Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Semii-suveraniștii freamătă la revenirea lui Trump

Articolul de sâmbătă despre suveranismul kosher nu conținea nominalizări. Totuși, am primit reproșuri legate de oportunitatea temei de la simpatizanții lui Călin Georgescu și George Simion, care i-au încadrat spontan pe cei doi în curentul descris. Dar aduceau în esență forme noi ale teoriei votului util pentru răul mai mic.

Pe scurt, spuneau: noua opoziție nu e perfectă, dar ar fi o schimbare mai bună decât ce e în prezent. Chiar dacă n-ar fi o schimbare dramatică, ar fi un pas înainte, deci e de preferat să ne facem că nu vedem niște lucruri, ca să nu pierdem și șansa asta. Mai era și varianta că e doar o stratagemă până ajung la putere, au nevoie să spună ce trebuie sau să își ia aliați puternici. În concluzie, măcar până în iunie, când Georgescu va fi câștigat prezidențialele, trebuie să ne abținem. Pentru că nu e momentul. Avem de dat un mare hei-rup.

Eu cred că ziua „istorică” a reîntoarcerii lui Donald Trump la Casa Albă, așteptată cu atâta emoție planetară, e chiar momentul cel mai potrivit. Felul umilitor până la ridicol în care se înghesuie „suveraniștii” noi și vechi să fie mai aproape de bucile marelui blond, în ceasul cel mare al liberării, e singurul lucru memorabil și relevant pentru partea noastră de lume la această inaugurare.

Unii au fost dispuși să plătească zeci de mii de dolari să fie văzuți în public la momentul reînscăunării sultanului Înaltei Porți, plătind un peșcheș, care nici măcar nu le asigură firmanul. A mai încercat și Dragnea să se tragă în poză cu Donald șezând la o masă, și nu i-a folosit la prea mult. Victor Ponta a fost resuscitat simultan cu Crin și a fost deja la Mar a Lago, la o masă mai încolo de scaunul pe care și-a lăsat Trump sudoarea pulpelor, ca roua de pe terenul de golf. Georgescu, care a promis că va fi cel mai mare fan Trump din Europa, a zis că a fost invitat la inaugurare, dar a refuzat. Vom afla diseară dacă se mai ține ceremonia fără el.

Cum s-au ploconit ai noștri pe lângă Trump, așa s-au ploconit și toți candidații la președinția Americii pe lângă marii sponsori din oligarhia evreiască, din mașinăria de lobby AIPAC, cu grei ca George Soros, Miriam Adelson, Michael Bloomberg, Larry Fink de la Blackrock, Lloyd Blankfein de la Goldman Sachs, Paul Singer și mulți alții. Iar uneori bezelele au mers și către Netanyahu direct. Nu e o teorie a conspirației, e o realitate a raporturilor de putere, chiar dacă recent a părut că rolurile ar fi inversate, prin trecerea precipitată a lui Mark Zuckerberg dintr-o barcă în alta.

La rândul ei, America are Europa la ordin, cu trupe de ocupație instalate temeinic și o birocrație UE, care a demonstrat în pandemie și în războiul din Ucraina că e dispusă să ia orice măsuri i se cere pe linie ocultă, oricât de sinucigașe, oricât de ruinătoare economic. E posibil ca anii următori epicentrul crizei economice să fie Europa, care să fie forțată fie să se întoarcă la fragmentare, să intre în conflict economic deschis cu hegemonul american sau să fie adusă cu totul în relație de supunere față de el.

Așa curge lanțul de putere între cele două, cu trei poli majori, din care suveraniștii acceptați de sistem ai Europei au voie să latre doar la veriga mai slabă, la birocratica Uniune Europeană. Dar să nu ridice fruntea mai sus de atât, să nu pună problema aranjamentului post-belic de la Bretton Woods, a sistemului bancar internațional, nici a modelului politico-cultural, pe care Europa doar l-a importat și aplicat. Să arate spre anomaliile de la Bruxelles, în timp ce cer strângerea lanțului pe axa Washington, Ierusalim, trecând prin centrele de comandă ale capitalului, New York și Londra.

Dacă nici măcar nu putem descrie situația corect, de rezolvare nici nu poate fi vorba. Și la nivel intern, scena politică e doar un spectacol mediatic, la fel cum sunt discuțiile interminabile de la televizor. Puterea era exercitată încă dinainte de 89 de rețelele Securității și nomenclaturii, chiar dacă exista în dictatorul Ceaușescu un lider autoritar, care avea un program propriu. Nicăieri dictatorii nu conduc singuri, iar președinții nici atât.

De atunci încolo, același sistem de stat paralel s-a travestit într-unul democratic, străduindu-se 35 de ani să păstreze aparențele. (Lucru la care a renunțat din octombrie anul trecut.) Dar acel sistem securist, din care cei cu educație comunistă s-au pensionat între timp, s-a pus la dispoziția celor trei poli externi de putere menționați. Corupția lor a fost o mare trădare, dar la nivel de ciubuc în raport cu adevărații beneficiari, corporațiile străine, care au ajuns să controleze toate piețele interne importante.

Poate unii au crezut că fac un lucru bun și patriotic, că modernizează țara, că o aduc în rând cu lumea civilizată, la fel cum poate credeau și înainte de 89 că fac ceva patriotic ferindu-ne de influența aceluiași occident. Poate sunt convinși că ne apără de ruși sau poate cred sincer propaganda marii democrații americane. Sau poate nu și-au pus probleme de genul. Nu știu, rezultatul servilismului lor în ultimele decenii a fost pierderea deplină de suveranitate și de mijloace realiste de a susține acea suveranitate, dacă ne-ar fi redată magic mâine.

Călin Georgescu vine din acel contingent de inspirație securistă, convertit deplin la globalismul, pe care l-a slujit majoritatea vieții active. O fi mai creativ în depănat povești fantastice, dar personajul pe care mi-l evocă mai mult e Gabriel Oprea, băiatul de sistem, care plescăit până la discreditare sintagma „interesul național”. Hai să nu ne mințim: joacă teatru la nivel de brigadă de amatori.

Sistemul ne-a livrat marionete jenante, dintre foștii comuniști, care au jucat rolul „democraților”. Când s-au terminat vechii nomenclaturiști, au început să facă politicieni „pro-europeni” din bișnițari și tot felul de terchea berchea, care au chiulit de la școală ca să se pricopsească. Iar când a apărut rumoare în popoarele occidentale, ajunse înaintea noastră la conștientizarea înlocuirii, sistemele de la ei și de la noi au livrat alternative de plastic, numiți „suveraniști”.

Călin Georgescu a depășit toate așteptările, prin talentul de cabotin cu care își joacă rolul. Așa că a devenit personajul care captivează o parte din populație pro și o parte tot mai mică împotrivă. Nu are tot sistemul împotrivă, cum greșit se crede, ci a figurat în cea mai elaborată operațiune psihologică de preluare pe persoană fizică a întregului curent alternativ de gândire. Pe scena politico-mediatică s-a făcut gol în jurul lui pentru a fi lăsat singur protagonist într-o telenovelă a victimizării. Și i se aduc expirați ca Antonescu și Ponta pe post de sparing partner, cum lui Trump i-a fost oferită indigesta Kamala.

Riscul încredințării tuturor acestor speranțe unui singur om, care abia s-a apucat să le mimeze de puțin timp, e uriaș. Și vom afla abia în anii următori încotro duce. Dar nu e un miracol, cu care ne-am trezit în noaptea de 24 noiembrie, ca de un Moș Niculae, nefăcând nimic special.

Cum cei din acest curent nu își propun decât o recuperare parțială de suveranitate, am găsit un nume chiar mai bun: le voi spune semi-suveraniști. Cred că e denumirea corectă, nu încerc să ofensez pe nimeni.

Unii speră că am putea avea măcar un Viktor Orban. Ceea ce admit că ar fi un uriaș pas înainte. Deocamdată, Orban n-are nevoie să-și cumpere bilet să-l vadă pe Trump, cum n-are nici pentru Putin și Xi Jinping. Eventual, cumpărăm bilete de la el, prin valutiștii de la UDMR. Iar, aspect, foarte important, tema preferată a lui Orban, combaterea migrației, e total absentă de la semi-suveraniștii noștri.

Marele merit al lui Georgescu e că a reușit să capteze atenția unor milioane de oameni, care s-au lăsat convinși că el e marele inamic al partidelor vechi, pe care le va pedepsi pentru lipsa lor de patriotism și corupție. Nu sunt neapărat convins că e o așteptare rezonabilă, dar n-am nimic împotriva popularității lui, nici dacă va fi votat și va deveni președinte, cum cred că se va întâmpla. Ar trebui să fie chiar distractiv și de urmărit, dar îl luați voi prea în serios.

Nu uitați că funcția de președinte la noi e decorativă. Mi se pare mult mai puțin important cine ocupă funcții, la noi sau la americani, în comparație cu deschiderea unor minți, cu nașterea unor curente de opinie. Aici sunt de acord cu Călin Georgescu: esențială e trezirea conștiințelor. Care trece prin recunoașterea că e un semi-suveranist în contextul mai larg, pe care poți să-l susții în cunoștință de cauză, având așteptări adecvate în ce-l privește. Principala piedică în calea acestei treziri de conștiință nu mai e propaganda oficioasă, decredibilizată. Sunt chiar suporterii lui, care se opun unei priviri lucide, de teamă să nu li se destrame visul.

evadare.ro
January 20th, 2025
Mai multe despre: Politica
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact