4. Statul paralel, cu linii care se întâlnesc

Oamenii din umbra campaniilor electorale

• Partea I – Anii 90-2.000 – autodidacții și primii consultanți străini
• Partea a II-a – Deceniul lui Băsescu, nunți, alegeri, cumetrii
• Partea a III-a – De la postaci la hashtagiști

Coaliția dintre PSD și PNL părea o mașinărie redutabilă, după victoria ca USL în 2012. Trecerea la alegerea primarilor într-un singur tur asigura că va avea cei mai mulți primari și președinți de consilii județene. Nu reușise nici al doilea referendum de suspendare a lui Băsescu în același an, dar avea guvernul condus de Victor Ponta. Și urma să aibă și președintele prin Crin Antonescu, potrivit înțelegerii dintre cei doi.

Oastea de strânsură a lui Gabriel Oprea fusese și ea absorbită în USL, unde partidul-televizor al lui Dan Voiculescu era de la început. Klaus Iohannis devenise vice-președinte PNL și deja îi făcea concurență lui Antonescu la popularitate.

Dar fricțiunile interne au început destul de rapid, ambele tabere având câte o versiune în care celălalt a trădat. Între motivele de dispută a fost refuzul lui Ponta de a-l lua pe Klaus Iohannis ministru de Interne în guvern, loc pe care l-a ocupat Liviu Dragnea. Dar și păreri diferite față de proiectul Roșia Montană, la care liberalii se opuneau.

Atacurile publice și subterane între cei doi conducători s-au dat tot mai acut în 2013. Retrospectiv, Antonescu susținea că PSD nu putea concepe să nu aibă propriul candidat la prezidențiale și că Ponta avea înțelegeri pe la spate cu Băsescu, prin Elena Udrea. În 2013, Ponta o instalase la șefia DNA pe Laura Codruța Koveși, ca parte a unui pact de coabitare cu Traian Băsescu. De cealaltă parte, pesediștii aveau și ei argumente că liberalii aveau măcar o componentă tentată de o alianță de centru-dreapta, care avea să se și realizeze. Astfel că în februarie 2014, USL se rupe oficial, însă Victor Ponta rămâne la șefia guvernului.

În PD-L, lucrurile stăteau chiar mai rău, urmând să se rupă în trei tabere, care își disputau moștenirea electorală a lui Băsescu sau încercau să scape de stigmatul ei. Președintele jucător n-a mai reușit să își convingă nici propriul partid să îi urmeze fanteziile cu Elena Udrea ca moștenitor. Din 2013, partea mai numeroasă a activului rămâne sub coordonarea lui Vasile Blaga.

Elena Udrea își lansează candidatura la președinția țării cu imagini neverosimile de pe plajă, cu un Băsescu îmbătrânit și libidinos. Sloganul „bună pentru România” juca și el pe insinuări cu tentă sexuală, de care bărfea tot târgul. Să zicem că era totuși mai puțin penibil decât propulsarea micuței EBA ca europarlamentar, care fusese digerată de fani cât tatăl ei era în vogă.

Nucleul loialist al lui Băsescu includea, alături de Udrea, și câțiva intelectuali ca Teodor Baconschi, Toader Palologu, Sever Voinescu, Cristian Preda. Treptat, s-au retras mai ales după ce Elena Udrea a ajuns după gratii. Iar partidul respectiv a continuat ca Mișcarea Populară, condusă măcar aparent de Eugen Tomac.

În fine, a treia grupare ruptă din PDL își propunea să păstreze filonul anticorupției din era DNA. (Rivalitatea între Laura Koveși și Elena Udrea ieșea și la suprafață.) Grupul a fost condus de necarismatica Monica Macovei, cu alte personaje alături, ca Mihail Neamțu. Dacă partidul ca atare n-a reușit să treacă pragul, totuși tema anticorupției intransigente avea să supraviețuiască ulterior prin nașterea USR.

Așa se face că după cele două divorțuri majore, se formează o nouă alianță prin alipirea PD-L-ului lui Vasile Blaga la PNL condus de Crin Antonescu. Cele două acceptă să susțină candidatura lui Klaus Iohannis pentru președinție în 2014. Lansarea e făcută de menestrelul Ludovic Orban, în stilul galelor de box, anunțându-l pe „generalul, care tace și face….”

Giumbușlucul că Iohannis „comunică mai bine când tace”… avea sâmburele de adevăr. Nu doar lentoarea era problema, dar întreaga sa personalitate era o butaforie găunoasă, mascată cu solemnitate și zâmbet mașinal. Încât echipa sa de campanie trebuie să fi înțeles destul de repede că e imperios necesar să îl țină cât mai tăcut cu putință. (Era aceeași echipă cu Felix Tătaru, moștenită de la Traian Băsescu, masiv susținută pe Facebook.)

Așa se face că acea campanie a avut o singură confruntare directă, încheiată indecis, iar următoarea n-o mai avea nici pe aceea. Deja Klaus gafa și în interviurile prietenoase, când povestea că a investit în case nu în copii și scăpa acel „ghinion” la adresa altor profesori, care n-au făcut o avere similară „din meditații”.

Culmea, multe din scandaluri erau vechi: participarea la adopții către străini și casele luate de la morți cu un testament plastografiat. Apăruseră în presa locală, mai ales prin strădania regretatului ziarist sibian Marius Albin Marinescu, în „Justițiarul”. Dar erau respinse ca „știri false” de aparatul propagandistic, care îi lustruia o imagine impecabilă. Votanții își doreau să creadă că e altceva decât era și magia a funcționat. De două ori.

În seara turului doi, suporterii ies deja în stradă deși rezultatul era aproape la egalitate între Iohannis și Ponta, sărbătorind victoria cu scandarea: „Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse”. Nu doar votanții de centru-dreapta se reuniseră în acel val, dar și electoratul neutru, care spera într-un neamț comparat bombastic cu Carol I, care să impună rigoare și cinste partidelor compromise. Dar era o problemă: Ponta nu se dădea dus de la guvern.

Pe parcursul acelui an, 2015, mișcările protestatare s-au exacerbat atât pe internet cât și în stradă. Tragedia incendiului de la clubul Colectiv din octombrie, soldată cu 64 de morți și aproape 200 de răniți pentru care sistemul sanitar românesc se arăta nepregătit, a fost speculată politic, forțând demisia guvernului.

Mișcarea de stradă avea un nucleu de organizatori profesioniști, stipendiați prin ONG-uri. Și dezvolta treptat o ideologie mai complexă și mai radicală decât simpla temă a corupției. Chiar protestul Colectiv a fost deturnat fără explicații raționale într-unul virulent la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Apărea sloganul „vrem spitale nu catedrale”, care fixa o falsă alternativă între dezvoltare și credința României tradiționale. Tema ecologistă de la Roșia Montană era treptat uitată și înlocuită cu o direcție cosmopolită, sub sloganul „Vrem o țară ca afară!”.

Era un program mai vast, care nu se regăsea în PNL-PD, care îl propulsase pe Iohannis. În vara lui 2015, activistul civic Nicușor Dan lansează „Uniți Salvăm Bucureștiul”, care prelua scandarea protestelor pentru Roșia Montană. Iar anul următor, deși nu reușea să ajungă primar al Capitalei, grupul se transforma în USR, extinzându-și ambițiile la nivel național.

Mișcarea protestatară avea susținere de la ONG-urile cu finanțare de la USAID și George Soros. În noiembrie 2015, Alina Mungiu Pippidi lansa o platformă de activism online, de la o masă cu alți protestatari, între care Nicușor Dan și George Simion. Acesta din urmă se remarcase cu mitingurile unioniste pentru Basarabia, sub egida Acțiunea 2012.

(sursă foto: România curată)

Sloganurile tot mai elaborate ale mișcării progresiste ne sincronizau cu valul woke, la modă în Statele Unite și Europa. Lipsea deocamdată replica tradiționalistă. „Fără penali în funcții publice” era versiunea locală a „culturii anulării” (cancel culture), prin care politicieni controversați, populari pentru segmentul lor de public, se cereau scoși din cursă înainte de a avea condamnări definitive, doar pe baza dosarelor instrumentate de procurori.

Dar se extindea și corectitudinea politică, prin noi inițiative de pedepsire a delictelor de opinie pentru un extremism imaginar, dispărut de aproape un secol. Crin Antonescu ajunsese pentru scurtă vreme președinte interimar, cu ocazia suspendării lui Băsescu din 2012. Și în perioada când toată lumea era convinsă că el va fi candidatul întregii alianțe USL în 2014, venise cu un proiect de lege „anti-legionară”. Prin care completa ordonanța lui Adrian Năstase din 2001. N-a mai ajuns la Cotroceni, dar legea lui, care venea cu noi restricții de exprimare, a fost adoptată de parlament în 2015.

În același an 2015, și Liviu Dragnea a propus un proiect de lege de tip Vexler, prin care „defăimarea” se pedepsea cu amenzi uriașe. Un departament special urma să fie creat în cadrul Consiliului Național de Combatere a Discriminării, apărut în temeiul unei ordonanțe de pe vremea lui Adrian Năstase. Liderul provincial din Teleorman era în plină ascensiune și încerca să își deschidă porți la lobby-ul din America. 

O vreme, a avut o legătură prietenească cu ce avea să numească ulterior „statul paralel”. Când rivalitatea cu Victor Ponta n-a mai fost ținută secretă, chiar fostul premier, care îl adusese de două ori în guvern, a scos de la sertar poze cu Dragnea împreună cu Liviu Maior, Gabriel Oprea și Codruța Koveși.

Din motive misterioase, prietenia a eșuat și Liviu Dragnea a devenit ținta unor represalii judiciare pentru teme puerile, în comparație cu dosarele mai grele, care ar fi vizat averea sa inexplicabilă pentru un bugetar. În 2016, Dragnea e condamnat definitiv cu suspendare pentru mobilizarea alegătorilor la referendumul de suspendare a lui Băsescu în 2012. O prostie, la fel ca dosarul pentru folosirea în activități de partid a două secretare de la Protecția Copilului, în județul pe care îl conducea. Prejudiciul era neglijabil față de costurile anchetei, la finalul căreia Dragnea ajunge în 2019 în închisoare, imediat după alegerile europarlamentare.

Între aceste două sentințe, Dragnea se hotărăște să joace în forță, cu aliați de afară și încercând să controleze prin intermediari guvernul. În 2016, izbucnește scandalul Black Cube. O firmă israeliană, cu fostul director al Mossad, Meir Dagan, ca președinte onorific, trimite doi ofițeri de informații să adune date de șantaj despre Codruța Koveși.

Plata pentru aproape 1 milion de dolari pentru contract era intermediată de un fost ofițer SRI, care în 2019 avea să înființeze unul din primele partide din curentul suveranist. Audiat ca martor a fost și Sebastian Ghiță, patronul România TV, atunci în comisia SRI din parlament din partea PSD. În 2016, Ghiță se înscria în alt partid suveranist de buzunar creat în 2015, care părea un vehicul destinat rebranduirii lui Victor Ponta pe acest culoar.

Însă în spatele operațiunii Black Cube stăteau forțe mai puternice de atât, respectiv oligarhul israelian Benny Steinmetz și consultantul politic Tal Silberstein. Ambii aveau propriile dosare la DNA și primul o răfuială veche cu George Soros. Steinmetz era și în spatele proiectului Roșia Montană, contestat din stradă de ONG-urile lui Soroș și nu numai.

S-a speculat și că firma înregistrată în Canada ar fi putut avea ca obiectiv doar o speculație pe bursă, nu neapărat o exploatare auriferă, dar e greu de știut. În acest caz, tot proiectul era iluzoriu, servind ca pretext pentru opoziția la el, cu tabere mai mult sau mai puțin artificiale de progresiști versus tradiționaliști. Și dacă bătălia a fost autentică, putem observa apariția măcar accidentală a taberelor respective. Consultanții care participaseră la reinventarea lui Viktor Orban în Ungaria, ca opozant la politicile UE, puteau pune umărul la nașterea unei mișcări similare la noi.

În 2016, fosta vedetă a Antenei 1, Gabriela Firea, devine primar al Capitalei, post considerat o trambulină pentru președinția României sau conducerea guvernului. Alegătorii află abia din Jerusalem Post că era consiliată de strategii Moshe Klughaft și Shefi Shaked. Primul făcuse campanie pentru partidul fundamentalist Bayit Yehudi (Căminul Evreiesc).

Al doilea lucrase la campania lui Beniamin Netanyahu, a lui Naftali Bennet și a altui partid ultra-religios, Shas. Partidul Shas a fost creat de rabinul Ovadia Yosef, faimos pentru declarații din cele mai inflamatorii. Cum ar fi: „Goyimii (ne-evreii) s-au născut doar ca să ne servească”. Shaked e căsătorit cu o prezentatoare de modă originară din România.

În timpul mandatului de primar, Gabriela Firea a propus de 5 ori atribuirea Palatului Dacia către Institutul Elie Wiesel pentru un Muzeu al Holocaustului. Clădirea, una din cele mai frumoase din București, situată în Centrul Vechi, chiar lângă Banca Națională a României, fusese pregătită inițial ca muzeu de pictură.

Între strategii angajați de Liviu Dragnea și Gabriela Firea a fost și Asaf Eisin, crescut tot la școala lui Tal Silberstein. În Serbia, acesta a lucrat la campania lui Alexander Vucici cu Lucian Despoiu, fondatorul eJobs. Despoiu a lucrat la campaniile online pentru Tăriceanu, Crin Antonescu și Radu Mazăre.

În 2016 Liviu Dragnea și Gabriela Firea merg în Israel, unde se întâlnesc cu Beniamin Netanyahu. La Bruxelles, Dragnea participă la Congresul Evreiesc European, unde primește de la președintele Moshe Kantor decorația „Compasul Ierusalimului”. Iar în 2017, Dragnea și Sorin Grindeanu își fac loc pe lângă Donald Trump pentru câteva fotografii probabil nu ieftine. Era o reinventare a unei părți din PSD, care încerca să capteze filonul național conservator eurosceptic. Dar accesul la guvernare era complicat.

După tragedia de la Colectiv din toamna lui 2015, Klaus Iohannis își obținuse „guvernul meu”, oftând cinic că „a fost nevoie să moară oameni…” ca Ponta să se retragă. E format un guvern „tehnocrat”, condus de Dacian Cioloș, fost comisar european penru Agricultură, care avea să conducă partidul progresist Renew al președintelui Franței, Emnauel Macron.

Guvernul a rezistat circa un an, incluzând piese din statul paralel, ca Vasile Dâncu (PSD), Lazăr Comănescu, Petre Tobă, pe Marius Bostan, finanțatorul site-ului neocon „În linie dreaptă” și al Newsweek. Dar mai ales nucleul USR: Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea, Raluca Prună, Dragoș Pîslaru, Violeta Alexandru.

Ulterior, ca ministru al Muncii din partea PNL, Violeta Alexandru a inaugurat cotele de câte o sută de mii de muncitori aduși anual din Asia și Africa. Era începutul unui vast proiect de schimbare demografică, menită să accelereze schimbarea într-o „țară ca afară”. Deși nu fuseseră aleși, progresiștii de la USR accedeau la guvernare și împrimau PNL, iar apoi PSD o linie tot mai aliniată unei revoluții culturale în ambalaj european.

Guvernarea tehnocrată se încheie odată cu alegerile parlamentare din decembrie 2016, pe care PSD le câștigă cu 45%.

Benny Steinmetz și Tal Silberstein sunt arestați în Israel în 2017. Dar extrădarea în România nu se va obține nici după câțiva ani când Steinmetz e din nou arestat în Cipru.

În țară, Iohannis era forțat să accepte o succesiune de premieri propuși de Liviu Dragnea, contestați în stradă de mișcarea #rezist.

(va urma)