Nu vreți și o poliție ca afară?

Cheia degenerării protestului diasporei e la cine a adus benzile de huligani, infiltrați printre manifestanți: puterea sau cei care vor să o răstoarne? Pe scurt, răspunsul e nu știu, pentru că nimeni nu va face mărturisiri pe tema asta. Ne rămâne doar să speculăm, în baza clasicei întrebări „cui folosește”?

Sunt de părere că turbulenții au fost un element distinct și profesionist în masa mare a protestatarilor, dar cu capacitate de contaminare. Mai am și certitudinea că muncitorii români din diaspora au fost o minoritate (chiar redusă) în totalul participanților la miting. Iar participarea în alte capitale europene a fost chiar și sub procentajul simbolic. Deci dacă românii plecați în bejenie sunt oriunde între 3 și 5 milioane, o rată de răspuns la chemările insistente la un miting anunțat cu două luni în avans, de câteva mii la București și câteva sute în afara țării, dă un procent infim, situat în marja de eroare a sondajelor de opinie.

Ce deducem din acest refuz de a participa? În niciun caz că diaspora e favorabilă prin tăcere PSD. Doar că oferta scatologică nu a convins-o și că personalitățile opoziției nu au încă simțul problemelor care frământă lumea, nici în țară nici în străinătate. Se încheie așadar marea diversiune, ultimul glonț magic, care spunea cam așa: nu putem lua puterea pe cale democratică, pentru că votanții din țară sunt păcăliți, sunt captivi ai RTV și A3, sunt fie pensionari, fie bugetari. Dar există undeva o țară de rezervă, un tărâm magic unde s-au adunat toți care ne-ar vota pe noi. Așteptați doar să vină luna de concedii din acel tărâm magic și ei voi veni și vor schimba totul ca prin farmec, întorcându-se apoi la serviciile lor banale, dar lăsând în urmă o țară fără penali, pură și condusă de îngeri. Care vor face autostrăzi. Cam așa suna povestea, realitatea a fost un pic diferită.

Protestul în care omul nou, transformat și purificat de contactul cu Occidentul izbăvitor, urma să ne arate cum se face, a fost mai urât decât toate mitingurile românilor neduși în lume. Mai urât până și decât mitingul trist al „poporului PSD”, urcat în autocare și omenit cu un sandviș, mitingul ăla al „asistaților sociali” și al „moșilor fără dinți”. Cel puțin acolo au fost discursuri asumate, o pledoarie coerentă – chit că manipulatoare și rostită în fața unei audiențe apatice, cam deconectată de la problemele de tribunal ale liderilor ei. Îmi amintesc că două zile a vuit internetul despre cât de necivilizați sunt cei „teleormănizați”, că au lăsat în urma lor ambalaje și sticle goale de suc. Credeam că pe 10 august urmau să vină cel puțin un milion două de japonezi, de să le crape bucureștenilor obrazul de țărani rămași în urmă.

La întrebarea cui prodest, răspunsul e încă mai încâlcit, întrucât diviziile cele mai avansate ale propagandei ambelor tabere au luat aceeași direcție și par a avea un interes comun. La Antena 3 am remarcat două linii diversioniste înainte și în timpul protestelor. Una a fost cea clasică, legată de pensii, care sunt eternul Moș Crăciun, care promite să vină tot timpul anului la bătrânii României, din moment în moment, dar niciodată nu apare cu un sac mai plin. E metoda josnică a PSD-ului, care ține totuși lipită de ecran o masă mare de oameni. A doua a fost prezicerea și mediatizarea caracterului violent, antisocial al protestelor. O deturnare, așadar, de la mesajul protestului către forma lui. Din păcate însă, de data asta, au avut material din belșug. Și ce părea o sperietoare pentru naivi a devenit de necontestat după.

Scenele au inclus un jandarm pus la pământ cu o figură de K1, de un protestatar care îl lovește cu piciorul din săritură și o femeie jandarm călcată în picioare de mulțimea dezlănțuită, în niște scene ce amintesc de Mihăilă Cofariu în martie 1990 la Târgu Mureș.

În ce țară din lume mai vezi scene în care poliția e adusă în poziția de a fi linșată? Nu mai zic în ce țară din Europa își permit românii măcar să se răstească la polițiștii locali. Că dacă se întâmpla în America, un polițist lovit și căzut la pământ era caz de ripostă cu foc de armă fără alte comentarii. Manifestații reprimate cu tunuri de apă și gaze lacrimogene am văzut în toate capitalele, de la Paris la Atena. Poliția bate turbulenți și la New York și la Barcelona. Dar polițiști puși jos și călcați în picioare nu prea vezi pe alte meleaguri.

Și, mai ales, n-am pomenit ca în asemenea context, președintele să iasă public și să acuze forțele de ordine. E încă un risc prostesc pe care Iohannis și-l ia, pentru că o caracteristică a prostului e că nu vede lucrurile în perspectivă, pe termen lung. A fost același gest pe care l-a făcut nesocotind vreo lună o hotărâre a Curții Constituționale. A respectat-o apoi, trimițând în față o purtătoare de cuvânt, dar fără să fi realizat că alegând să ignore legea, s-ar putea să fie el însuși lovit de un abuz mai târziu. Face la fel, punându-se de partea gloatei, disociindu-se de violența de ambele părți abia a doua zi. Fără să se gândească la perspectiva foarte reală că poate va mai prinde un mandat și poate peste 1 an sau peste 5, va fi și el pus în fața unei mulțimi furioase, când va vrea să fie apărat de jandarmii pe care i-a dojenit acum.

Cu gestul iresponsabil al lui Iohannis, ajungem la celălalt răspuns al întrebării „cui folosește”. Dacă propagandei PSD, sublinierea violenței și incidentele la proteste îi servește pe termen scurt, pentru războiul asimetric dus de mișcarea potrivnică, violența pare să fi rămas ultima resursă. Pentru că opoziția la PSD (și nu mă refer neapărat la cea parlamentară) a realizat că pentru moment meciul e pierdut pe teren demografic (și democratic, în consecință). Adică „ai lor” sunt mai mulți, fir-ar să fie. Și în loc să treacă la o bătălie soft, de convingere, făcând pași spre mentalitatea celor care „votează penali” sau nu votează defel, au ales o confruntare hard, un război care nu poate fi decât asimetric.

anatomia unui eșec

Timp de un an, mișcarea #rezist a dominat autoritar strada și internetul, dar s-a epuizat în manifestații maraton, în gerul iernii. A rămas la singura temă, a corupției, care mișcă doar o minoritate. Nu a reușit să dezvolte de la acest nucleu o platformă coerentă și matură, care să răspundă la alte chestiuni de guvernare, la probleme sociale firești, la blocajul de destin în care se află națiunea cea mai depopulată a Europei. Nu a reușit, de asemenea nici să nască vedete credibile, să propulseze măcar o personalitate cu greutate și tracțiune. A rămas la vedetuțe gen Mălin Bot, Sandy Matei, băiatul ăla cu protestul în chiloți la metrou, care îmi scapă momentan, Tudor Chirilă, Angi, protestatara cu istericale, Oreste, Rareș Bogdan și alții asemenea, Cosette Chichirău în Parlament șamd. Incomparabil față de rezultatele produse de alte proteste maraton, care au fermentat Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică după Piața Universității 90, Convenția Democratică și personalități care fie au ajuns la putere fie sunt relevante și astăzi în spațiul civic. Privit în ochi, eșecul e total.

Întrebarea crucială pe care trebuie să și-o pună susținătorii sinceri (nu ofițerimea și postacii înrolați) ai mișcării #rezist e ce s-a întâmplat timp de un an cu acest nucleu, care a pierdut pe drum niște zeci de mii de adepți în stradă. Păi s-a întâmplat că puterea politică a lucrat mai profesionist decât puterea securistică. Și a urmat o viitură de dezvăluiri din interiorul putred al sistemului judiciar: cu probe, cu înregistrări, cu acuze neprobate dar verosimile, cu trădări temporare ale unor vechi prieteni de excursii în străinătate cu tartorii sitemului. Iar la nivel procedural, maestrul Tudorel a lucrat metodic, cu răbdare de chițibușar, nedeturnat de hărțuiala și bășcălia celor din jur.

Rezultatul a fost că fanii necondiționați ai justiției au fost bătuți cu armele lor, procedurale, iar iubitorii de justiție televizată, cu dezvăluiri de stenograme pasate prin e-mail acoperiților de presă, s-au văzut acoperiți cu mizerii de același tip, tot cu înregistrări tip cooperativa Ochiul și Timpanul.

La zeloții angajați, asta nu a contat. Dar la neutrii, care de fapt sunt miza, asta a descumpănit. Adică nu neapărat dezvăluirile, cât lipsa de reacție la ele ale celor care purtau masca unor cavaleri ai dreptății. Nu poți chema la o resurecție în numele purității totale, când faci tu însuți figură de om nedrept, care ignoră achitările cusute cu ață albă și dezvăluirile unor anormalități. Fanatismul influencerilor, care au persistat în a vedea doar o parte și a spune că negrul e alb, asta a dezgustat și a făcut lumea să nu mai ia parte la protestele cu hashtag.

A urmat apoi marele miting al PSD. Nu multe în mici orașe, nu lungit pe luni de zile, dar gigantic, organizat profesionist de vechii tovarăși. Privit de aproape, a fost trist, pentru că niște baroni creați chiar de statul paralel, foloseau o mulțime a „sărăcimii triste”, pentru răfuiala lor personală cu acel stat paralel, întors împotriva lor. Dar privit de la depărtare, marele miting a fost o lovitură răsunătoare prin amploare.

Statul paralel știa că nu poate aduna momentan 350.000 de oameni la un loc. De-asta a lansat ultimul cartuș, tema diasporei izbăvitoare, electoratul, care nu apare la vot sau în sondaje, dar trebuie să crezi în el la nevoie. Și mai știa că, fiind mai puțini, cei mobilizați trebuie să facă ceva cu adevărat special, ca să obțină un ecou și o mediatizare la fel de memorabile.

Pentru asta s-a ales soluția radicalizării – înspre care au mers toate mesajele influencerilor de pe internet și chiar și ale celor mai calmi și inofensivi lideri din viața culturală. S-a vorbit explicit de o revoluție, de o ultimă șansă, de justificarea oricărei metode prin caracterul excepțional al abuzurilor acestui regim. Gabriel Liiceanu însuși a chemat la o revoluție, pe care o vedea ca o fantezie la început năstrușnică, a unei înjurături împânzită peste toată țara.

Problema, pe care nu trebuia să fii Liiceanu ca să o intuiești, e că de la violența de limbaj nu se mai poate merge în radicalizare decât la violența fizică. Mitingul a arătat, din păcate, ca în fanteziile filosofului milionar, mai puțin finalitatea. Adică înjurătura a fost singura scandare repetată obsesiv. În rest, foarte multe vuvuzele, de parcă toți diasporezii sunt șoferi de tir. Chiar până la izbucnirea violențelor, atmosfera era urâtă, deși numeric dominau oamenii pașnici. Dar nu din diaspora, ci protestatarii obișnuiți, din București.

Galeriile au mai fost folosite în trecut pentru a sparge mitinguri sau pentru a le compromite. Gabriel Oprea și Negoiță de la PSD s-au servit de galeria lui Dinamo pentru întâlniri de partid, pe post de fluturători de steaguri, primul neavând defel un activ de partid. Acesta și-a și anunțat reintrarea în politică, probabil tot în slujba statului paralel ca până acum, că doar nu leșină nimeni să îl voteze. Prin 2012, un miting anti-băsescu a degenerat similar în violențe de stradă și magazine sparte – și atunci s-a arătat cu degetul spre elemente din UNPR, care ar fi apelat la galerii pentru a crea haos.

Acum UNPR nu mai există, dar nu exclud ca PSD să fi recurs la metoda veche, folosită în 1990, când oamenii generalului Diamandescu incendiau autobuzele Poliției și sediul MI, creând atmosfera justificativă pentru intervenția în forță a minerilor. Îi cred în stare pe cei din PSD să orchestreze o asemena mișcare și nu o exclud in ipoteze.

După cum îi cred în stare și pe securiști – pentru prima dată loviți de o scădere la o rectificare bugetară din partea unui guvern. Apoi, când chemi lumea la proteste sub sloganul unei înjurături de galerie, nu te poți plânge că ești infiltrat de galerii pentru a fi compromis. Pur și simplu ăsta e nivelul la care ai adus dezbaterea.

Cel mai tare mă îngrijorează însă asemănarea cu turnura evenimentelor din piața Maidan din Kiev. Și aici am văzut tentativa de a aduce rulote și corturi, și aici am văzut mici incendii și agitatori profesioniști. De o escaladare, de care să profite cei care de atâția ani lucrează la dezbinarea nostră inclusiv în linii regionale, mă tem cel mai mult.

Pentru moment, rezultatul violențelor a fost că PSD a obținut deturnarea de la subiectul corupției, discreditarea lor în rândul votanților proprii. Iar pentru opoziție, succesul a fost că răspunsul jandarmilor a oferit protestul reaprinderii unui protest de lungă durată, care să țină eventual atmosfera tensionată până spre alegeri, și o rată mare de participare pe internet a susținătorilor săi, care deveniseră apatici și plictisiți de subiect.