Înainte ca Fiul să împlinească ce Dumitru Staniloae a numit „restaurarea omului”, Tatăl a rânduit ca femeia să fie ridicată la treapta deplinei sale împliniri. Când Fecioara este chemată să fie parte în taina unui scenariu cosmic, ce dă sens creației, Dumnezeu ar fi putut folosi versul: „femeie, maiestatea ta!”. Acesta era statutul rezervat pentru Eva dintru început; dar depășit de Maria, care primește și darul de a sfida rațiunea, ca Theotokos. Adică „Maica Domnului”, paradoxul ce umilește filosofii și logicienii neroditori din toate veacurile.
Desi răspunde smerit Bunei Vestiri, prin „fie mie”, noua Evă e antipodul femeii obiect a modernității. Ca dovadă, reprezentările din icoane, care redau majestatea maternității, esența sfințeniei și, din nou, paradoxul: o ființă umană ocrotind dumnezeiescul la sân. Până și în reprezentările eshatologice ale Judecății de Apoi, Fecioara Maria apare în vârful ierarhiei omenești, așa cum riguros a stratificat-o zugravul de la Voroneț.
Se va spune că acest ideal e inaplicabil ca model de feminitate, întrucât e vorba de o fecioară, care așadar refuză cele ale trupului. Ceea ce ar face familia și natalitate imposibile. Obiecție, care nu se aduce între creștini față de idealul general uman al Mântuitorului sau față de modelele intermediare ale sfinților. Înseamnă a nu vedea pădurea de copaci. După aceleași stele te poți orienta și într-o călătorie peste ocean și dacă te rătăcești la un kilometru de casă.
Idealul feminin al Mariei e dat ca reper atât femeii, căreia i se amintește spre ce e cheamtă, cât și bărbatului, căruia i se amintește până la ce treaptă poate urca femeia. În același mod, cum ni se cere să vedem chipul lui Dumnezeu din om și în cele mai imposibile circumstanțe.
Esența majestății feminine nu se pierde când se exprimă în formele laice. Aș spune chiar dimpotrivă. Sunt manifestări ale unui mister de alt ordin, pentru că trupul în sine e mărturisitor cu propria frumusețe pentru bunătatea și generozitatea divină. Și nu trupul de bărbat e capodopera Creatorului, în materie de ființe umane, ci trupul femeii. Și cu acela, femeia e chemată din nou să extragă omul din dimensiunea mundană și să îl conducă spre alte sfere, cu arme care se pot numi: grație, șarm, senzualitate, fascinație, seducție.
Sunt mai multe căi de a scoate omul din lume. Una din ele e cea regală, oferită de religie. Alta e calea iubirii din pereche. Prima folosește instrumentarul de mare finețe al teologiei, cealaltă, atinge dimensiunea poeticului. (Ca faimosul personaj care făcea proză fără să știe, și îndrăgostiții fac poezie și când nu își dau seama.) O altă cale e cea a artei propriu-zise. Cele trei menționate se pot și ar fi de dorit să se împletească și să se completeze. Și posibil să mai existe și alte căi, care în clipa asta nu mi se par tot atât de evidente. Nu mi-e clar dacă eroicul are puterea eroticului, cum a părut uneori în istorie.
Nefiind creator, Diavolul încearcă să ia calea inversă a inventivității lui Dumnezeu. Prin urmare, dă în ultimul secol un atac la maiestatea ideii feminine, pe care o întoarce împotriva bărbatului, o degradează la statutul de obiect consumabil, după ce a amăgit-o cu iluzia unei puteri fără transcendență. El poate oferi beția puterii prin dominație, în locul dăruirii; violența ca simulacru al pasiunii; seducția ca meșteșug metodic în locul chemării pe scara către cer. În general, nu îi izbutesc decât aparențele: liniile trupului, fără trăirile spiritului. Amăgirea reciprocă sau onestitatea fiziologicului.
Diavolul amăgește omul să se creadă zeu, pentru a-l abandona în animalitate și mai jos de atât. Îl îmbie să venereze trupul, pe care îl ruinează și îl despoaie de mister.
Drumul înapoi trece prin căile menționate, care implică recuperarea demnității feminine, cu toate substraturile și valențele ei, și a virtuții masculine.