Implozia americană e plânsă ca moartea lui Stalin de conservatorii și naționaliștii României

America își trăieste ultimele consecințe ale propriei ipocrizii (între altele). Până și polițiștii lor îngenunchează în fața jefuitorilor și vandalilor. În fața ucigașilor, care deja au produs 11 morți doar de când îl comemorează pe unul de-al lor.

Stau în genunchi nu doar poliții, care ar trebui să asigure siguranța pe străzi și stiguranța proprietarilor de magazine, de mașini și de locuințe. Stau și sectarii pocăiți, într-un fel de ritual al penitenței rasiale. Dar stă și această tânără femeie, îngrozită, de un individ pe stradă. Un video absolut șocant, despre umilința ritualică la care sunt supuși americanii, în aplauzele presei lor.

Dar ar trebui să plângem alături de ei? aceleași lacrimi de crocodil, pe care le plângeau ei pentru toate răzmerițele convenabile de pe glob, înainte de o serie de bombardamente sau schimbare de regim… După părerea mea, nu.

Pentru că America e printre promotorii principali ai acestei ideologii a îngenuncherii, care ne-a adus și ne va aduce și mai mult în această stare de ură de sine și de umilință. Știu, am spus chiar ieri încă o dată că ideologia globalistă aparține Imperiului Globalist, care îl va nărui și pe cel american. Da, grupul subversiv și parazit, care susține cel mai mult acest curent doar a capturat America, la fel ca alte societăți.

Dar rolul instrumentului american nu poate fi șters cu buretele. În același fel în care capturarea Imperiului Țarist de conspiratorii bolșevici și suferințele a zeci de milioane de ruși nu îi absolvă pe rușii sovietizați de rolul de călăi și jefuitori ai popoarelor Estului.

Românii care plâng acum năruirea Americii seamănă cu cei care au plâns la moartea lui Stalin! La prabușirea URSS, n-au mai existat români să mai plângă, pentru ca toți erau lămuriți și vraja se rupsese. (Undeva în intervalul 1953-1991.)

Acum, o parte din români trăiesc mental în deochiul anilor 50. La dreapta, îl plâng pe Tătuca Trump, care e victimizat de „statul lor paralel” și „stângiști”. Dar „de se va scula, pre mulți globaliști va popi și el”.

La stânga, și mai rău. Anii 50, în toată splendoarea, dar cu internet. Același elan bolșevic de ură împotriva credinței părinților și bunicilor, aceeași adulație pentru civilizațiile de unde „ne vine lumina”, (care acum s-au înmulțit, nu mai sunt doar o sursă). Același sentiment al urgenței pentru distrugerea a orice e românesc, repulsie pentru sine, dorință de a fi topiți cât mai urgent într-un soviet nou. Nerăbdarea de a pleca genunchiul.

Se zice că Anna Pauker, ea însăși coordonatoare a celor mai negri ani din istoria țării, ar fi plâns la aflarea veștii morții lui Stalin, care îi omorâse soțul. Iar cineva i-a spus: nu mai plânge, că dacă mai trăia, urmai și tu!

Probabil e prematur să declarăm colapsul imperiului american. Dar chiar și anul ăsta, ce ar fi fost, dacă nu era, vorba lui Halagian „focul la ei”? Complexul militar industrial ar fi inventat noi motive de intervenție militară, pentru „democratizarea” altora.

Poate o lovitură de stat în Venezuela, poate bombardamente în Iran, Siria, Libia sau Irak. (Soldate cu milioane de morți, pentru care niciun american n-a plecat vreodată genunchii cu durere.)

Poate o revoluție portocalie în Serbia, poate extinderea războiului civil în Ucraina, în parteneriat cu Putin. Poate eram și noi chemați să apărăm flancul.

Poate continuau și mai frenetic acțiunile organizațiilor de stat, mascate în filantropie privată, și indicațiile prețioase ale ambasadei pentru controlul și transformarea societății românești. (Comportament, care n-a fost diferit, indiferent că au fost Gitenstein, Klemm sau Zuckermann, solii lui Bush, Obama sau Trump.)

Spre mai multă diversitate, mai multă corectitudine politică. Spre ce altceva decât spre mentalitatea celor care îngenunchează și își cer iertare pentru istoria lor!? pentru că există.