Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(Episodul 11 al serialului Sursele globalismului)
Acest episod e puțin diferit de celelalte. Serialul urmărește evoluția ideilor care se constituie în surse ale curentului de gândire globalist. Mi-am propus ca serialul să evite sursele discutabile, care vin de la adversarii curentului și denunță existența unor conspirații pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. În schimb, îmi propun să prezint nemijlocit ideile celor mai influenți globaliști, așa cum apar ele în cărțile lor, nu în acuzele adversarilor.
Fără să îmi propun să fac o istorie universală, am reușit să ilustrez prin câțiva gânditori semnificativi perioada cuprinsă între Revoluția Franceză și sfârșitul secolului XIX. Circa două sute de ani. Până la primul război mondial și marii autori globaliști din secolul XX, ar mai fi câteva decenii. Peste care nu vreau să sar, chiar dacă nu sunt dominate de creatori de idei mondialiști, ci de curente elitiste mai difuze și mai discrete. Întâmplător, e și o secvență de timp, care cumva lipsea din istoria, care ni s-a predat la școală. (Și care sărea de la revoluția pașoptistă la primul război mondial.)
Pentru aceasta, voi face o excepție, și voi apela la un autor contemporan. E vorba de Caroll Quigley, istoric care scrie în mijlocul secolului XX. Autorul a ajuns fără voia lui să fie citat de amatorii de conspirații, deși nu e cazul tipic de „conspiraționist”. Dimpotrivă, Quigley este un adept al globalismului (deci ar fi avut loc oricum în serial, dar nu atât de devreme). El descrie mecanismele de putere ocultă, din interior, după ce a fost admis în cercurile de putere, a fost consultant la Departamentul Apărării și pentru Marina Americană. Quigley e absolvent de Harvard și cea mai mare parte a carierei și-a petrecut-o predând la Universitatea Georgetown. Aceasta e un centru major de instruire a elitelor politice și militare, avându-i între absolvenți pe Bill Clinton (despre care s-a speculat că i-ar fi ucenic lui Quigley), Emmanuel Barroso, mai mulți regi și prinți, generali de la Pentagon.
Așadar, Carroll Quigley e un personaj credibil prin metodologia folosită, prin documentarea temeinică, accesul la informații. Deși descrie destul de explicit existența unor organizații și cercuri de interese, care determină din culise evenimente istorice, el nu o face pentru a-i denunța, ci mărturisindu-și admirația pentru ideile lor și regretul că posteritatea nu le acordă creditul cuvenit.
Teoria pe care o elaborează Carroll Quigley atribuie unui cerc de magnați și intelectuali englezi capacitatea de a fi creat o organizație ocultă, dominantă la nivel mondial. Ce reușește Quigley să demonstreze, și prezintă interes pentru serialul nostru, e că au existat măcar în trecut organizații capabile să urmărească obiective în decursul secolelor, trecând ștafeta de la o generație la alta. Quigley prezintă evoluția acestei organizații în special în volumul „The Anglo-American Establishment”. Cartea prezintă o documentare abundentă, o țesătură uriașă de personaje (politicieni, bancheri, ziariști) cu interesele și contribuțiile lor la evoluția proiectului Imperiului Britanic.
Cu mult mai interesantă decât aceasta e lucrarea de sinteză a istoriei contemporane, „Tragedie și speranță” (Tragedy and Hope). Capodopera lui Carrol Quigley e un tom zdrobitor de peste 1.300 de pagini, cu o informație foarte densă despre diverse unități geo-politice, structuri economice, competiția pentru supremație științifică și militară. E o lucrare captivantă despre evoluția civilizațiilor, în care Quigley se dovedește un continuator al lui Arnold Toynbee. Acest istoric englez continua linia deschisă de germanul Oswald Spengler și e descris de Quigley ca unul din liderii importanți ai cercului ocult fondat de Cecil Rhodes. Faptul că Quigley se manifestă ca un ucenic al unuia dintre „conspiratori”, e încă o dovadă că el nu e ostil curentului a cărui influență o dezvăluie.
Personajul pe care Carroll Quigley îl plasează la originea acestui grup de influență din umbră e Cecil Rhodes. Faimos măcar pentru faptul că a dat numele unei țări în Africa: Rhodesia. Relația dintre Rhodes și lordul Rothschild e una pe care Caroll Quigley preferă să o pomenească fără a insista. În ambele cărți pomenite, inclusiv când subliniază influența uriașă a bancherilor în creația de instituții publice, Quigley e foarte prudent și nu pare să le acorde creditul cuvenit. I s-ar putea chiar reproșa că face cu intenție acest lucru, mutând centrul de greutate al conspirațiilor de la oligarhia privată la cercuri intelectuale și politice englezești, a căror putere o exagerează.
Cecil Rhodes provenea dintr-o familie înstărită. Dar la doar 17 ani pleacă în Africa, mai mult din considerente de climă. Fără o sursă proprie de venit, începe să cumpere mine de diamant în numele lui Nathan M Rothschild. În mai puțin de 20 de ani, ajunge să aibă monopolul mondial asupra diamantelor (în 1890). E puțin plauzibil că la o vârstă atât de fragedă putea fi mai mult decât un angajat talentat și autorul nu explică ulterior cum ar fi putut să se transforme în singurul decident al imperiului privat, pe care îl administra.
Cecil Rhodes organizează un club secret, care avea un nucleu denumit „Societatea Aleșilor” și un cerc exterior, „Asociația Ajutoarelor”. Clubul său va fi continuat și extins de Alfred Milner, sub denumirea neoficială de „Grădinița lui Milner”, iar apoi de „Masa Rotundă”. Acest cerc includea o parte din aristocrația britanică, politicieni preponderent din Partidul Conservator, milionari și avea ca tribună ziarul Times. Grupul a influențat și crearea Ligii Națiunilor, predecesoarea ONU. Această formă de organizare se va transfera în sistemul american de influență mondială, prin grupurile de reflecție și lobby precum Comisia Trilaterală sau CFR (Consiliul pentru Relații Externe). De asemenea, își va regăsi influența în crearea Rezervei Federale și a sistemului financiar de la Bretton Woods. Dar acestea sunt etape care ies din aria de acoperire a epocii, la care ne-am propus să ne referim în acest episod.
Până la preluarea ștafetei de către hegemonul american, grupul a avut ca proiect de bază reformarea Imperiului Britanic. Chiar noțiunea de Commonwealth („bunăstare comună”), care a înlocuit Imperiul reginei, a fost o creație din interiorul acestui grup. Dar mai importantă e contribuția la conceperea unei organizații multinaționale, care să fie o formă mai relaxată și mai eficientă de imperialism, decât cel bazat pe forța militară.
Grupul e acuzat că a fost la originea celor două războaie din Africa de Sud de la sfârșitul secolului XIX („războaiele burilor”). A contribuit la formarea Africii de Sud. Ei au folosit resursele Africii de Sud pentru a susține infrastructura Imperiului Britanic.
Faimosul istoric Arnold Toynbee a fost cel mai bun prieten al lui Alfred Milner și a acționat ca ideolog al mișcării după ce Milner a preluat ștafeta de la Rhodes. Ideile pe care Milner le-a preluat de la Toynbee erau că: doar extinderea imperiului, integrarea lui cu un sistem de asistență socială, pot asigura supraviețuirea modului de viață al englezilor; respectiv că acest sistem englezesc dezvolta cele mai înalte capacități ale omenirii. (p.29, Anglo-American Establishment)
Politic, grupul a exercitat o influență directă prin câțiva prim-miniștri. Lordul Salisbury a deținut mandatul 15 ani, o dominație neobișnuit de lungă. Nepotul său era viitorul ministru de Externe, Lordul Balfour – cel care i-a trimis lui Rothschild memorandumul privind înființarea statului Israel, înainte de a-l anunța comunității internaționale. Înainte de asta, Arthur Balfour a fevenit prim-ministru, preluând puterea direct de la unchiul său. Un alt premier, exponent al grupului, a fost Neville Chamberlain – susținător al unei politici de conciliere cu Germania. (Dar, din nou, aceasta iese din secvența de timp a episodului.)
În testamentul său, Cecil Rhodes nota ca obiective recuperarea Statelor Unite în sfera Imperiului Britanic, sub o formă sau alta, consolidarea imperiului și inaugurarea unui sistem de reprezentare într-un Parlament Imperial. Acest sistem ar fi fost integrat în așa măsură, încât războaiele mondiale ar fi devenit imposibile. (p. 33) Rothschild a fost nominalizat inițial ca unic executor testamentar, dar a fost ulterior înlocuit cu alte persoane (pare-se din lipsă de timp). El era însărcinat să supravegheze dezvoltarea unei societăți secrete, care să o imite pe cea a iezuiților. (p. 34)
În etapa a doua, după 1910, un rol foarte mare l-a avut John Brand, președinte al unei părți din Africa de Sud, sub mandat englez. A fost economistul Mesei Rotunde, a condus firma Lazard Brothers, Lloyd’s Bank și revista Times. (p. 60)
Foarte creativ și influent s-a dovedit Lionel Curtis, despre care contemporanii au remarcat: „ce spune Curtis că ar trebui făcut cu Imperiul, se întâmplă peste câteva decenii”. În 1911, el a hotărât că Imperiul Majestății Sale trebuie să își schimbe denumirea în Commonwealth of Nations. Tot atunci, el recomanda să se acorde independență deplină Indiei. Ambele lucruri s-au întâmplat în 48, respectiv, 47. (p. 63) Drepturile, pe care grupul pleda să fie acordate gradual popoarelor din colonii, nu aveau intenția să distrugă imperiul, ci să îl conducă spre o formă mai durabilă și mai integrată.
Deși gruparea includea o parte din elita nobilimii engleze, plutocrați și politicieni conservatori, pragmatismul ideologic al grupului era exprimat de Arhur Milner:
„Nu doar că sunt imperialist fără rezerve – și imperialismul, știi, nu mai e la modă – dar cred și în pregătirea militară universală. Sunt reformator în privința tarifelor, chiar pronunțat. Nu pot să mă alătur strigătelor împotriva socialismului. Că există o formă odioasă de socialism, recunosc. Acel socialism, care atacă bogăția doar pentru că e bogăție, și trăiește din cultivarea urii de clasă. Dar asta nu e toată povestea, cu siguranță. Există și o formă nobilă de socialism, care nu vine din invidie, din ură și lipsă de caritate, e născut din simpatie autentică și o idee măreață și înțeleaptă despre ce ar trebui să însemne viața națională.” (p. 68)
Autorul are cuvinte de admirație pentru Milner (ca pentru multe din personaje), subliniind că era un participant dezinteresat la aceste jocuri de putere. Milner „privea politica partizană cu dezgust”, preferând aranjamentele din spatele cortinei. Într-o scrisoare din 1901, el nota importanța crizelor în implementarea schimbărilor de sistem. Remarcați și gradația instituțională, urmată în prezent la constituirea unei federații europene:
„Parlamentele existente, fie Britanic sau Colonial, sunt prea mici și la fel sunt și bărbații de stat pe care îi produc (cu excepții accidentale, precum Chmaberlain). Până când nu o să avem un Consiliu Imperial, nu doar unul consultativ, ci întâi unul Constituțional și apoi unul Executiv, care să controleze toate afacerile noastre mondiale, nu vom obține nimic. Uite cum s-au irosit oportunitățile splendide pentru o apărare federală, pe care le ivise acest război.” (p. 128)
Strategia acestui grup era să depășească politica de partid, să uniformizeze populația imperiului printr-o mentalitate comună, având ca valori primordiale libertatea și legea. Cel puțin asta e interpretarea pe care o dă Carrol Quigley, care contină elogiile la adresa conspiratorilor subliniind că proiectul lor infirmă viziunea marxistă despre motivațiile materiale ale imperialismului. Din motive pragmatice, ei susțineau „o formă nedemocratică de socialism”. (p. 130). Un membru al grupului, Reginald Brett, viconte de Esher considera inevitabilă distrugerea clasei de mijloc și înlocuirea cu două pături: muncitorii și administratorii. (p. 131)
Aceste referiri la socialism nu ar trebui să ne deruteze. Grupul lui Milner a susținut în principiu austeritatea, rigoarea etalonului aur pentru întărirea monedei, creșteri de taxe, reduceri de cheltuieli, o balanță comercială pozitivă. Toate gândite să asigure primatul competitiv al imperiului, dar și în acord cu măsurile de stăvilire a inflației, cerute de bancheri (creditori).
Încă un paradox: Grupul Milner se vedea continuator al idealurilor epocii lui Pericle. Opunea ideea unui stat organizat după legi gândite de oameni, care să garanteze un fel de liberalism european, ideii absolutismului de inspirație divină, pe care o denumeau asiatică. Totuși, ei nu excludeau folosirea violenței în colonii, pentru menținerea controlului, până ce populațiile respective vor fi pregătite pentru democrație. „Funcția forței e să dea timp ideilor morale să prindă rădăcini”. (p. 134). Autorul, Carroll Quigley subliniază că grupul nu manifesta tendințe rasiste, nici în particular. Idealul grupului era „conducerea de cei mai buni.”
În discuțiile din cadrul grupului, gânditorii înțelegeau pericolul repetării tendinței observate în cazul Atenei. Acela de a fi democratică acasă, dar un imperiu tiranic, nemilos și provocator de războaie, în restul peninsulei elene. Doreau să evite acest lucru, prin determinarea coloniilor să se alăture „unei comunități a națiunilor, nu unui imperiu de sclavi”. Cu sună apelul public transmis Indiei în anii 20.
Societățile secrete descrise de Carroll Quigley sunt ilustrative pentru modul practic de organizare a fundațiilor globaliste. Ele trebuie puse în legătură cu acțiunea lobby-ului bancar, asupra căror Quigley se referă mai mult în „Tragedie și speranță”. Înainte de a reveni la cursul firesc al serialului, respectiv la autorii globaliști din secolul XX, cred că ar trebui dedicat un episod celeilalte școli de gândire apărută în secolul de dominație britanică și să ne referim la socialismul englez.
(va urma)
Victor Grigore
