Naționalism, patriotism, suveranism

De mai mulți ani, unii intelectuali au introdus o distincție pedantă între naționalism și patriotism. Aparent inofensivă, nuanța nu deranja pe nimeni. Dar începem să îi întrezărim miza abia pe măsură ce unii au ajuns să facă din niște sinonime de-a dreptul antonime, sfidând orice logică.

Între pionierii acestei distincții mi-l amintesc chiar pe simpaticul Andrei Pleșu. Întâmplător, unul din cei trei membri numiți „pe viață” în Consiliul Director al Fundației pentru o Societate Deschisă, a lui George Soros. (Ceilalți doi fiind Renate Weber, parlamentar, ONG-ist și Avocat al Poporului și Levente Zakarias Salat, pro-rector al Universității Babeș Bolyai, director al Fundației Soros și al unei reviste de limbă maghiară.)

Domnul Pleșu zicea sfătos că una-i patriotismul și alta-i naționalismul, sugerând că acesta din urmă ar fi o variantă exagerată și suspectă a primului. Mă rog, despicarea firului în patru nu e neobișnuită între filosofi, deci inițial n-am dat multă atenție.

Lingvistul naționalist Ion Coja remarcase cândva și dispariția suspectă din limbajul presei a unor cuvinte ca: „șovin” sau „iredentist”. Ele aveau conotații negative cunoscute, care în aceste decenii din urmă au început să fie transferate cuvântului „naționalist”. Astfel, ajungeau să fie desemnate cu acest cuvânt și radicalii unguri care militau pentru revizuirea granițelor, prin contestarea tratatului de pace de la Trianon. Sau personaje exotice, ca Vladimir Jirinovski, căruia i se mai atașa eventual prefixul „ultra-naționalist”.

Între timp, de la pedanterie s-a ajuns la întoarcerea pe dos a dicționarelor. Încât în mințile unora patriot și naționalist nu sunt doar distincte, ci opuse. Total absurd.

De ce a fost nevoie de această masacrare a limbajului? Pentru că a apărut la vedere curentul globalist, care militează pentru eliminarea granițelor, topirea identităților, negarea realității etniilor și raselor. Politic, adepții noului curent abandonarea statelor naționale prin federalizarea supra-națională. Uneori și regionalismul separatist e văzut ca o etapă intermediară a respectivului proiect, pentru fragmentarea statelor naționale în unități mai mici, la discreția planificatorilor unor macro-regiuni.

Cultural, idealul lor e cosmopolit, o „diversitate” indistinctă, care tinde să devină o uniformitate globală, prin dispariția părților specifice, capabile să dea zisa diversitate. Orașele încep să semene între ele, cu aceleași mall-uri, aceleași rețele McDonald’s, Starbucks, cu străzi brăzdate de aceleași mașini Uber și scutere Glovo.

Evident, aceia sunt anti-naționaliști, dar nu vor să își asume eticheta. Și atunci masacrează limba și logica, zicând: și noi – globaliștii euro-federaliști sau transilvăniștii separatiști – suntem patrioți, dar nu naționaliști. Patriotismul lor e o formă fără fond. Un pretins interes pentru o entitate zonală fără substanța etno-culturală a națiunii.

Altă abordare, pentru a introduce cu tot dinadinsul o mare diferență, ar fi să spună că patriotismul e un sentiment. În timp ce naționalismul e o linie politică, așadar o doctrină și o acțiune în planul guvernării. În acest caz, ar trebui să îi credem pe cuvânt pe globaliști că au și ei sentimente patriotice. Dar pe care și le manifestă susținând dizolvarea țărilor în Europa și a Europei în Terra cetățenilor globului, dintr-un pretins patriotism.

Sentimentele nu pot fi măsurate, deci n-ai putea să-i contrazici, nici dacă acțiunile lor ar merge vădit în direcția contrară. Deși aceiași se arată convinși că pot ghici sentimentele altora, atunci când dau legi care pedepsesc cu închisoarea „discursul urii”. Ei pretind că patriotismul „curat” ar fi inofensiv și benign. În timp ce trecerea în naționalism ar fi deja suspectă de pericole totalitare.

Văzut astfel, patriotismul ar fi un fel de iubire platonică, genul manifestat prin fluturarea de stegulețe, îmbrăcat în ie, mâncat sarmale și cam atât. În timp ce naționalismul ar fi transpunerea în acțiuni de guvernare a preferinței pentru propria națiune. Ceea ce ar fi ca diferența între a fi îndrăgostit de imaginea unei fete sau chiar a unei vedete din reviste, față de o iubire împlinită aievea într-o viață de familie, care poate lăsa și urmași.

naționalismul civic

În occident, s-a derulat mai demult o operațiune similară de programare mentală prin schimbarea sensului cuvintelor. E un demers de tip orwellian, prin care anumite gânduri să devină imposibile prin eliminarea (sau discreditarea) unor concepte, pe baza cărora s-ar putea închega.

Astfel, în engleză, cuvântul „naționalitate” a început să fie folosit exclusiv cu sensul de „cetățenie”. Naționalitatea lor e rubrica din pașaport, iar pașaportul se poate obține de oricine decide un funcționar cu ștampilă. Dintr-un concept identitar, se transformă într-unul geografic sau administrativ. Conform teoriei „pământului magic”, șoricelul e vițel, dacă s-a născut în grajdul vitelor sau dacă a stat suficient timp acolo.

Unele din acele mari țări apusene fuseseră imperii, unite simbolic în persoana unui monarh (care era împărat, deși își zicea rege) sau organizate ca federații și uniuni de state. Chiar și acelea avuseseră o etnie fondatoare, o religie și o limbă unificatoare. Dar odată scos la iveală proiectul globalist, au început să fie reimaginate ca entități multiculturale. Ca și cum ar fi fost de la începuturi un turn Babel, și niciodată națiune în sensul curent la noi.

Așa se face că acolo cuvântul naționalist a fost și mai deturnat, încât să însemne conducerea centrală la nivel federal. În acel caz, se opunea nu patriotismului în genere ci patriotismului local (cum ar fi cazul sudismului din SUA sau identității Angliei, Scoției în cazul Marii Britanii – și ea redusă la o siglă fără nație – UK).

Din acest motiv, au fost născocite noi concepte, prin adăugarea unor vocabule. Pentru naționalismul propriu-zis a apărut cuvântul „etno-naționalist”. Iar mai nou presa globalistă a produs și alte etichete, ca „white nationalism” (naționalismul alb) și „Christian nationalism” (naționalismul creștin).

În acest fel, au fost inventate opoziții stranii între „naționalismul civic” – care ar fi o variantă castrată de patriotism, indiferent la trăsăturile identitare, un simplu patriotism economic – și cele menționate anterior. Care au început să fie înfierate ca versiuni extremiste ale naționalismului, pătate în ochii propagandei „progresiste” de atingerea rasismului sau a fanatismului religios.

Etimologia ar fi suficientă să lămurească absurdul unor asemenea redefiniri. Naționalismul nu poate veni decât de la „națiune”, iar aceasta la rândul ei din familia de cuvinte latine a lui: natio, nationis (neam, națiune), natus (fiu), nata (fiică), natalis (zi de naștere). E limpede că toate acele cuvinte, care au dat la noi pe „natal” și „nație”, țin de ideea unei origini comune, de o descendență liniară, din tată-n fiu, nu de una zonală. La fel e și cazul termenului la modă în secolul XIX, de gintă (între pașoptiști se vorbea de „ginta latină”). Și el vine tot de la a genera, adică a naște, de unde cuvântul generație. („Gens” era alt cuvânt latin pentru națiune.)

Conceptul de națiune înglobează în el atât ideea unei origini comune, prin descendență directă, dar și dimensiunea lingvistică și a unei culturi comune – cel mai des bazată și pe o credință comună sau fixată de acea practică religioasă. Națiunea, care e populația conștientă de sine a unui loc, nu poate fi opusă patriei. Căci și patria vine de la același gând: „pater” însemnând în latină „tată”. Limbile germanice, ca engleza, l-au tradus întocmai: „fatherland” (patria) e „țara tatălui”.

Dacă în mintea cuiva a putut încăpea ideea că națiunea și patria pot fi în conflict, acela suferă deja de o boală auto-imună. În care națiunea unui loc e în conflict imaginar cu locul său de baștină, cum născutul ar fi în conflict cu propria lui naștere. Un „naționalism” îndreptat împotriva etniei e un non-sens sau o păcăleală.

Dar tocmai asta sunt unele mișcări pretins naționaliste, dar golite de conexiunea cu trecutul istoric, cu sentimentul unui fir neîntrerupt între strămoși îndepărtați și strănepoți neștiuți. Ele sunt inventate pentru a acomoda realitățile multi-etnice ale unor state deja răvășite demografic, pentru a servi ca un surogat politic și emoțional, în care națiunile se înfruntă între ele pe tărâm economic, așa cum se întrec la campionatele de fotbal și la Eurovision. Deseori, chiar cu jucători „naturalizați” și cu interpreți care cântă în aceeași engleză standard rudimentară, din fondul sărac sufletește al culturii pop globale. Stegulețele fluturate la asemenea întreceri sunt expresia cea mai grăitoare a acestui gen de „naționalism civic”.

suveranismul

În anii din urmă, un nou concept a fost scos pe piață, devenind chiar mai popular la noi decât patriotism și naționalism. E vorba de „suveranism”. Acesta a reușit să adune în jurul lui nemulțumiții de direcția globalistă, identificând corect doar unul din simptome. Într-adevăr, mersul spre guvernul unic mondial implică o pierdere de suveranitate națională. E valabilă și pentru cazul absorbirii statelor europene într-o Uniune Europeană, care seamănă tot mai mult cu o federație continentală, condusă de un conclav de birocrați.

În acest caz, pierderea de suveranitate vine la pachet cu o pierdere a controlului democratic. Țările ajung să fie conduse de tehnocrați, care aplică niște strategii de dezvoltare „durabilă” (cum ar fi Agenda 2030). Chiar politicienii ajung să se declare neputincioși, fiind încorsetați de tratate internaționale, directive și „jaloane” din contracte de finanțare cu FMI, UE, Banca Mondială. Votanții suveraniști au sesizat o parte din problemă, intuind că votul lor nu pare să mai conteze, atâta timp cât partidele și de stânga și de dreapta sunt sub controlul unor concepții livrate de elite cosmopolite, care au doar dispreț pentru popoarele pe care își experimentează viziunile de inginerie socială.

Ca alternativă la curentul globalist, suveranismul are foarte mult sens. Cel puțin ca deziderat. Supoziția e că recuperând părți pierdute din suveranitatea națională, cetățenii vor putea recupera un cuvânt de spus asupra felului în care sunt guvernați. Și astfel, decizii impopulare – precum deschiderea granițelor pentru migrația în masă – pot fi stopate, chiar inversate.

Totuși, e remarcabil la acest concept de suveranism tocmai golirea de specificul etno-istoric. Prin adoptarea lui, o discuție identitară, de destin național, e restrânsă la o simplă problemă administrativă. Adică la o dezbatere despre cum să fie gestionat statul. Așa cum și globaliștii pot pretinde că sunt patrioți în felul lor – dacă patriotismul e redus la un sentiment, separat de acțiunea politică – ei pot pretinde că sunt și pentru suveranitate. Adică pot să negocieze în numele statului mai multă sau mai puțină libertate de mișcare în raport cu niște structuri supra-naționale.

Dar asta nu lămurește lucrurile. Cazul englezesc, relatat recent, cu înșelătorul val de schimbare „conservatoare”, e ilustrativ. Dacă e separat de substanța națională, suveranismul e doar o ideologie administrativă (și tranzitivă) în sânul marilor transformări ale statelor naționale. În concepția globalistă, țările sunt reduse la statutul de regiuni comerciale. Ele pot fi ultra-permisive, când sunt conduse de adepți ai „progresului” și puțin mai rigide, mai închise, când trec sub o guvernare „suveranistă”. Ambele fiind modele aplicabile oriunde după același rețetar. Abia când acea suveranitate e dublată de un sens istoric identitar, care să lege actualele generații de cele anterioare și viitoare, mișcarea de rezistență la dizolvarea  cosmopolită capătă greutate.