Ceva scandalos despre Diana Șoșoacă

Parlamentul Eupean a votat azi ridicarea imunității Dianei Iovanovici Șoșoacă. A fost un vot mașinal, dat în decurs de câteva zeci de secunde pentru mai mulți „proscriși”, din mai multe țări, într-o atmosferă de licitație cu strigare între roboți umanoizi. Așa cum nici noi nu știm nimic de ceilalți acuzați, sunt convins că nici membrii parlamentului n-au habar de realitățile românești, istorie națională, contextul acuzelor de ultraj și sechestrare în cazul reprezentantei țării noastre.

Procurorii din România au amestecat niște delicte de opinie cu dosarul deja judecat, al incidentului cu ziarista din Italia, cu care s-au certat soții Șoșoacă în apartamentul lor, acum câțiva ani. În acela, eurodeputata nu a fost nici măcar acuzată că ar fi bătut polițiștii, chemați chiar de ea. Iar ideea că i-ar fi răpit pe reporteriță și cameraman în birou, e la fel de neplauzibilă. Dar acele fapte deja judecate și oricum irelevante au fost amalgamate în dosarul de cerere a retragerii imunității, ca să dea impresia că s-ar baza pe ceva mai mult decât pe vorbe. Controversate, dar vorbe și atât, declarații politice pentru care s-a inventat conceptul de imunitate parlamentară.

Prin acest truc e acoperită realitatea unei persecuții judiciare pentru opinii incorecte politic și e fabricată pentru publicul din străinătate imaginea unei extremiste, care nu doar spune lucruri controversate, dar răpește jurnaliști, bate polițiști, deci e violentă și un pericol pentru societate. Poate nici nu era nevoie de asemenea însăilări, că euro-deputații ar fi votat oricum în acea farsă de democrație care e Parlamentul European; o instituție fără putere reală, în afară de puterea de a fabrica reglementări tot mai sufocante. Puterea e concentrată în Comisia UE, dar cine îi conduce pe membrii ei nu știm. Vedem doar că duc demult Europa într-o direcție suicidară economic, demografic și tot mai puțin democratică. Birocrația rece a mașinăriei de la Bruxelles nu e doar o trăsătură formală. E expresia esenței distopice a acestui imperiu insidios, golit de viață, rupt de orice conexiune cu civilizația Europei creștine.

o comparație între două disidente

Pe fond, însă, cazul Dianei Șoșoacă e unul despre reprimarea liberei exprimări și avansul unui regim totalitar, al ipocriziei corectitudinii politice. Am să fac o afirmație, care va scandaliza multă lume. Într-o ierarhie imaginară a disidenților, Diana Șoșoacă e comparabilă cu Doina Cornea, dacă nu chiar peste. Iar cazul ei e simptomatic pentru pierderea de legitimitate a prezentului aranjament politic din România și UE. Cei care nu pot trece dincolo de aparențe și de construcțiile livrate gata mestecate de media, vor spune: cum poți să o compari pe Șoșoacă cu o eroină a luptei anti-comuniste, o persoană atât de decentă care, pe bună dreptate, are bulevard și e în manualele de istorie!?

Dacă ar lăsa ipocrizia deoparte, câți din cei scandalizați de comparație ar putea spune fără Google ce critici formula Doina Cornea la adresa regimului Ceaușescu? Sunt sigur că n-ar putea spune mare lucru concret. Decât că era un act de mare curaj și rar să scrii sau să spui cu voce tare ceva contra regimului de atunci. La sfârșitul anilor 80, în afara nomenclaturiștilor și securiștilor, mai toți românii erau nemulțumiți și se simțeau răcoriți și de zvonul că a zis cineva ceva, a scris la Europa liberă…

Nemulțumirile cărora le dădea glas Doina Cornea, începând din 1982, erau în mintea oricărui român: alimentele care se găseau cu greu, frigul din case, condițiile de trai exprimate și în revolta muncitorilor din Brașov, 1987, cu care s-a solidarizat public. Acest set de nemulțumiri nu sunt propriu-zis anti-comuniste, nu au legătură cu esența regimului. Iar acum pot fi formulate fără niciun risc de oricine până se plictisește. Dacă nu pentru toți, măcar pentru mulți abundența capitalistă are oricum o ofertă alimentară incomparabil mai variată.

Impactul avut de Doina Cornea prin intermediul Europei libere s-a datorat însă criticilor de natură simbolică. Iar cine va avea curiozitatea să le rememoreze pe acelea, va avea și surpriza să vadă că sunt perene și aplicabile azi, cu mici permutări. Profesoara ardeleană reproșa lipsa de libertate, supravegherea Securității, minciuna generalizată în care erau obligați să trăiască toți pentru a nu avea probleme; „pervertirea conștiințelor”, că sunt formați tineri conformiști, lipsiți de curaj. Dar și azi există aceeași auto-cenzură și același conformism, aceeași formatare, doar că tabu-urile sunt altfel. Azi supravegherea e mult mai răspândită, cu tehnologii mai sofisticate. Iar tinerii și maturii sunt formați ca niște clone, de mesajele livrate prin ecrane, cu păreri și sentimente preluate contagios.

În scrisoarea din 1982, Doina Cornea deplângea că „am devenit un popor fără scară de valori morale și spirituale, hrănit cu lozinci”. (E drept, lozincile s-au schimbat, acum e cu „democrație și valori europene”, dar nu s-ar zice că am decolat moralmente de atunci.) Lega acel marasm de distrugerea unei întregi elite în anii 50. Păi în actualul regim poți ajunge la pușcărie dacă elogiezi câteva din acele elite ucise de comuniști în închisori. E dată jos statuia lui Goga, care a putut exista pe timpul lui Ceaușescu. Se plângea că intelectualii formați în locul lor („recrutați la repezeală, în funcții de criterii politice”) n-ar fi destul de buni să ofere modele societății. (Dacă am compara corpul profesoral de atunci cu cel de azi și promoțiile generate, am putea fi doar stânjeniți. Nu mai zic de elitiștii aleși între ei, tot pe criterii politice, dar euro-atlantice.)

O temă intens popularizată de Europa liberă în anii 80 era protestul față de sistematizarea satelor. Ceaușescu făcuse o industrializare galopantă și câteva generații de țărani deveniseră orășeni. Doina Cornea relua și ea acest reproș, scriind:

„Cât despre poporul însuşi, lipsit de modelul spiritual pe care i-l oferea elita de altădată, dislocat de la locul lui de baştină datorită nefireştilor schimbări economico-sociale, şi-a pierdut de mult conştiinţa şi tradiţia păturii sociale căreia îi aparţinea. Ţăranii noştri, purtători de valori latente, au devenit dezrădăcinaţii de la periferia oraşelor. Muncitorii au fost ei înşişi slăbiţi, în calitatea lor de clasă, de această invazie eterogenă.”

Inedită această nemulțumire burgheză a unei intelectuale, la adresa orașelor „invadate” de români de la țară, care ar fi deranjat omogenitatea muncitorilor orășeni! Știm cum acoperă azi propaganda regimului vociferările europenilor la adresa invaziei din partea unor populații din afara continentului. Eticheta de xenofobie e imediat aplicată și în unele țări astfel de proteste se soldează cu amenzi sau închisoare. O remarcă de genul ăsta ar fi scoasă din context, i s-ar pune eticheta „extremist” și gata. Vedeți? Metodele de represiune s-au rafinat.

Tema dezrădăcinării românilor împinși să-și părăsească țara, nu doar satul, a dispărut brusc din preocupările intelectualilor timpului nostru. Cei puțini, care le mai exprimă, sunt reduși la tăcere. Sunt marginalizați ca nostalgici, tradiționaliști, în cel mai bun caz paseiști. Atunci erau bune pentru postul de radio finanțat de CIA, ca să lovească în regimul naționalist și socialist al lui Ceaușescu. Azi, acel gen de remarci sunt descurajate strigând că sunt „narațiune rusă”.

În 1978, marele Alexandr Soljenițîn a ținut faimosul discurs de la Universitatea Harvard. În care a uimit cu o critică îndreptată și asupra societății materialiste occidentale, i-a criticat natura excesiv legalistă:

„Societatea occidentală a ales pentru sine organizarea cea mai potrivită scopurilor ei, pe care aș numi-o legalistă. Limitele drepturilor umane și ale dreptății sunt determinate de un sistem de legi. Aceste limite sunt foarte largi. Oamenii din Vest au deprins abilități considerabile în folosirea, interpretare și manipularea legii. (Deși legile tind să fie prea complicate pentru înțelegerea persoanei medii, fără ajutorul unui expert.)

Orice conflict e rezolvat în concordanță cu litera legii și asta e considerată soluția ultimă. Dacă cineva are dreptate din punct de vedere legal, nimic nu i se mai cere. Nimeni nu zice că s-ar putea să nu aibă pe deplin dreptate, să ceară auto-control și renunțarea la acele drepturi, nu cere sacrificiu și risc altruist. Așa ceva ar suna absurd. (…)

Am trăit toată viața în comunism și pot să vă spun că o societate fără o balanță legală obiectivă e într-adevăr îngrozitoare. Dar o societatea fără altă scală decât cea legală, e deopotrivă nedemnă de un om. O societate bazată pe litera legii, care nu se îndreaptă mai sus, eșuează să profite de toată gama posibilităților umane. Litera legii e prea rece și formală să aibă o influență benefică în societate. De fiecare dată când pânza vieții e țesută din relații legaliste, ea creează o atmosferă de mediocritate spirituală, care paralizează cele mai nobile impulsuri ale omului.”

În tot deceniul anilor 80, Doina Cornea nu a atins vreodată o perspectivă atât de înaltă, încât să se ridice deasupra condițiilor suferite de români, pentru a vedea și tabloul mai larg al modernității sau al contextului geopolitic. Sigur, nu poți reproșa unei eroine că nu a atins nivelul de profunzime al unui geniu vizionar, ca Soljenițîn. Pentru acel deceniu de frică generalizată, doamna Cornea a făcut destul și a exprimat mai mult decât vasta majoritate a românilor de atunci.

Totuși, evoluția ulterioară a evenimentelor și societății, ne obligă să introducem nuanțe, pe care nu le puteau discerne cei care sufereau consecințele imediate ale dictaturii. Ceaușescu însuși a fost o figură tragică a istoriei, care a sfârșit asasinat după o farsă juridică. Suferințele îndurate de populație pentru returnarea datoriei externe nu pot fi rupte de contextul crizei petrolului și de explozia dobânzilor. Paradoxul că atât Ceaușescu cât și contestatarii lui puteau fi animați de un viu patriotism cu manifestări eroice, contra unor forțe incomparabil mai mari, e greu și azi de asimilat.

Acel paradox începe să fie înțeles abia cu distanța istoriei, prin ciocnirea de interese a blocurilor geopolitice sovietic și capitalist, ambele lipsite de scrupule și cu milioane de crime. Între timp, am putut vedea și alte popoare și regimuri naționaliste strivite de sancțiuni, războaie și revoluții colorate pentru opoziția la tăvălugul uniformizării globaliste. Generațiile de după noi vor înțelege mai mult decât putem noi azi, dacă se vor mai sinchisi de trecut.

Ei bine, în această privință, Diana Șoșoacă îi e superioară ca disident politic Doinei Cornea. Pentru că duce curajul înspre tabu-urile insuportabile ale epocii, cu o perspectivă geopolitică. Nu se mărginește la criticarea conducerii de la București, ci pune în discuție stăpânirea României prin comandamentele trasate de Israel, Statele Unite și marile țări ale Uniunii Europene. Nu exprimă doar nemulțumiri de ordin social, ci pune punctul pe i când corelează pierderea libertății de o dramă istorică multi-seculară. Spre deosebire de simulanții noului suveranism, vorbește de ce nu e voie să vorbești, inclusiv de cei pe care opoziția controlată abia așteaptă să-i deservească.

Cineva ar putea spune că nu poți compara cele două epoci, pentru că riscurile sunt diferite. Nu vorbim de anii 50, când comuniștii își lichidau adversarii cu un glonț, la Canal, sub tortură sau cu închisoare pe viață și confiscarea averii. În anii 80, riscurile erau și ele considerabile, dar de alt tip, de la anchete la Securitate, bătaie, arest la domiciliu, blocarea carierei, urmărire, ostracizare.

Curajul cerut azi pentru a contesta marile tabu-uri ale regimului nu e mai mic. Cu toată rigoarea legii, și regimul de azi te poate lichida economic și condamna la mulți ani de închisoare, te poate transforma într-un paria social. Atunci, dacă n-aveai funcții, economic nu riscai mult, că toți eram la fel de săraci iar un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului avea fiecare. Nu riscai să ajungi om al străzii, ca azi. Procurorii au cerut o expertiză psihiatrică pentru Diana Șoșoacă. O metodă sovietică de a trata cu disidenții. Dar oarecum justificată: păi trebui să fii nebun să te vezi senator, cu avere considerabilă ca avocat, și să le riști pentru a spune lucruri incomode.

testul pe care România l-a picat

Diana Șoșoacă e un test pe care vasta majoritate a românilor l-a picat. Acum l-a picat și plenul Parlamentului European, care i-a deschis calea spre un proces politic, ce riscă să se încheie cu mulți ani de închisoare pentru opiniile exprimate. Îl pică în mod constant presa oficioasă și, mai nou cea din alternativa cu voie de la stăpânire.

Am văzut recent o postare a unui militant USR, care se plângea că ministrele Oana Țoiu și Diana Buzoianu ar fi fost victimele unui linșaj online, din partea misoginilor de români. Comunitatea #rezist îi dădea dreptate, în multe comentarii aprobatoare și preocupate, tocmai de la cei care au participat la lapidări similare, dar corecte politic contra Vioricăi Dăncilă și Dianei Șoșoacă.

Aceiași progresiști, care inventează cuvinte noi pentru crime, ca „femicidul”, și cer abandonarea meritocrației pentru cote de gen, n-au opreliști când e vorba de Diana Șoșoacă. Asupra ei s-a convenit demult că e permisă dezumanizarea, pentru că e un „dușman al poporului”, pentru drepturile căruia luptă. Împotriva ei sunt asmuțite batalioanele de roboței ai sistemului, care o fac cum le vine la gură și strigă să fie băgată cât mai repede la balamuc sau la închisoarea Târgșor. Ei știu că nu riscă nimic pentru „derapaje verbale”, pentru că sistemul e de partea lor. Chiar când George Simion i-a strigat de la tribuna Parlamentului acel: „te agresez sexual, scroafo!”, suporterii feminismului și progresului au jubilat cu abia ascunsă satisfacție.

Ce demonstrează asta? O ipocrizie pe toate planurile. Adepții democrației n-au o problemă cu eliminarea polițienească a adversarilor. Cei care cer pușcărie pentru negarea holocaustului, nu se întreabă de ce elitele și clasa politică neagă un genocid în desfășurare azi. Deci n-ai cum să crezi că le-ar păsa cu adevărat de ceva de acum un secol, decât cât e utilizabil ca armă de represiune și control social. Cei care îi reproșează stilul deplorabil în care s-a prezentat de multe ori, nu au o problemă să încurajeze grobianismul față de o femeie. În lipsa argumentelor, e mai simplu să zici că Șoșoacă e grasă.

ascensiunea

Am comentat sporadic ascensiunea acestui straniu personaj public. Impresia mea inițială, pe care am exprimat-o încă din vremea mitingurilor contra restricțiilor din „pandemie”, a fost că Diana Șoșoacă a beneficiat de o supra-mediatizare. Nu știu dacă a fost aleasă din interiorul sistemului, să joace rolul de opozant. Mama ei cochetase cu masoneria feminină. Iar avocata apăruse în echipa unui ministru securist din guvernul Năstase, Eugen Dijmărescu. Apoi tatonase activismul de tip #rezist, pentru a se afla între puțini critici ai campaniilor de vaccinare înainte de 2020.

Altă ipoteză e că prin laboratoareale sistemului cineva i-a cunoscut vulnerabilitățile psihologice de temperament și a calculat că desele ieșiri din decor pot compromite mișcarea naționalistă. Șoșoacă alterna discursurile foarte bine argumentate juridic și retoric, cu ieșiri de mahala. Vehemența și scandalul cu momente de circ au devenit marca sa. Iar cineva de la butoanele presei probabil că a calculat că e o asociere pe care mulți oameni decenți nu o doresc. Și în felul ăsta, teme de maximă importanță puteau fi îngropate, cu aprența că s-au discutat.

În această privință, da, putem spune că Șoșoacă e un test picat de societatea noastră și prin aceea că mahalaua și înjurătura țin loc de implicare în politică pentru mulți. La firul ierbii, pe internet, acela e nivelul, deplorabil. E genul de scandal cu care suntem hrăniți de decenii, doar într-o formă mai colorată. Dar Șoșoacă e relevantă politic doar pentru că n-au reușit să răzbată alții cu un curaj similar, care să formuleze decent subiectele. Nu poate fi ea acuzată de lașitate, comoditate sau lipsa de carismă a altora. Și indiferent de planul inițial, sentimentul meu e că a devenit incontrolabilă într-un mod autentic. Iar din acel punct, mediatizarea a fost înlocuită cu ignorarea.

A intrat în Parlament neașteptat, cu partidul AUR, despre care acum am tot mai clar convingerea că a fost de la bun început o făcătură a sistemului, creat să mențină supunerea către Israel și Statele Unite. Șoșoacă s-a despărțit destul de repede de AUR, față de care a făcut o opoziție mai virulentă. Dar partidul creat a fost ținut multă vreme la statutul de fan club, de urmăritori ai transmisiunilor sale live, organizație care risca să se dezintegreze cu ocazia divorțului.

Totuși, prin acel partid, SOS, a reușit aducerea în Parlament a unor personalități remarcabile, ca Dumitru Manea, care a depus proiectul pentru abrogarea legilor cenzurii. Și el și Tudor Ionescu se exprimă în cel mai decent mod cu putință. Nu li se poate reproșa stilul. Și au parte de același baraj și aceleași denigrări. Ceea ce arată că nu ieșirile în decor sunt problema, ci însuși mesajul naționalist e intolerabil pentru media.

prima victimă a CCR

Cel mai grav test picat de societatea românească, în ce o privește pe Diana Șoșoacă, e lipsa de reacție la excluderea ei abuzivă din cursa pentru Cotroceni. În care toată lumea era convinsă că nu avea șanse. Dar măcar niște calcule tot încurca, de s-a apelat la o asemenea armă extremă.

Am scris mai multe articole pe acel subiect, imediat după 5 octombrie 2024. Din primul moment am spus că decizia a pus capăt democrației post-decembriste. Nu i-am zis „lovitură de stat”, că puterea n-a fost transferată, dar era limpede intrarea într-un alt regim, care între timp e oficial considerat „hibrid”. Am analizat pe larg și motivarea CCR, din zilele următoare, pe care am descris-o ca un act de poliție politică. La fel am procedat și după nedreptățile comise de CCR contra lui Călin Georgescu, prin anularea alegerilor și la dosarele instrumentate lui.

Gravitatea anulării alegerilor a fost conștientizată de mulți din zona naționalistă și de mulți nehotărâți. Dar chiar și aceia au continuat să ascundă sub tăcere precedentul deschis prin excluderea din octombrie a Dianei Șoșoacă. E un fel de păcat originar al acesti mișcări de contestare a sistemului actual. Imaginea proastă, pe care Șoșoacă și-a creat-o, a permis acceptarea cu pasivitate a distrugerii democrației noastre. Și ne-a afundat într-o criză de legitimitate, din care e greu să ieșim, pentru că a dovedit și indiferență față de principii, pasivitatea societății.

Nu vrei să fii asociat cu Șoșoacă atunci când blesteamă, amestecă portul popular și icoanele cu botnița câinelui și zbieretele. Chiar dacă înțelegi intenția ironiei față de masca dictaturii pseudo-medicale. E clar că nu așa trebuie să se comporte un om politic sau un lider de opinie. Dar cu ce ajută sutele de clone politice ale sistemului, care deservesc politicos un sistem, care distruge din temelii națiunile!? E mai indecent să aduci sacii negri de plastic în parlament, ca să arăți în ce erau aruncați dezbrăcați cei declarați „morți de covid”? Sau să fi comis acele orori. Deocamdată vedem că nu sunt judecate crimele de atunci, capturarea puterii, persoanele arse de vii în saloane improvizate. În schimb, e anchetat cineva care a îndrăznit să vorbească atunci, când se temeau atât de mulți.

Diana Șoșoacă spune adevăruri pe care purtătorii de pantaloni din politică și media n-au curaj să le spună. Sau sunt aleși tocmai pentru a le acoperi cu propria figurație. Excluderea ei din alegeri a însemnat sfârșitul iluziei democrației românești. Fapt ce a fost întărit de abuzurile ulterioare. Reducerea ei la tăcere sau pedepsirea exemplară pentru orice ar fi spus, ne afundă și mai mult în statutul de colonie. Aceste acte de cenzură confirmă un regim de ocupație mentală, nedemn pentru o țară.

Ironic, în rechizitoriul întocmit pentru a justifica ridicarea imunității, a fost inclusă și o declarație făcută de la tribuna Parlamentului European. În care spunea ceva de genul, că europenii ar avea de învățat de la politica externă a lui Nicolae Ceaușescu. E o afirmație cu care ar fi de acord milioane de români, dacă i-ar întreba cineva. Fără multă carte, dictatorul comunist a avut o politică externă foarte versatilă, a cules onoruri de la mari lideri occidentali, avantaje pentru țară, ce nu mai sunt la îndemâna conducătorilor României de azi. E un fapt istoric. Bănuiesc că nu l-ar fi negat nici Doina Cornea, nici alți disidenți, care îi făceau reproșuri de alt tip.

Cine ar fi crezut, la aderarea din 2007, că intrăm într-o Uniune Europeană, care îți interzice să ieși dintr-un tipar al opiniilor, atât despre comuniști, cât și despre anti-comuniști!?