Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
OK, azi a fost a treia zi de proteste împotriva încălcării Constituției și drepturilor fundamentale prin măsurile anti-pandemie. Deja putem declara ideea protestului îngropată – nu va exista un protest maraton, nici o mișcare „de la firul ierbii”, născută din acest eveniment – care să spulbere actuala clasă politică.
Am avut senzația asta încă de ieri, când am fost la a doua zi și mi-am promis că de la a treia o să lipsesc. Iată că așa au gândit și alții. N-am avut timp să și scriu impresiil încă de ieri, dar o fac acum. Mă simt cumva dator, pentru că după prima zi am lăudat protestul și chiar am spus că e prematur să râzi de așa ceva, dat fiind că suntem în prima zi de la demilitarizare și deja numărul celor care nu cred versiunea oficială e uriaș. (Incomparabil mai mare decât cei care se și duc în piață să afirme asta.)
Cred în continuare că avem motive întemeiate să protestăm în stradă pentru ce s-a întâmplat și pentru ce se prefigurează. Sunt niște încălcări prea evidente de lege, pericole mult prea mari pentru societate, ca să te declari indiferent. Mai cred și că a fost unul din acele momente rare ale istoriei (ca eclipsele), când vezi matrix-ul sistemului.
Vezi ațele păpușarilor, grotescul unei societăți, care aparent funcționează după legi și păzind cu sfințenie niște principii, dar care e butonată la modul grosier. Nu știu, e ca și cum l-ai vedea pe arbitru faultând un jucător sau împingând mingea în poartă cu mâna. Absurdul constă în aceea că sunt încă puțini să strige cu voce tare că au văzut asta. Și ești într-un stadion care, pentru câteva secunde a amuțit la vederea gestului, după care doar o mână de oameni mai fluieră, restul, zeci de mii, cântă și aplaudă ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Ai putea să înnebunești, dar te abții că realizezi că asta și așteaptă masa spectatorilor obedienți – o dovadă că lașitatea lor e o complicitate bine întemeiată.
E genul de situație, pe care n-o poți admite, pentru că implică niște consecințe prea mari să duci raționamentul până la capăt. Așa că masa mare a societății e într-o stare psihologică de negare. Culmea, masa asta a tăcuților complici îi acuză pe cei care vorbesc de a fi negaționiști.
Dar să revin la cum s-a stricat piața. Cu riscul ștampilei de nebun deja asumat, merg tot pe teoria conspirației. Sistemul ăsta n-a mers ceas în atâtea țări de pe glob, pavând drumul pentru societatea globalistă a controlului total, ca să se împiedice într-un miting de 300 de persoane. Slavă Domnului că n-au fost mai mulți, că dacă erau niște zeci de mii, foloseau alte metode – provocau violențe, represiune polițienească, ațâțau focul secesionismului, orice. „Capul plecat” ne-a ferit cumva și de data asta, chiar dacă urmează o societate în care va fi tare neplăcut să trăiești.
Fiind puțini în prima zi, securiștii au ales o modalitate mai veselă să încheie protestul. L-au otevizat. Adică ne-am pomenit în piață cu un desant de personaje cu penaj colorat, dornice de atenție. Unii chiar de la OTV – prezentatorul Luis Lazarus, lansat pe micul ecran de partidul lui Meleșcanu, pentru cine are urechi de auzit. Lazarus a venit acompaniat de o pițipoancă îmbrăcată într-o jumătate de kimono și o pereche de șalvari sclipitori, care nu mai contenea să-și facă selfie-uri cu telefonul ridicând unghiile false deasupra ochilor.
Lângă ei era și Cataramă, cu fața aia de țăran sănătos tun, de care nici covidul nu s-a lipit. Cei trei au strâns în jurul lor toți cocalarii din piață, care filmau cu nesaț cu telefoanele. Și ăștia mi s-au părut un personaj colectiv, care nu se arătase în prima zi de proteste. Curios, nu? Cataramă încearcă într-o disperare să redevină relevant și să își resusciteze cariera politică. Se pare că nici îmbrățișatul bolnavilor de cornavirus nu i-a adus altceva decât notorietate – pe care o avea deja, dar fără sperata cotă de încredere. Ignorat de lume, a plecat la un moment dat de unul singur din piață cu un drapel, parcă era mesager, și a traversat în țarcul în care se auto-izolaseră ziariștii.
Pentru că, da, caricatura de presă a preferat să se declare oripilată de protestatari și s-a ascuns singură într-un țarc cu garduri metalice, la vreo 500 de metri de miting. Stăteau acolo, aproape ca într-o cușcă, și filmau ca la Animal Planet, cu teleobiectivul sălbăticiunile aflate în libertate. Din piață, lumea striga la ei: „Să vină presa, să-i scoatem lesa!”.
Pe cealaltă latură a pieței m-a întâmpinat un mesaj încă și mai dur: „Guvernul e peștele – Presa e curva”. Cu E și S scrise cu simboluri monetare – aluzie la cele 40 de milioane de euro decartate de la guvern pentru „știri adevărate”. Aparatul guvernamental de propagandă și-o merită cu vârf și îndesat. Iar ăsta e iarăși un alt câștig al întregii nebunii: oamenii se conving ce meserie rușinoasă a ajuns jurnalismul astăzi, ce compromisuri umilitoare fătucile, care insistă să apară pe ecran cu un microfon în mână, mințindu-se că sunt mai demne, decât dacă ar fi apucat un vibrator în studiourile de videochat. Nu e – lumea s-a prins. Chiar și cei care se tem realmente de boală, nu îi respectă pe mincinoși. Și știm că asta naște în timp persoane care devin foarte rezistente la manipulare.
Senzația de Hyde Park era dată și de prezența în piață a două boxe cu microfoane diferite. Așa că se vorbea concomitent sau alternativ la două „scene”. Coerent și la obiect a vorbit din nou Pompiliu Diplan, care e promițător ca lider și bine informat. Dar e greu să ai un public la peste 30 de grade în soarele tăios, care nu vrea să apună, în tarlaua aia de asfalt negru, care e Piața Universității. Nu dau vina pe vreme – hashtagii au protestat și pe ger, dar e și asta o realitate. Pe caniculă nu poți pretinde miting maraton de la bucureșteni.
Apoi, foarte important, oamenii din piață aveau grade de informare foarte diferite. E un decalaj cel puțin la fel de mare ca împărțirea bogăției în societate. În piață au fost tineri dintre cei mai avizi de informație, care mănâncă pe pâine bloguri, presă străină, documentare, știu lucruri. O să ziceți că sunt conspiraționiști. Doar unii, alții realmente înțeleg niște dedesubturi. Dar în societate există oameni înspăimântător de ignoranți. Pare bizar în secolul ăsta, dar așa e. Dacă te uiți nonstop la televiziunile românești, te alegi doar cu oboseală și unele senzații de resentiment față de cei atacați de postul preferat. Oamenii ăștia nu au habar de politică externă, despre dezbaterile din alte societăți, despre cum funcționează o economie. Le vorbești de globalizare și poate se gândesc la verticalizare, de care parcă l-au auzit pe Cornel Dinu vorbind o dată, deci pare ceva bun.
Aici mi-e imposibil să spun dacă persoanele din public, care tulburau discursurile vorbitorilor o făceau intenționat, că pentru asta erau trimiși, sau ăsta le era felul. Unii nu se pot concentra pe idei mai ample, alții vor pur și simplu să scandeze, nu să asculte pe cineva, alții caută cu disperare să atragă priviri. E simplu să perturbi așa o manifestație, cu 2-3 nebuni, dar mai complicat când se ajunge la niște mii de participanți, care eventual să aibă coeziune de idei.
Tot la apariții suspecte am remarcat și un tânăr în ceva combinezon militar și portavoce. Nu l-am auzit vorbind, deci nu știu dacă era infiltrat. În America, presa vândută i-a vânat inistent în poze pe cei în uniforme de paramilitari și cu mitraliere de gât, ca să arate că sunt extremiști periculoși. De-asta zic, dar poate îl suspectez fără motiv și nu le-a dat prin cap securiștilor noștri să fabrice imagini similare.
A, era să-l uit pe George Simion! Domnule, tot nu mă pot edifica în privința personajului ăsta! E pe bune sau nu e!? Are ambiții, se promovează, are și un grupuscul de susținători. În lipsă de altceva, l-am votat la niște europarlamentare. Dar tot e ceva care îmi face intuiția să nu poată trage o concluzie definitivă în ce îl privește.
Ca să conchid – o mișcare politică nouă e imposibil de constituit în stradă, cu oameni din toate mediile posibile și imposibile. În primul rând din acel decalaj de informație, de orizont cultural, chiar și de civilizație, pe alocuri. Dacă ies din casă spontan 10 maneliști, 100 de intelectuali, 30 de ciudați, 20 de pensionari, oricât de bine intenționați ar fi ei e greu să-i aduci la un numitor comun și să găsești niște simboluri, care să le canalizeze nemulțumirea și speranțele. Așadar, revoluția se amână, din lipsă de resursă umană, dar deșteptarea a început pentru tot mai mulți. Pe cei adormiți, sistemul i-a prostit încă o dată trimițând în ridicol un început de opoziție.
Victor Grigore
