilizaționale, care urmează modele similare de existență. Cu creștere, crize și declin. Autorul identifică mai multe civilizații succesive, de obicei distruse de contactul cu o alta. Dintre ele, civilizația europeană are cele mai multe victime la activ (pe mai multe continente).
În cadrul fiecărei civilizații se remarcă tendința diferențierii dintre nucleu și periferie. Nucleul își termină energia vitală adeseori înainte ca expansiunea să se încheie. Și trece din faza de expansiune în cea de conflict. Iar o zonă a periferiei ajunge mai prosperă decât nucleul, putând să preia controlul. Această etapă de tranziție, de la expansiune la conflict, e caracterizată de:
Civilizația Europeană (prin care are în vedere Occidentul) moștenește civilizațiile greco-romane. Acestea aveau o idee totalitară (în alt sens decât cel actual al termenului). Era vorba de unitatea dintre stat și societate, dintre sferele economică și religioasă. Pentru greci, această unitate atotcuprinzătoare era pollisul. Iar pentru romani, imperium. Sporadic, pollisul a fost democratic, iar imperiul romanilor a fost mereu autocratic și militar. Prăbușirea Imperiului Roman de Apus a adus o lungă perioadă de turbulențe, dar a avut și un avantaj nebănuit:
„Aceasta a arătat clar că statul și societatea nu erau una și aceeași. Că societatea era entitatea de bază. Iar statul, încoronarea ei, dar o încununare nu neapărat necesară. Experiența aceasta a avut efecte revoluționare. S-a descoperit că omul poate trăi fără stat; asta a devenit baza liberalismului vestic. S-a descoperit că statul, dacă există, trebuie să servească omul și că e incorect să presupui că scopul omului e să servească statul. S-a descoperit că viața economică, religioasă, legea și proprietatea privată pot exista și funcționa eficient fără stat. Din asta au decurs laissez-faire, separația Bisericii de Stat, domnia legii și sanctitatea proprietății private.” (p. 98)
Pentru Anglia, ceasul de cumpănă a fost în săptămânile din toamna lui 1066, când au dat două bătălii majore. Au fost atacați de vikingi, pe care i-au înfrânt la Stamford Bridge. Dar au pierdut în fața normanzilor lui William Cuceritorul, la Hastings. Soarta Europei și a lumii ar fi putut fi altfel, dacă bătăliile s-ar fi dat în ordine inversă sau ar fi avut alt deznodământ. Să ne gândim doar că vikingii aveau la discreție continentul, prin atacurile neașteptate date pe mare și râuri, la bordul vaselor cu chilă joasă. Sau la cât de diferit a fost imperiul Rus, fondat din colaborarea dintre vikingi, slavi și tătari. Așa, Anglia a avut parte de o stăpânire îndelungată, dar civilizatoare, din partea nobilimii de origine franceză, cu rădăcini în aceeași civilizație.
Epidemia de ciumă de la finele Evului Mediu reduce drastic populația în Europa. Dar crește valoarea forței de muncă și posibilitățile de negociere ale țăranului. Se pun premisele apariției unei clase burgheze, din rândul negustorilor și meșteșugarilor. Anglicanismul cultivă un creștinism scolastic, cu mai puțină trăire, dar în umbra mănăstirilor apar în Evul Mediu marile universități, prestigioase și azi, cum sunt cele de la Oxford, Cambridge și Eaton. După 1700, Anglia e în avangarda unei revoluții agrare, care cunoaște creșteri spectaculoase de productivitate.
După estimările lui Quigley, Europa ar fi intrat într-o fază de stagnare din limitarea resurselor, pe la 1850. Dar un lucru norocos s-a întâmplat: nevoia bătrânului continent de hrană suplimentară s-a întâlnit cu foamea Asiei de a se industrializa. Astfel Europa și-a putut vinde oțelul și căile ferate în schimbul alimentelor la prețuri mici. Situația s-a repetat și în relația cu Rusia, când aceasta a început să fie dominată de bănci și speculatori interni. Astfel, se ajunsese la cumpăna secolului XX, ca grânele din Imperiul Țarist să fie cu 40% mai ieftine la bursa de la Londra, decât în țara exportatoare.
Carroll Quigley are o teorie originală în privința rolului armelor de foc în istorie. Din ea reiese că societățile tind să fie mai democratice, dacă armele disponibile indivizilor nu sunt mult inferioare celor de care dispune statul. (Situație, care se repetă în istorie – vezi apariția cavalerilor mercenari în raport cu armatele țărănești.)
„În 1830, democrația creștea cu rapiditate în Europa și America. Pe atunci, dezvoltarea armelor atinsese un punct în care guvernele nu puteau procura arme mult mai eficiente decât ale particularilor. Mai mult, cetățenii puteau să își permită arme bune, pentru că aveau un standard de viață ridicat (urmare a Revoluției Agrare) și aceste arme erau ieftine (ca urmare a Revoluției Industriale). Până în 1930, și mai mult după 1950, dezvoltarea armelor a avansat până în punctul în care guvernele puteau obține arme mai eficiente (submarine, tancuri, aruncătoare de flăcări, gaze toxice).”
Dar înaintea acestor revoluții tehnologice au fost ideile. Anglia a fost un centru de iradiere pentru mai multe curente de la umanism, empirism, liberalism, conservatorism, dar și idei socialiste. (Tot de la Londra își lansau manifestele, în mijlocul secolului XIX și comunistul Marx și naționalistul Mazzini.)
Țările rămase în urmă, au avut două opțiuni. Să se împrumute de la țările din nucleul european, pentru a avea mai repede capitalul necesar industrializării (pentru construcția de căi ferate, de exemplu). Dar asta le punea într-o poziție de subordonare, ca debitori, și oferea țărilor avansate o și mai mare prosperitate, de data asta fără efort. Sau să strângă acel capital prin sacrificii și eforturi proprii, ceea ce accentua natura absolutistă a regimurilor. Exemple de acest tip sunt planurile cincinale ale lui Stalin sau eforturile Japoniei și Chinei de industrializare prin forțe proprii.
Quigley face o remarcă interesantă privind corelația dintre capitalism și anumite valori.
„Întrucât caută profitul în primul rând, capitalismul nu caută neapărat să obțină: prosperitate, producție mare, consum mare, putere politică, îmbunătățire patriotică sau elevare morală. Acestea pot fi obținute în capitalism și oricare (sau toate) pot fi sacrificate și pierdute în capitalism, în funcție de relația cu scopul primordial: obținerea profitului. În istoria de 900 de ani a capitalismului, el a contribuit la atingerea sau distrugerea acestor țeluri sociale, în varii etape.” (p. 58)
Spre deosebire de imperiile politice, născute din ambiția unui cuceritor, imperiile coloniale ale Olandei sau Angliei au fost imperii create de negustori, cu mare simț practic. Expedițiile erau finanțate din investiții de tip capitalist, chiar de nivel popular, iar cuceririle gestionate în ideea unei exploatări metodice și eficiente. Astfel, Anglia a devenit rapid și un centru al capitalului, concomitent cu revoluțiile tehnologice.
„Numele unora din familiile bancare ne sunt familiare, și ar trebui să fie chiar mai cunoscute. Îi includ pe: Baring, Lazard, Erlanger, Warburg, Schroder, Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Fould și mai presus, Rothschild și Morgan. Chiar și când aceste familii bancare au devenit pe deplin implicate în industria națională, prin apariția capitalismului financiar, au rămas diferiți de bancherii obișnuiți, prin câteva particularități:
- Erau cosmopoliți și internaționali
- Erau apropiați de guverne și erau interesați în mod deosebit de datoriile publice, inclusiv cele ale altor state, chiar și în zone, care la prima vedere par prea riscante: Egipt, Persia, Turcia Otomană, China Imperială și America Latină.
- Interesele lor erau aproape exclusiv în bonuri de trezorerie și foarte rar în mărfuri, întrucât admirau „lichiditățile”, și priveau mărfurile sau chiar proprietăți imobiliare, ca primul pas spre faliment.
- Erau, în consecință, fanatici ai deflației (pe care o denumeau „bani siguri”, din asocierea cu dobânzile mari și o valoare mare a banilor) precum și a etalonului aur. Care în ochii lor simboliza și asigura aceste valori.
- Erau aproape în aceeași măsură devotați secretului și folosirii discrete a influenței financiare în politică.
Aceștia au fost denumiți „bancherii internaționali”. (p. 67)
În secolul XX, chiar unii economiști și finanțatori, spune Quigley, au fost uimiți să constate că „etalonul aur dădea rate de schimb stabile, dar prețuri instabile”. (p. 68) Prin exportul de capital, Anglia a făcut o a doua colonizare, impulsionând producția de materii prime și produse agricole în America de Sud, America de Nord și Asia. Concomitent, își asigura o poziție dominantă în raport cu alte țări capitaliste:
„Până în 1914, aceste exporturi de capital au ajuns atât de mari, încât erau mai mari decât investițiile străine ale tuturor celorlalte țări la un loc. În 1914, investițiile britancie peste hotare erau de 20 miliarde de dolari (un sfert din avuția națională) și produceau a zecea parte din venitul național.”
În perioada 1919 – 1931, Montague Norman și JP Morgan ajunseseră să domine nu doar finanțele mondiale, dar și relațiile internaționale. În ediția din 11 noiembrie 1927, Wall Street Journal îl numea pe Norman „dictatorul Europei”. Fratele lui era în același timp la conducerea BBC. Norman și Morgan luau rareori decizii fără să se consulte. (p. 77)
„În 1909, Walter Rathenau, care era în cunoștință de cauză (pentru că moștenise de la tatăl lui conducerea companiei German General Electric și deținuse alte posturi importante) spunea: Trei sute de oameni, care toți se cunosc între ei, conduc destinele economice ale Europei și își aleg succesorii dintre ai lor.” (p. 76)
Victor Grigore
