2. Biblioteca ideilor și siguranța națională

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

În vara lui 1991, cu o jumătate de an înainte de plebiscitarea primei Constituții de după Revoluție, este votată Legea siguranței naționale. Ea începe cu câteva articole care subliniază caracterul suveran al statului:

art. 3: „Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

a) planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței și indivizibilității statului român;
b) acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte;
c) trădarea prin ajutorul inamicului;” (..)

După care introduce de-a valma bariere ideologice de gândire și acțiune, care obligă la îmbrățișarea ideologiei liberale, chiar capitaliste, multiculturale.

h) „inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;”

La acea dată, părea o înșiruire de noțiuni abstracte; pe unele, românii le știau doar din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nimeni nu își imagina că ele ar putea fi invocate pentru a scoate din competiția electorală concurenți cât se poate de moderați și de pașnici. Un deceniu a rămas doar o declarație generală de principii și încă trei decenii nimeni nu a fost împiedicat, de exemplu, să își exprime nostalgiile comuniste.

Acel articol, ca o shaorma cu de toate, nu a fost aplicat în deceniile de tranziție, dar a fost invocat de inițiatorii următoarelor legi de restrângere a exprimării ca și cum ar fi fost un fapt împlinit, deja asumat de stat, în aspectele convenabile lor. Dar putem remarca un contrast între două direcții opuse – una a suveranității și neatârnării – iar alta, a „toleranței” extinsă strict la spațiul de gândire liberal, care nu acceptă „deviațiile” nici la stânga nici la dreapta, nici înspre comunism, nici înspre legionarism. Direcția dată de acea bizară lege era ca un vultur bicefal.

ideologia liberală a statului

Așa cum paragrafele anti-totalitare au fost invocate ca pretext pentru legi ulterioare, cu pedepse concrete, la fel de bine puteau fi folosite și pentru a instaura un stat care să respingă orice ingerințe străine. Peste circa două decenii, președintele Traian Băsescu avea să apară nonșalant și să spună (râzând) că nu se mai poate face nimic, pentru că aderarea la UE presupune o oarecare pierdere a suveranității naționale. Altfel spus, fără a se ști când anume și fără să se fi pronunțat în acest sens, poporul și-a pierdut deja suveranitatea, care figura cap de listă între obiectivele de apărat, în Legea Siguranței și în Constituție.

Putem duce în absurd  o presupunere, imaginându-ne că o guvernare din viitor ar decide să dea legi care să pedepsească politicienii pentru colaborarea cu NATO și UE. Sau chiar să constate că legile prin care s-a aprobat aderarea la cele două sunt lovite de nulitate, pentru că vin în contradicție cu Legea Siguranței Naționale din 91, care le era anterioară. Sau o lege care să pedepsească propaganda și pregătirile pentru implicarea fie și indirectă în războiul din Ucraina, ori instalarea de baze militare aliate. Tot cu acest pretext, o putere ipotetică pro-rusă ar pedepsi în bloc actuala clasă politică pentru orientarea ei.

Astfel de inițiative nu sunt de dorit, pentru că ar repeta în oglindă abuzul săvârșit de „pro-occidentali”. Dar le invoc pentru a sublinia pericolul pe care îl aduce legiferarea unei ideologii normative a statului, prin ruperea unui contract social simbolic. Un stat care impune tuturor o ideologie proprie, fie ea și liberală, devine, în fapt, totalitar. Chiar dacă pretinde că tocmai asta vrea să prevină. Echilibrul în societate se rupe, cu urmări greu de anticipat, când în chestiuni controversate, o majoritate își impune perspectiva cu forța, pentru a încheia o dată pentru totdeauna o dezbatere sub amenințarea unor pedepse. O dezbatere pe care, se vede treaba, nu reușește să o tranșeze pașnic, pe calea argumentelor, prin convingere.

cât a fost tolerată nostalgia

La data respectivă, o parte mare a societății era crescută în comunism, cam un sfert din adulți avuseseră carnet de membru PCR cu doar un an în urmă. La început puțini, apoi din ce în ce mai mulți începeau să regrete unele aspecte ale epocii lui Nicolae Ceaușescu. Și o spuneau fără teama că ar putea fi vreodată persecutați în democrație. Ce ar fi însemnat ca legea să fi fost luată ca port-drapel, de foștii deținuți țărăniști și liberali, veniți la putere în 96, și să fie urmată de alte legi care să pedepsească nostalgia cu ani grei de pușcărie? (Cum au făcut foștii comuniști, reveniți la guvernare după ei, care au interzis nostalgia pentru conducătorii extremei drepte). Ar fi însemnat ca milioane de părinți și bunici să fie turnați și săltați de acasă pentru o vorbă spusă cu năduf în tramvai sau la vreo ședință de bloc.

A fost un act de înțelepciune din partea instituțiilor de forță și legiuitorilor din primul deceniu că au lăsat acele înșiruiri de termeni la stadiul de deziderate fără efecte practice, asigurând astfel pacea socială. O mână de excentrici au putut ține comemorări la Cimitirul Ghencea, altul a ridicat un bust și a deschis un muzeu la Scornicești, totul acoperit cu umor sănătos. Un grupuscul încă mai mic a putut ține comemorări la Tâncăbești, la Sâmbăta de Sus sau la Aiud. Statul n-a fost în niciun fel periclitat de acele acte pioase și sentimentale ale „extremelor” tot mai îmbătrânite.

Acea insolită libertate din anii 90, chiar 2000, când amintirea Revoluției era prea proaspătă să îndrăznească cineva să ceară măsuri polițienești de cenzură, a fost adevărata toleranță. Nu cea sub amenințare, pe care pretind că o aduc legile ulterioare. Cei mai mulți n-au aflat decât pe la sfârșitul lui 2024, odată cu mediatizarea deschiderii unor dosare penale, că era ceva de comemorat la Tâncăbești, pe marginea DN1, pe care se perindaseră în goană milioane de mașini.

Modul aberant în care se încearcă acum impunerea gândirii corecte riscă să ne ducă la penibilul de a pedepsi ca „apologia totalitarismului” până și citarea frazei din Caragiale că „ne trebuie o tiranie ca-n Rusia!”.

Deși între timp s-au dat legi care pedepsesc unele idei politice, mai multe din noțiunile înșirate acolo au rămas nedefinite legislativ până azi. Lucru remarcat inclusiv de contestarea celei de-a doua legi Vexler de către președintele Nicușor Dan, la Curtea Constituțională. Ce înseamnă a fi legionar, rasist, fascist sau comunist a rămas și azi la imaginația judecătorilor, ceea ce lasă loc arbitrariului și hazardului. Asupra lor vom mai reveni și în alte episoade.

biblioteca ideilor

Legenda spune că înainte de a da foc Bibliotecii din Alexandria, califul ar fi spus: „dacă ea conține idei care contravin Coranului, trebuie distrusă; dacă în ea se află idei pe care le avem și în Coran, nu va fi nicio pierdere”. (Dacă butada chiar a fost spusă cu acea ocazie, contează mai puțin decât tâlcul ei.) Statul post-decembrist a procedat într-un mod similar, proclamând că dacă ideile sunt liberale și democratice, pot fi tolerate, dacă nu, nu. Un om cu mintea deschisă gândește cu totul altfel. Și cu atât mai mult nu poate repeta mentalitatea califului un stat, care trebuie să acomodeze libertățile și aspirațiile tuturor cetățenilor săi din prezent și din viitor.

Avem în prezent dovada că statul nostru a ajuns într-o fundătură, prin chiar situația actualei coaliții de guvernare. În ea sunt incluse: PSD, PNL, USR, UDMR și grupul cu locuri rezervate al minorităților. Ei pretind că sunt singurii depozitari ai valorilor unui întreg continent (își spun „pro-europeni”), se consideră singurii moderați, singurii democrați și singurii frecventabili. În timp ce demonizează toate cele trei partide parlamentare de opoziție ca „extremiste”, „izolaționiste”, pro-ruse (deci cumva anti-românești). Altfel spus, coaliția de guvernare pretinde nu doar că ocupă centrul, ci întreg eșichierul politic acceptabil. Ceilalți ar putea fi și scoși în afara legii, dacă un judecător decide asta, în baza legilor existente.

Ajunși în acest punct, rotația democratică nu se mai poate face. Partea hilară e că, la eventuale alegeri anticipate, toată coaliția din ce în ce mai mai impopulară riscă să se dovedească o minoritate. Și atunci? Vor conchide că avem o țară majoritar extremistă? Vor păstra cu forța puterea prin eliminarea competitorilor? (Cum se practică în Republica Moldova, unde se scot în afara legii partide și televiziuni în numele drumului pro-european și pro-democratic). Sau vor reconsidera unele partide ca „moderate” între „extremiști, bune de reevaluat dacă își periază discursul… Penibilul acestei politici mărunte, mă interesează mai puțin decât discuția generală. Așa că să revenim la cărțile noastre.

Atunci când îți faci o bibliotecă, trebuie să lași și rafturi goale, spațiu de creștere pentru achizițiile următoare. Ele îți vor lărgi orizontul cu perspective pe care încă nici nu ți le imaginezi. Unele te vor scandaliza, vor contrazice cărțile vechi, nu vor fi dubluri ale acelora. Așa ar trebui să fie și biblioteca ideilor politice permise. Să acopere un spectru mult mai larg decât preferințele celor 300-500 de legiuitori. Adică să nu fie o bibliotecă dintr-o singură carte.

Chiar Parlamentul e departe de a acoperi tot spectrul părerilor și perspectivelor dintr-o societate. Trebuie să rămână și în afara lui grupări și curente impopulare, cu totul excentrice, dezavuate de larga majoritate ce trece pragul. Dar care să nu fie strivite prin trecerea în sfera penalului. Nu e necesar să guverneze vreodată sau să te temi cum ar arăta o societate condusă de punkiști sau dadaiști, ca să îi lași să se exprime.

nicio ideologie nu ar trebui interzisă

„E interzis să interzici!” – au scris studenții francezi pe ziduri, la protestele din 1968 de la Paris. Ironic, din mișcarea lor a crescut „noua stângă” a marxismului cultural, care a făcut o pasiune din a interzice lucruri. Dar când vine vorba de ideologii, eu chiar cred lucrul ăsta.

Mă voi folosi în cele ce urmează de metoda lui Walter Block, economist american de origine evreiască, autor al cărții „În apărarea celor de neapărat”. O carte foarte populară a curentului libertarian, în care sunt mai multe eseuri provocatoare, în care sunt găsite aspecte pozitive pentru societate la ocupații rău famate ca: proxenetul, prostituata, cămătarul, speculantul, șantajistul, traficantul de droguri ș.a.. Și voi alege din lista de mai sus, cele mai „odioase” dintre pozițiile înșiruite mai sus: fascismul și rasismul. Două etichete pe care nu le vrea nimeni, de care orice om civilizat se scutură ca de cele mai mari insulte.

Pentru a preveni o înțelegere greșită a demersului, precizez că nu fac apologia respectivelor idei, ci o apologie a libertății, deci a liberalismului, dacă vreți. Comentez critic în această serie de articole mai multe legi, cu care nu sunt de acord, dar sunt nevoit să mă străduiesc să nu le încalc. Teoretic, orice lege poate fi modificată sau abrogată pe cale parlamentară, inclusiv după inițiative cetățenești. Deci discuțiile pe marginea lor nu pot fi interzise. A cere dezincriminarea unor delicte și infracțiuni nu înseamnă că le și practici sau le împărtășești. De pildă, parlamentarii care cer legalizarea prostituției nu sunt suspectați că ar fi prostituate sau că își doresc în secret să patroneze bordeluri.

Libertatea de exprimare nu valorează nimic dacă e limitată doar la părerile cu care ești de acord. Așa, exista libertate a cuvântului și pe vremea lui Stalin, dacă întâmplător aveai de spus doar lucruri favorabile lui. Și sunt chiar mirat că nici măcar cei care se pretind spirite libere și non-conformiste nu mai militează pentru libertatea de manifestare a ideilor cu care nu sunt neapărat de acord. Deși mulți au repetat acea frază sforăitoare (greșit atribuită lui Ion Rațiu) că: „mă voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine…”

De ce nu trebuie interzise ideologiile de orice fel? Pentru că ele cuprind viziuni largi asupra lumii și vieții, care pleacă de la aspirații fundamental umane, ce nu își găsesc satisfacția în ideologiile concurente. Ele pot eșua și pot comite acte reprobabile, chiar catastrofe. Abia acelea pot fi penalizate și descurajate, dar ideile nu pot fi ucise. Niciun curent politic, care ajunge la o oarecare aderență, nu își propune răul în sine. Asta e viziunea caricaturală a istoriei, scrisă de învingători, despre ideile învinșilor. Niciun mare conducător n-a fost motivat doar de setea oarbă de putere și sadism, fără un proiect pozitiv, la care să nu fi consimțit milioane de oameni. A-i crede pe toți nebuni sau posedați, e simplă propagandă, nu efort de înțelegere a contextului.

De pildă, comunismul pleacă de la un ideal de dreptate și echitate, care e nobil și de nestins. Că nu l-a livrat niciodată, ține de caracterul său utopic. Că a produs cele mai multe crime din istorie, sărăcie și suferință, e un fapt. Dar acele dorințe vor fi cu atât mai vii cu cât o societate e mai abrupt stratificată. Fascismul a plecat și el, în epoca lui, de la idealul unității naționale, ca o formă paroxistică de patriotism. Sentiment care nu poate fi considerat compromis pentru că în numele său s-au făcut acte de barbarie, nedreptate și abuz. Sublimul ideii creștine nu e anulat de momentele din istorie când creștinismul a fost abuziv folosit pentru convertiri forțate, cruciade și vânători de vrăjitoare.

Pentru a apăra binele comun de pericolele reprezentate de efectele adverse ale unor ideologii, pot fi țintite manifestările lor concrete anti-sociale, atunci când apar. Respectiv, sunt pedepsite actele de violență, terorism, amenințare explicită, intimidare. Dar ele sunt deja în firescul Codului Penal, nu e necesară o supra-legiferare și a vorbirii pe teme politice. E foarte periculos să persecuți gândul, intenția, sentimentul presupus de ură, chiar iubirea pentru semeni. În același fel, pedepsim violul, nu atracția bărbaților pentru femei; pedepsim hărțuirea unei persoane anume, nu literatura erotică. Pedepsim abuzurile unor secte, care să zicem și-ar sechestra adepții, sau i-ar îndemna la sinucidere, ori le-ar luat toate câștigurile; nu credințele în genere, pe motiv că riscă să ducă în acel punct.

Există adepți ai stângii, care susțin că nu comunismul, ci capitalismul ar fi produs cele mai multe victime din istorie. Îi atribuie toate efectele colonialismului și războaielor de expansiune economică, urcând estimările la sute de milioane de victime. Perspectiva e exagerată, dar trebuie să admitem că nu există orânduire perfectă, toate încercările umane sunt însoțite de catastrofale erori și eșecuri sistemice, care ruinează generații întregi. A pedepsi gândirea politică și aspirațiile de schimbare într-o direcție sau alta, sub pretext că erorile nu mai trebuie repetate, înseamnă a legifera perfecțiunea. Și, implicit, a pretinde că deții adevărul absolut, infailibil despre cum trebuie să gândească toți și cum să fie organizați toți ca ansamblu.

îmblânzirea scorpiei

În timp, realitățile societății se schimbă și ideile sunt forțate să se modeleze odată cu ele. Dacă nu o fac, mișcările respective se blochează în fanatism și se auto-marginalizează ca nerealiste, fiind impopulare. Punct în care, devine inutil efortul de a le combate sau interzice. În schimb, dacă se reformează și se apropie de „mainstream”, urcând pe un val al popularității, înseamnă că ele răspund cu adevărat unor nevoi și convingeri resimțite de straturi mari ale societății. Care nu se simt reprezentate de oferta celorlalte curente. În acest caz, brutalitatea cenzurii devine cu atât mai abuzivă, pentru că e clar că e făcută de teama unui competitor incomod. Acele preocupări, care fac populară o mișcare zisă extremistă, trebuie înțelese cu onestitate, nu schimonosite și persiflate propagandistic ca ilegitime, aberante, rușinoase.

Toate mișcările politice trec prin transformări, se reinventează lent, primind ulterior redenumiri ca: neo-liberale, neo-marxiste, neo-legionare, neo-conservatoare. De cele mai multe ori, e un proces de atenuare, de ajustare în direcția moderației, se combină cu idei ale altor curente, sunt lepădate excesele și erorile majore din secolul anterior. (Paradoxal, singurul curent care a mers în direcția radicalizării a fost neo-liberalismul, în raport cu liberalismul clasic, în ton cu tendința generală a societății.) Așa au fost cazurile partidelor zise comuniste din Franța și Republica Moldova, care au devenit de facto partide democratice, cu aspirații mult mai modeste decât instaurarea unui regim totalitar sau abolirea proprietății private. Sau al foștilor comuniști deveniți social-democrați în toate țările est-europene. Sau al conservatorilor britanici, care au renunțat la convingerile din alte secole legate de utilitatea sclaviei, privilegiile aristocrației sau atribuțiile monarhului.

Dar ca aceste transformări să se producă, e nevoie ca adepții tuturor curentelor să aibă acces pe piața ideilor și să își poată discuta neîngrădit perspectiva proprie asupra istoriei. Iar prin aceste discuții libere să își formuleze ei înșiși crezurile actualizate și cum anume se definesc. Din afară, toate doctrinele sunt nedrept definite și par ridicole ori întemeiate pe prostie și rele intenții. Doar în această discuție liberă, curentele sunt obligate să se confrunte cu majoritatea, să se modereze, să se domesticească, devenind inofensive. E o metodă non-violentă de a atenua conflictele din societate, pentru a atinge un oarecare consens.

În cazul fascismului, fiind o mișcare care practic nu mai are adepți asumați, toate posibilele definiții provin de la adversari. Astfel încât a devenit un cuvânt-înjurătură, folosit strict în polemici. Pentru adepții stângii, orice lider autoritar sau capitalist e „fascist”. Donald Trump și Elon Musk sunt fasciști pentru o parte mai militantă a presei. Pentru alții, fascist e orice acord între stat și capital – deci fasciști ar fi și Klaus Schwab de la Davos cu propunerile lui de „parteneriat public-privat”. Fascist e și Larry Fink de la Blackrock, prin controlul său distopic asupra pieței de capital. Fascist e și Xi Jinping pentru hibridul său comunist și capitalist supravegheat electronic. Fasciste sunt și regimurile din Taiwan, Coreea de Sud, Singapore sau Japonia, controlate de o cupolă juridico-militară, care impune limite jocului partidelor, pentru a le subordona unui proiect național strict. Regimurile lui Putin și Zelenski sunt denunțate ca fasciste de adversari, în funcție de partea simpatizată în război.

Criticii mișcării #rezist au văzut în ea o manifestare fascistă, cu disprețul arătat „știrbilor” de pensionari și „asistaților social”. Alții văd măsuri „fasciste” în orice tăieri de pensii, alocații și ajutoare pentru handicapați. Restricțiile din pandemie, vaccinarea obligatorie, orarul de ieșit din casă, scanarea certificatului de vaccinat, masca obligatorie n-au scăpat nici ele de eticheta de „măsuri fasciste”. Pentru alții, cei care se opun paradelor LGBT sau orelor de educație sexuală în școli sunt tot fasciști.

Președintele Nicușor Dan are dreptate să semnaleze Curții Constituționale că un cuvânt, care ajunge să fie folosit cu atâta laxitate, nu e nicăieri definit în legile țării, dar e pedepsit cu maximă duritate cu ani grei de închisoare. Dar simpla adăugare a unei definiții – care va fi scrisă în paradigma corectitudinii politice, nu rezolvă problema. Eventual, ea se va asigura că eticheta de fascist se va putea aplica doar naționaliștilor și că vor scăpa de pericolul condamnării „oamenii de bine”, care promovează autoritarismul în numele democrației. Bănuiesc că doar asta e miza contestării la CCR.

modelul american

În America, garanția libertății de exprimare din Primul Amendament se consideră că acoperă o plajă foarte largă de manifestări verbale și gestuale, precum și toate ideologiile imaginabile. Sunt permise și așa zisul „discurs al urii” (sub sloganul „hate speech is free speech”), ideile rasiste, fasciste, naziste, comuniste, antisemite, islamiste, anarhiste. Teoretic (deocamdată, cu semne că se vor opera restrângeri) e încă „țara celor liberi”.

An de an, politicienii români fac coadă la Ambasada SUA pe 4 iulie. Dar nici măcar unul din acești admiratori oportuniști n-am auzit să militeze pentru imitarea și la noi a acestui model de libertate absolută a manifestării publice. Vor să importăm Coca Cola și rachete Patriot, nu și Bill of Rights. Ceea ce îi face ipocriți, cum la fel sunt și vedetele „non-conformiste”, care au șocat cu împingerea limitelor limbajului public în materie de sexualitate, vulgaritate, blasfemii, denigrări ale istoriei și națiunii române. Ne cer să acceptăm tot ce e provocator, de la anarhism la nihilism și satanism, dar se crispează când e vorba de incorectitudine politică. Exemplul vedetei radio Vlad Craioveanu, devenit din rebel, un fel de moșneag turnător, e grăitor.

E de mirare că niciun politician nu insistă că Articolul 30 din Constituția României trebuie considerat a avea valoarea absolută a Primului Amendament din Constituția Americană:

„Art 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.”

Cum au putut trece legile cenzurii de filtrul contestării la Curtea Constituțională, când contravin atât de flagrant acestor paragrafe atât de limpezi și fără echivoc, e o altă mirare.

schimbarea Americii

În Statele Unite discuțiile despre rasă sunt nu doar permise sub ocrotirea Constituției, dar sunt parte integrantă din manifestări organizatorice ale statului și în presă. Etniile diverse provenite din Europa, Africa, cele două Americi și Asia s-au topit în noua națiune americană, dar s-au coagulat în câteva blocuri rasiale recunoscute oficial în statistici: albi, negri, hispanici, asiatici, indieni, amerindieni. Poliția și FBI publică statistici defalcate pentru infracțiunile comise de acele felii de populație. Sondajele de opinie remarcă intențiile de vot pentru fiecare rasă în parte.

Societatea americană are propriul ei parcurs istoric, marcat de convulsii, colonizarea unui teritoriu anterior stăpânit de triburi indigene de „indieni”, de construcția unei noi țări de către coloniști proveniți din Europa. Idealuri generoase de libertate și democrație au coexistat cu asuprirea și conflictul. În 1865 a fost oficial abolită sclavia. (Dezrobirea robilor țigani de mănăstirile din Țara Românească avusese loc în 1843, precedând Revoluția Pașoptistă și fondarea României moderne.)

În 1964 a fost abolită segregarea rasială în Statele Unite, trecându-se la un program progresist, care chiar forța mixarea celor două grupuri. (De exemplu, prin mutarea cu autobuze a elevilor între școli, în ciuda protestelor părinților, încă din anii 50.) În 1965, a fost schimbată și legislația privind imigrația, care până atunci impusese cote stricte pentru acordarea vizelor predominant celor care doreau să vină din Europa. Legea Naturalizării, dată în 1790 de așa zișii Părinți Fondatori ai Statelor Unite, care scriseseră și Proclamația de Independență și Constituția, vorbea explicit de condiția ca noii cetățeni să fie „persoane albe libere”.

La 1965, când s-au deschis porțile imigrației din alte continente, populația SUA era 85% de origine europeană. În 1990, când România își începea tranziția, America avea încă 80% din populație albă. Deja în 2020, coborâse la 61%, deci o schimbare dramatică petrecută concomitent cu tranziția noastră, când America ne-a fost oferită ca un model imuabil și incontestabil de societate. Transformarea e galopantă. Generația Z (copii născuți între 1997 și 2012, deci adolescenții de azi) constituie ultima generație americană cu majoritate albă. Se estimează că societatea americană în ansamblul ei nu va mai fi una de sorginte europeană din 2045, peste doar două decenii, când albii vor deveni o minoritate în SUA.

Ritmul schimbării e identic în Europa, chiar dacă ea nu oferă statistici similare și țări ca Franța insistă pentru clasarea tuturor locuitorilor ca francezi, indiferent de proveniență. Și ce e interesant, și aici grupurile identitare tind să se coaguleze în blocuri similare, dictate de religie și rasă. Indiferent că vin din zecile de țări din Caraibe și Africa sub-sahariană, cei mai mulți aleg să se identifice drept persoane de culoare, să adopte producții culturale ale afro-americanilor din SUA și să se ralieze mișcărilor civice de protest și de solicitare de drepturi ca BLM („viețile negrilor contează”). La fel se întâmplă cu asumarea identității musulmane de migranții veniți de pe mai multe continente, din Orientul Mijlociu, Africa, Asia de Vest, care insistă pentru o diferențiere netă de cultura creștină din țările gazdă.

satul cu triburi globale

Trăim cu toții fenomenul de aculturație, adică de absorbire a trăsăturilor unor culturi străine. Suntem din punct de vedere cultural o colonie a Occidentului, în principal a Statelor Unite, care produc principalele ideologii în vogă, cea mai mare parte din filmele consumate de tineri și adulți, majoritatea muzicii, mare parte din literatura academică asumată de universități, validează calitatea elitelor prin diplomele cele mai prestigioase.

Și aici apare un fenomen interesant: Europa și America absorb în ritm nesățios populații din lumea în curs de dezvoltare din Africa și Asia, care cunosc o explozie demografică. Scenariul asimilării cu păstrarea unui specific și a granițelor deschise e fantasmagoric. Africa are acum 1,2 miliarde de locuitori și va avea 2,5 în 2050. Asia va crește de la 4,6 la 5 miliarde până atunci.

Simultan, aceste generații de colonizatori cresc într-o lume a informației globale, deopotrivă unificată și segregată. Ei vin deja hrăniți cu multe idei intens mediatizate ale stângii americane radicale, specifice marxismului cultural. Ei sunt bombardați cu astfel de idei din școala, care denunță nedreptățile pe care strămoșii lor le-au suferit din cauza colonialismului. Pentru care îi acuză fără distincție pe toți europenii, indiferent de realitatea istorică. Mulți sunt foarte marcați emoțional încă din copilărie și adolescență de filmele americane sau din țările de proveniență despre cruzimea foștilor stăpâni albi, față de care dezvoltă o reacție resentimentară.

Deși niciunul dintre ei sau părinții și bunicii lor nu au fost sclavi, au o hiper-sensibilitate pe acest subiect și pot fi rapid câștigați de discuțiile despre necesitatea instituirii de reparații pentru acea traumă istorică. Cultura hip hop afro-americană e de asemenea prizată la nivel global, impregnată de mesaje de forță, uneori misogine, violente sau rasiste de-a dreptul.

Marșul prin instituții al activiștilor noii stângi, care și-au impus propriul set de valori în legislație, impune o cenzură corectă politic doar pentru majoritatea, care e forțată să trateze teme de maximă actualitate ca teme tabu. În timp ce noii veniți sunt temeinic îndoctrinați cu o propagandă, care le transformă hazardul nașterii într-o anume rasă în principala trăsătură a identității și militantismului lor; ceilalți sunt constrânși să se prefacă a nu vedea astfel de diferențe vreodată. Unii se pot organiza în grupuri de presiune și de promovare a propriilor interese, alții nu. Unii pot vorbi pe subiect oricât doresc, pot face chiar o profesie din asta ca activiști ai unei etnii, alții riscă să fie amendați sau băgați la închisoare, dacă o fac.

America produce pe bandă rulantă idei pentru a răspunde competiției din societatea sa diversă. Unele sunt imediat adoptate și la periferia imperiului său. De pildă, politica numită de „acțiune afirmativă” a venit cu locuri rezervate în licee și facultăți pentru minorități. Deci un act de favoritism sistemic prin care criteriul meritului la învățătură e trecut în plan secund față de cel al apartenenței. Contestarea lui n-a apărut nici măcar la așa zisele partide suveraniste, poate tocmai sub presiunea legilor care ar fi taxat inițiativa ca „rasistă”, făcând din acele cote un fapt împlinit și indiscutabil în societate. America și Europa de Vest au instituit și cote de promovare în corporații, la nivelul conducerii și chiar a salariaților, pentru a atinge un ideal al justiției între naționalități și sexe.

Din păcate, nu s-a făcut și un import lexical, care ar fi înlesnit poate discuția. Căci americanii fac deosebirea între „rasist” și „racialist” sau „race realist”, ceea ce ar vrea să spună, între o ideologie, care folosește militant deosebirile dintre rase și o tratare neutră, ca interes științific, a subiectului, care nu își propune măsuri politice. Nu avem o astfel de distincție, astfel încât orice referire la subiect, dacă nu e făcută de pe platforma stângii corecte politic, e brutal reprimată ca o crimă de gândire. Asta e ca și cum ai proclama printr-o lege că orice bărbat care mai spune că există diferențe între femei și bărbați e automat misogin.

E anormal să fim deopotrivă contemporani cu subiecte promovate de societățile occidentale, să le suportăm consecințele și experimentele sociale, dar să nu putem lua parte la schimbul de idei pe marginea lor.

schimbarea la față a României

În 1991, când combaterea rasismului apărea ca obiectiv în legea citată și în Constituție, realitățile demografice ale țării și percepția subiectului erau foarte diferite. Toate aceste curente revoluționare nu ajunseseră la noi. Exista o singură minoritate, prezentă demult timp în țară, la care se presupune că se putea referi „ura de rasă”, cum se spunea pe vremea comuniștilor. Care la acea dată purta numele comun de „țigani” și încă nu primise noua denumire corectă politic. Era social marginalizată și nu de puține ori discriminată, dar adoptase limba și religia locului aproape integral și mergea în direcția armonizării.

În interiorul ei aspirațiile cvasi-generale erau de integrare în populația românească și nu apăruse încă ideea unor activiști de profesie, care să repete programul stângist american. Care să militeze pentru învățământ într-o limbă proprie (artificial construită tot atunci și predată unor generații care nu o cunoșteau deloc din familie, deci impropriu numită „limbă maternă”). Prin faptul că romii continuă să voteze preponderent cu partidele „românești” și nu unitar etnic, cum fac maghiarii, putem deduce că oferta divergenței cu orice preț a activiștilor de profesie a fost și încă e respinsă de comunitate. Dar programul politic a fost schimbat de aceste elite de la obiectivul integrării, la obiectivul unei societăți multiculturale, cu înghețarea și potențarea diferențelor. Ceea ce ne interesează e că statul a ales din motive inexplicabile să dea curs voinței acestor elite militante și nu majorității comunității, care manifesta mai des tendințe spre armonizare, nu spre separare.

Realitatea e că toate etniile au un substrat rasial, pentru că toate fac parte din aceste categorii biologice, care se întâmplă să caracterizeze specia umană. Popoarele fiecărui continent nu au fost conștiente de astfel de deosebiri doar pentru că trăiau izolate de populațiile altor continente, și se defineau tribal sau național în contrast cu alte nații vecine. Ele sunt forțate să ia act de diferențe atunci când intră în contact cu popoare venite mai de departe. Nu înseamnă că trebuie să decurgă de aici reacții de adversitate, ură sau discriminare. Acum suntem într-o situație bizară în care ni se cere să recunoaștem că diferențele sunt o realitate, când se discută de compensații, de promovarea unui grup defavorizat, de tratarea cu sensibilitate a unora, dar să pretindem că diferențele sunt ireale și total construite social prin imaginație și discriminări anterioare.

S-a încercat același lucru și în privința deosebirilor de natură sexuală. Pretenția că „identitatea de gen” e un fals fără echivalent în realitate, produs strict de prejudecățile patriarhatului, s-a dovedit o iluzie ridicolă. La care promotoarea sa, America, a renunțat măcar temporar, prin decretele lui Trump, de genul celor care interzic participarea bărbaților travestiți în competițiile sportive ale fetelor.

E mult mai delicat să pledezi pentru libertatea dialogului pe teme rasiale, decât pe teme ideologice. Pentru că ideile se mai pot schimba, dar felul în care te naști și arăți, nu. Și de aceea, e necesară o maximă delicatețe față de subiect, care poate produce sentimente de acută frustrare, care riscă să escaladeze rapid în violență spontană. Din acest considerent, în comentariul meu asupra legislației, pot înțelege argumentul interesului general preventiv și acorda prezumpția unei bune intenții, din partea legiuitorilor. E o sensibilitate inflamabilă, asemănătoare cu sensibilitatea religioasă a unora, pentru că atinge un nucleu al identității și credințelor de neschimbat. Totuși, în acea privință s-a considerat că omul modern trebuie să accepte și să suporte inclusiv blasfemia ca neplăcere necesară libertății de exprimare.

Mi-aș dori ca aceste deosebiri să nu existe și înțeleg idealul unei topiri într-o îmbrățișare globală, chiar dacă îl consider utopic. Însă nu se poate impune doar unei părți a societății și doar unei perspective să se abțină de la exprimarea pe un subiect al prezentului. Mai ales, atunci când activiști ideologici cu suficientă influență aplică deliberat un program de modificare a compoziției etnice a unor țări.

România e abia la începutul unei transformări de mare amploare a structurii ei de populație. Fără să aibă valoare statistică, puteți arunca o privire pe cele 11 pagini de anunțuri cu copii dispăruți, de pe site-ul Poliției Române. Și veți avea senzația că trăim deja într-o țară mult mai diversă decât recunosc statisticile oficiale. Dacă așa arată proporția întregii populații de vârstă școlară, deja s-a produs o schimbare majoră și tema identității va fi una tot mai acută, ce va fi în atenția noilor generații. Nu putem accepta ca doar „progresiștii” de stânga să aibă unicul cuvânt în modelarea discuției pe teme precum migrația sau identitatea.

Românii au tot mai mulți conducători alogeni aleși sau nealeși. (Primul caz dovedind că sunt suficient de toleranți.) Un președinte sas tocmai și-a încheiat două mandate de 10 ani, un arab a condus autoritar statul în cele mai dure restricții auto-intitulat „comandant al operațiunii”, fără să fi fost ales. USR e condus e un evreu de cetățenie germană, PSD a alocat unui etnic rom cel mai important portofoliu al său din guvern. Oricum, multe din deciziile care ne privesc sunt dictate de Ursula von der Leyen, Donald Trump sau Emmanuel Macron. Deci trăim într-o realitate mult mai cosmopolită decât în 1990. Și ar fi foarte periculos ca românii să nu poată exprima critici legitime față de cum sunt conduși, sub pretextul că, dacă o fac, dau dovadă de rasism, xenofobie sau antisemitism.

Suntem abia la începutul unei migrații fără precedent. Mulți din cei veniți dau semne că își doresc păstrarea unei pronunțate distincții etnice și religioase. Mulți rămân fideli cu totul țării de origine. După cum s-a văzut și din scandările nepalezilor în metroul din București.

Programul marxismului cultural nu se oprește la frumosul ideal al creării unei societăți armonioase, în care toți se înțeleg și se respectă. Ci merge mult mai departe, în direcția abolirii identității naționale prin substituirea ei cu identități artificiale, cum sunt cele bazate pe preferințe sexuale, sau cele strict birocratice, bazate pe un document acordat după doar trei ani de ședere într-o țară. Dimpotrivă, poate merge în direcția opusă, prin înlocuirea „luptei de clasă” cu „lupta de rasă”, prin cultivarea unui sentiment revanșard de nedreptățire perpetuă din partea minorităților. Acest diabolic proiect de învrăjbire prin transferul de populații și radicalizarea minorităților nu poate fi contracarat fără libertatea de a vorbi despre el.

Rescrierea istoriei e cuplată cu o rescriere a prezentului prin epurarea metodică a știrilor de orice referiri etnice în contextele negative și precizare insistentă atunci când e vorba de o realizare sau de victimizare. E o insistentă operă de manipulare generalizată în presă, ca toate actele reprobabile, de la clanuri violente la rețele de traficat cerșetori, să fie prezentate ca specifice românilor, care „au speriat Londra”, sau alte titluri de genul. Fenomenul a ajuns să fie completat recent și cu știri despre fapte ale unor afgani, sirieni, care se perindă prin Europa cu pașapoarte românești și sunt prezentați în știri strict după cetățenie, ca și cum faptele lor ar fi reprezentative. Așa ceva nu e un „fake news” din partea celor care pretind că sunt contra fenomenului?

În final, am să închei cu evocarea scandalului care e foarte discutat zilele acestea. Un așa zis artist a făcut furori la festivalul Beach Please de la Costinești cu versuri greu de reprodus:

„Se vede pe furiș,
Îmi bag… în România,
Pe țara voastră mă….
Eu nu sunt de România
Și deja sunt în State.”

Presa i-a reprodus cu nesaț „creațiile” individului cu șase clase, provenind dintr-o familie ce aparține unui clan interlop. Dar nu i-a mai precizat etnia, cum ar fi făcut-o insistent, dacă era vorba de o poveste de succes. Să zicem că pentru ei nu contează și gogomănii putea spune și altul. Ca dovadă că publicul majoritar românesc l-a aclamat cu mare bucurie, deci a rezonat cu mesajul. Dar poate pentru el contează identitatea respectivă, poate a crescut cu filme militante ca Aferim al lui Radu Jude, care i-au creat sentimentul că e discriminat și că are toate motivele să deteste țara și populația ei „intolerantă”. În acest caz, identitatea nu e irelevantă, cum pretinde corectitudinea politică.

Am ajuns în acest punct în care naționaliștii sunt arestați pentru vederile lor patriotice, chiar fluturarea drapelului național de la înălțimi pare a irita jandarmii. Iar o generație nouă crește alienată în propria țară sau în cea în care îi aduc oportunitățile sau părinții. Uneori cu sentimente acute de dispreț și adversitate față de ea. E clar că propunerea inițială a unui vultur bicefal, sau a unei balanțe între statul național și statul multicultural liberal a eșuat și a rămas dezechilibrată într-o singură direcție, a dizolvării.

(va urma)

3. Privilegiul minorităților active