Politic, miza anilor ce vin, sub marea depresiune în care am intrat, rămâne aceeași: lupta între globalizare și statul național. Nu între stânga și dreapta, nu între partide, nu între ideologiile clasice – cu excepția cazului în care aceste idei și grupări se poziționează pe acest aliniament al marii înfruntări, într-o măsură oarecare. Cei care nu înțeleg despre ce e vorba, pot lupta inclusiv împotriva propriilor interese, atunci când se pun inconștient în slujba unor cauze sau când atacă falși adversari. Diversiunea e și ea o armă.
De ani de zile, această înfruntare e în centrul preocupărilor mele, pe măsură ce mi-am lămurit înțelegerea asupra politicului, care m-a preocupat dintotdeauna. Doar când au intrat într-un raport cu acest aliniament ideologic m-am mai referit în ultimii ani la partidele existente, la politicieni și fenomene populare ca mișcarea #rezist, Brexit, migrație sau fenomenul reacționar. Și așa cred că va fi și de acum încolo.
Dacă m-am referit mai mult la economie (și o s-o facem toți până la epuizare în anii ce vin) a fost tot în relație cu această confruntare fundamentală. Pentru că în economie se văd consecințele practice ale unor opțiuni ideologice și acolo vom vedea poziționările actorilor politici.
Dar omul nu e doar o ființă materială, nici măcar atunci când e amăgit să se creadă astfel. Nucleul său intim e de natură spirituală și folosește interacțiuni simbolice în toate cele care contează cu adevărat. Acest mic radar spiritual îl așează în relație cu Dumnezeu, cu ordinea lumii și cu rostul său în ea, îi structurează mentalitatea ca parte a marilor blocuri de civilizație. Sau, dimpotrivă, când este bruiat și defectat, îl împinge spre degradare, nihilism, deznădejde, distrugere la nivel individual și colectiv, captivitate, răutate.
Cum neutralitatea nu există între bine și rău, despiritualizarea programatică a omului de tip nou, redus la biologic și funcțiile lui sociale de producție și mai ales consum, are ca finalitate demonizarea, adică opusul eliberării promise. Este rodul otrăvit în funcție de care judec modernitatea, de fiecare dată când o critic. Iar calea înapoi, spre rosturile omului și demnitatea lui de ființă creatoare, e o cale spirituală.
Fără să existe o împărțire maniheică, tranșeele războiului dintre globalism și naționalism se suprapun deseori cu cele ale războiului spiritual. Ba chiar, uneori, primul e doar expresia de suprafață a celui de-al doilea. Doar două linii de apărare mai există în calea unui sistem tot mai opresiv de tiranie globalistă. Acestea sunt creștinismul și statul național.
Orice altă dispută, în afara acestui conflict, reprezintă un bruiaj sau ne scapă corelația cu adevărata înfruntare.
La nivel personal, arma supremă a acestei rezistențe este iubirea. Nu întâmplător, și ea face obiectul unei tentative de redefinire, de fapt, de răstălmăcire. Iubirea deschide poarta spre transcendent și spre atitudinea de urmare a lui Dumnezeu prin creație. Iubirea deschide ochii omului spre frumusețea esențializată, spre miracol, îi ridică ultima redută în fața lumii, care e familia, îi dezvăluie natura ca purtătoare a unei taine impresionante.
În presă, vom vedea și de acum înainte aceeași înfruntare, dar într-un ritm mai accelerat și mai explicit pentru tot mai mulți, presați de prăbușirea economică să se preocupe de viața politică și să îi găsească o noimă. Nu pot afirma că întreaga criză e creată artificial de o ocultă globalistă, ca metodă de distrugere finală a statelor nationale și înrobire prin pervertire a omului. Dar adepții acestei gândiri (mai bine sau mai rău intenționați, mai conștienți sau mai puțin) vor folosi pretextele crizei pentru a da loviturile finale națiunilor și libertății omului.
Vom vedea derulându-se planul (care pentru unii e un vis) al distrugerii monedelor naționale, inclusiv a celor mai reputate. Și chiar dacă acestea nu vor dispărea total, măcinate de hiper-inflație, globaliștii vor continua pașii mărunți ai încorsetării finanțelor în instituții trans-naționale centralizate și corporații situate peste puterea de cenzură electorală a statului. Statul va fi demonizat și făcut responsabil pentru nefericirile fiecăruia, chemat tot mai insistent să intervină în favoarea intereselor trans-naționale ale capitalului, sub pretextul protecției sociale.
Cei mai angajați în dimensiunea spirituală a înfruntării, vor continua atacul concertat împotriva Bisericii, a creștinismului în genere, pe care îl vor ridiculiza ca piedică în calea progresului accelerat, al științei, al unor drepturi recent descoperite și al plăcerii, ca rațiune de a exista. Va fi greu să reziști netulburat manipulărilor subtile, bășcăliei, etichetării și oprobiului colectiv indus.
Dar opțiunea contrară, de rezistență, are deja un nume practic, aflat chiar pe buzele celor din propaganda sistemului. Se numește „deglobalizare”. Politicienii, care o vor adopta (parțial, căci în totalitate ar fi și imposibil și indezirabil) vor fi demonizați. Dar se văd semnele că vor fi forțați din pur realism să recurgă la ea și cei fără înclinații reacționare, consemnate anterior.
Cei mai mari susținători ai curentului reacționar și de deglobalizare vor fi însă oamenii simpli. În funcție de dispoziția lor spirituală și punctele de rezistență la care vor mai fi conectați, ei vor începe să lupte activ pentru eliberarea de sub apăsarea clasei parazitice. Sub impulsul prăbușirii economiei mondiale, a sistemelor de pensii, popoarele vor avea șansa istorică de a spulbera elita globalistă, măcar interfața ei vizibilă, care e clasa politică. Cei care se vor rupe primii de sub opresiunea intimidantă a etichetelor, gândite de adepții dresajului corect politic pentru a amuți, vor fi în avangarda acestei dezrobiri. Ei vor fi cei care vor arăta că au dezvoltat imunitate la intimidarea prin etichetare, cei care vor schimba radical termenii discuției publice. Și popoarele, dacă nu vor fi păcălite din nou, le vor urma exemplul eroic, destrămând prin ridiculizare eșafodajul programării mentale a maselor.
Din păcate, răul și opresiunea sunt indisolubil legate de violență. Când limitele disidenței posibile sunt împinse tot mai jos, rămân tot mai puține opțiuni ca răsturnarea unei tiranii să se facă fără violență. De asemenea, gândirea pervertită, distorsionată și moral-relativistă a „fiilor veacului” face destul de probabilă recurgerea la războaie ca pseudo-debușeu, dar și la incitarea indivizilor către violența pe pont propriu și de gloată. O știre de fapt divers, spune că în Tailanda, haite mari de maimuțe se bat pentru hrană în preajma obiectivelor turstice. Maimuțele erau răsfățatele turiștilor străini, care le hrăneau, dar care au lăsat pustii străzile stațiunilor după declanșarea epidemiei virale. Cei care insistă să ne facă să credem că omul e doar o maimuță, care și-a pierdut coada, nu vor ezita să ne aducă într-o stare similară de degradare. Iar cei care sunt convinși ei înșiși că nu-s diferiți de o maimuță, nu vor ezita să se comporte ca atare, când hrana va dispărea de la raft, unde se obișnuiseră să o găsească.
Victor Grigore