Banalități ce nu se vor mai putea spune

În ochii mei, femeile europene sunt cele mai frumoase de pe fața pământului, forma cea mai grațioasă pe care o poate lua corpul uman. Dacă diversitatea ar fi o valoare atât de importantă pe cât se spune, ar trebui să deducem că în ele se regăsește acea valoare în cel mai înalt grad. Pentru că doar ele pot avea ochi albaștri, verzi, căprui sau negri întunecați. Ele pot avea părul blond, castaniu, pot fi roșcate cu pistrui, cu piele albă nordică sau măsliniu mediteraneeană. În Occident poți spune fără griji că îți plac asiaticele, thailandezele, filipinezele, braziliencele, dar a devenit riscant să spui că îți plac femeile albe. Nu zic să le placă tuturor, dar să fii măcar tolerat cu această preferință, cum sunt cei care afișează cele mai bizare fetișuri.

Sculptural, perfecțiunea anatomică a fost redată de Venus din Milo și David al lui Michelangelo. E greșit să vrei să păstrezi acest soi rar, din aceeași înclinație estetică, în baza căreia sunt apărați delfinii, girafele sau urșii panda? E clar că vorbim de o minoritate chiar restrânsă la scara planetei. Genul pentru care s-ar face imediat ONG-uri. Dar când am vrut să atașez o cifră precisă pentru acest statut, am realizat că ea nu există. Acești minoritari ai lumii nu au voie nici să-și afle numărul sau ritmul în care se împuținează. Nici dacă sunt sau nu o specie pe cale de dispariție.

Într-o lume, care are statistici în timp real pentru cele mai mărunte fleacuri (de pildă, cine a mai răcit fără simptome…) nu există statistici care să estimeze populația albă de pe glob. Oficial, aceasta nu există, decât când e vorba să fie condamnată pentru cine știe ce fapte rele și „privilegii”. Nu-și poate ține sărbători, parade ale mândriei, dacă și-ar înregistra organizații, ar fi considerate din start extremiste, ar fi sub lupa autorităților ca suspecții de terorism. Noua știință, actualizată politic, susține că (și) acest fapt biologic e „o construcție socială”. O vorbă, de dânșii inventată…

Dar oricum ar întoarce estimările, albii ar fi undeva între 10 și 15% din populația mondială de aproape 8 miliarde. Ce-i drept, clasificarea nu e ușoară, pentru că în Europa nu se țin astfel de statistici – care redevin „știință” dacă treci Oceanul în America. Iar apoi e problema complicată a componenței multor țări din Mexic în America de Sud, Nordul Africii, Vestul și Centrul Asiei.

Da, există ceva complicat în a defini „albii”, pentru că istoric identitatea lor s-a afirmat prin națiuni (rivale), nu printr-un bloc rasial. Și au ajuns la această minimală identitate doar după erodarea programatică a națiunilor. De aici argumentul progresist că rasa nu poate exista, pentru că nu există tipul teoretic – nimeni nu e propriu-zis alb, în sensul în care coala de hârtie e albă. Și pentru că există o atât de mare variație și combinații de esențe. (Un arab poate fi mai alb decât un sicilian.) Un fals argument, pentru că există totuși o moștenire comună, ce iradiază din Europa, apoi se regăsește mai rar spre periferia acestui areal. Popoarele Europei nu se prezentau ca albe în fața nimănui, dar nici nu se imaginau ca altfel decât albe, dacă o astfel de problemă s-ar fi pus.

Nici africanii nu sunt toți de o culoare, cei mai mulți fiind departe de culoarea negru din pantonar. Dar nimeni nu le neagă existența și nu acuză de exces de imaginație mișcarea BLM. Existența femeilor „masculine”, cu mușchi mai dezvoltați decât ai multor bărbați, sau a bărbaților efeminați, cu plete sau chiar sâni pe fondul obezității, nu infirmă existența celor două sexe. (Cel puțin nu în „vechea” știință.)

experimentul american

Țara, care a făcut o pasiune din a ține statistici cu distribuția rasială a demografiei, e SUA. Acolo știm că albii erau 90% în 1940. Situația a început să se schimbe după modificarea legislației privind imigrația din 1965. În 2010 erau încă 72%. În 2020 rămăseseră 61%. Și pe actuala tendință știm că vor deveni o minoritate în SUA începând din 2045. Și însuși președintele lor, Joe Biden, le-a spus răspicat că asta e un lucru bun:

„Un aflux neîntrerupt de imigrație… fără oprire… Cei ca mine, cu descendență europeană, pentru prima dată în 2017 vor fi o minoritate absolută. Mai puțin de 50% din oamenii din America. Atunci și de atunci înainte… iar asta nu e un lucru rău. E sursa puterii noastre.” (Biden a citat greșit anul 2017, în loc de 2047, după estimarea de atunci. Predicție devansată pentru 2045, care probabil va mai scădea, pentru că ritmul e mai accelerat decât se credea.)

Așadar, America e în situația bizară de a ține statistici guvernamentale despre ceva ce simultan susține că nu există. Sau că trebuie condamnat și făcut să diminueze prin politici publice.

Tot acolo s-a născut și expresia „suprematism alb”. Ea sugerează ideea că există extremiști, care doresc nu doar supraviețuirea rasei albe, dar și impunerea ei asupra altora, într-o viziune de tip darwinist. Adică o competiție nemiloasă, în care un tip să subjuge alte tipuri, să le exploateze, să producă o ierarhie. Frecventând presa de limbă engleză, aud când și când această expresie și am realizat că n-am întâlnit în viața reală niciun astfel de personaj. Am întâlnit oameni care aveau prejudecăți, care vorbeau urât, cu dispreț despre alți oameni; care erau rasiști în sensul că aveau o aversiune față de unele persoane pe baza culorii pielii, care urau etnii întregi. Am considerat dezgustător și primitiv modul de a gândi al cuiva care spune că ar face nu știu ce rău unui grup oarecare de oameni. Dar sincer nu am întâlnit vreodată pe cineva care uneltea cu alți albi să instituie „supremația” față de alte culori. Nici pe cineva, care să îmi fi vorbit de o ierarhie imaginară, în care albii urmau să dețină o poziție dominantă, de superioritate, autoritate și putere – așa cum sună definiția de dicționar a „supremației”. Până voi întâlni în carne și oase primul „suprematist alb”, voi considera expresia o „construcție socială” sau intelectuală, fără echivalent în realitate.

Ca și cuvântul „rasist”, această sintagmă pare folosită cu rolul precis de a descuraja exprimarea unor idei și chiar pentru a preveni din fașă nașterea altor idei sau constatări. Etichetele infamante sunt o armă de tip orwellian de neutralizare a cuvintelor. De astă dată nu prin scoaterea lor din dicționar (deși se întâmplă și asta), ci prin lărgirea tot mai mult a sferei lor de cuprindere. Gândirea incorectă devine pe zi ce trece mai improbabilă, pentru că dispare cuvântul din lexic sau nu mai are același obiect, realitatea pe care o descrie nu mai există, sau a devenit infinit mai periculoasă, mai „ofensatoare” decât era ieri sau alaltăieri.

De pildă, statistica devine „rasistă”. SUA încă mai are statistici rasiale, Europa fuge rupând pământul de acel gen de date. Și numără otova orice de la sarcinile juvenile, la violuri, atentate sinucigașe, la rata șomajului. A cita statisticile FBI despre rata mare a criminalității violente în rândul comunității de culoare, disproporționată față de procentul demografic, a ajuns să fie socotit un act rasist. Dar presa e absolut liberă să citeze copios exemple de marginalizare socială, rate ale sărăciei, probleme de sănătate ca obezitatea pentru aceeași comunitate. Care, teoretic, e la fel de „construită social”, deci imaginară, ca a „caucazienilor”. Situația se repetă în cazul evreilor, despre care se pot cita exemple de victimizare, dar nu se pot face remarci despre prezența în poziții de putere și influență. Aparent, e tot rasism să observi că există evrei în poziții de putere, dar nu e rasism să constați că există prea mulți albi în poziții de putere. Și chiar să ai în derulare programe de „creștere a diversității”. Care înseamnă răspicat scăderea proporției bărbaților de rasă albă din anumite structuri de conducere.

Europa nu recunoaște europenii

În America, să zicem că europenii ar fi la fel de venetici ca africanii și sud-americanii. Problema e că europenilor nu li se admite niciun loc, pe care să-l poată numi „acasă”. Pentru indieni, japonezi, chinezi, mongoli, nimeni nu pune la îndoială că sunt băștinași ai locului lor. Doar europenii sunt transformați într-un fel de nomazi năvălitori, care n-au o patrie a originilor și se inventează tot felul de teorii. Maxim ce pot fi sunt blocul lingvistic indo-european (cuvânt care l-a înlocuit pe compromisul „arian” în limbajul științific). Rezultă o struțo-cămilă în care europenii sunt iarăși minoritari după demografia actuală. Mult mai grav, ei sunt singurii cărora nu li se admite dreptul de a-și păstra actualul areal, de a nu fi invadați, strămutați, dislocați.

De altfel, Uniunea Europeană a afirmat în nenumărate rânduri și documente oficiale că nu recunoaște existența unei rase europene. Departe de a-și propune să o apere sau să o reprezinte, ea își propune să trateze indivizii ca perfect interschimbabili, „indiferent de originea etnică și rasială”. Prin urmare, pentru forul UE românii, ungurii, polonezii, germanii nici nu există, nici nu au vreun drept special în țările lor. Căci cum ar putea exista acele etnii, fără a diferenția pe criteriu etnic!?

Discursul lui Viktor Orban în România, în care spunea răspicat că ungurii nu vor să fie metisați, a fost interpretat diferit. O mare parte din presa oficioasă l-a denunțat ca rasist. S-au făcut apeluri la marginalizarea lui, deși scandalul s-a stins în câteva zile. Mă tem că în curând va fi denunțată ca rasistă și femeia care va prefera din aceleași considerente, de afinitate, ca Orban să se mărite cu un bărbat de naționalitatea ei. Preferința la căsătorie nu înseamnă discriminare?

În fond, Europa își bazează programul de anihilare identitară prin nevoia de a nu discrimina. Lucru firesc, dacă prin discriminare se înțelege nedreptățire voită, pedepsire nedreaptă, tratament rău-voitor. Dar orice alegere personală e o discriminare – pe criterii de înălțime, greutate, frumusețe, nu doar culoare.

34% dintre americani cred teoria conform căreia politicienii de stânga ajută afluxul de migranți pentru a scădea baza electorală a dreptei. (S-a constatat că odată naturalizați, ei tind să voteze cu stânga, mai puțin cei veniți din țările foste comuniste.) Dar între votanții republicani, teoria înlocuirii e acceptată de 61% și respinsă doar de 22%. În paralel, în Europa, problema islamizării și a compoziției etnic omogene a unor țări a intrat pe agenda publică. „Planul Kalergi” de metisare deliberată a populației europene, pentru a obține un tip uman docil, cu intelect modest și ușor de controlat, e denunțată și ea ca „teorie a conspirației”. Când vapoare ticsite acostează pe țărmurile Europei și clasa politică privește fenomenul favorabil, discuția nu mai poate fi evitată.

utopia a eșuat

Mi-a fost foarte greu să scriu acest articol, pentru că am ezitat mult. Nici acum nu sunt mulțumit de rezultat și îmi dau seama că nici nu se poate scrie ceva mulțumitor pe subiect. Pentru că înțeleg visul unei lumi fraterne, în care prejudecățile să nu conteze. Am împărtășit și eu acest ideal, până m-am convins că la adăpostul lui se ascunde un pericol.

Nu mi-aș dori o lume în care femeile să nu aibă drept de vot sau să nu poată urma o carieră. Dar nu-mi doresc nici o lume în care sexul e interschimbabil între Părinte 1 și Părinte 2. Am fost trași pe sfoară să credem că nu există nimic între aceste două poziții – o formă de programare neurolingvistică a cenzurii.

Nu doresc o lume în care poziția în societate să fie dictată de hazardul de a te naște femeie, bărbat, sau cu o culoare a pielii. Dar nu doresc nici o lume în care aceste atribute ale identității să fie evacuate, delegitimate, interzise sub amenințări și reinventate. În care să fii obligat să pretinzi că vezi un francez într-un congolez.

Între cele două extreme, există o sumedenie de nuanțe, la care nu trebuia să renunțăm. Nu trebuia să acceptăm ipocrizia că biologia nu există, doar pentru că ea poate fi abuzată. Nici a fi sau nu alb, nici a fi sau nu femeie nu îți determină integral destinul, nici valoarea umană. Nu te pune prin simplul hazard al nașterii într-un raport de superioritate / inferiotate cu altcineva. Dar nu sunt trăsături neglijabile sau lipsite de sens. Aici Orban are dreptate: o Ungarie populată cu indieni nu va mai putea fi denumită „țara maghiarilor”, ci va deveni o noțiune superfluă. A spune că nu-ți dorești să fii înlocuit în propria țară nu echivalează cu rasismul, adică a pretinde că un grup alogen ar trebui exterminat sau să aibă statutul de servitor în Ungaria.

Statele Unite au fost definite ca „melting pot” – un vas de amestec, în care rezulta ceva nou: națiunea americană. Acea viziune idilică a eșuat, pentru că simultan cu deschiderea granițelor a fost negată însăși existența unei identități definitorii, predominantă. În lipsa acceptării unei culturi dominante, problema a ajuns în termeni darwiniști, la o chestiune periculoasă de biologie nudă, de număr și raporturi de putere. (Cea mai proastă dintre variante.) Motiv pentru care discuțiile despre rasă sunt la ordinea zilei în America.

Cineva a avut ideea ca și Europa să fie transformată într-un ”melting pot” – dar o oală peste care s-a pus capacul pudibonderiei pe subiectul rasial. Discuția care se poartă acum în America e necesară și în Europa tocmai pentru că suntem (am fost aduși) într-o situație similară.

În cazul României e foarte ușor să constați dominanta mediatică și să spui: țara a devenit o colonie, politicienii se tem mai mult de factorul extern decât de popor, presa cântă pe partituri din afară. Pare simplu: nu mai avem industrie proprie, comerț și alte domenii cheie, nu-i o surpriză că n-avem control asupra culturii dominante. 

Cu mult mai misterioasă ni se dezvăluie condiția occidentalului în propriile țări – a germanului, americanului, englezului, francezului. Deși în raport cu noi, par a fi hegemonul, în țările lor par și ei sub același statut persecutat. Presa dominantă, universitățile, intelectualii, vedetele, corporațiile, uneori chiar și instituțiile de stat îl tratează pe băștinaș ca pe o persoană de rangul doi. Ca pe vinovatul care trebuie reeducat, ținut sub control, îmblânzit, culpabilizat. O forță nevăzută, mai puternică intelectual, pare că i-a colonizat și pe ei și îi stăpânește cu asprime. Iar între lucrurile pe care li le interzice cu maximă severitate și suspiciune e mai ales amintirea că sunt albi sau că pot avea coeziune și coerență națională. Inevitabil, acest model va fi copiat și la noi: ce e azi o banalitate, nu se va mai putea spune fără scandal și ochi dați peste cap.

Eu unul sunt departe de aspectul unui arian, nu sunt nici blond, n-am nici ochi albaștri. Dacă sunt uitat la soare câteva zile, mă fac mai negru decât un pakistanez. Așa că atunci când spun că îmi place omul alb chiar fac o judecată estetică, de gust, nu o pledoarie interesată pentru sine. De altfel, îmi displace acest gen de luptă egoistă pentru interese de grup – la care pare că se reduce multiculturalismul. De-asta am considerat superior idealul ignorării diferențelor, dacă el s-ar fi dovedit realist.

Nu-mi doresc o lume rasistă, în care moștenirea genetică e considerată criteriul suprem de departajare. Înțeleg pericolul violenței, nedreptății și frustrării, pe care l-ar avea și de care, în mod îndreptățit se tem „anti-rasiștii”. Dar nu vreau nici lumea pe care ei ne-o propun, care e la fel de rasistă, pentru că are ca țintă eliminarea uneia dintre rase prin inginerie socială sau totala ignorare a unor realități biologice.

Chiar dacă nu aș fi alb, tot aș vrea să existe posibilitatea de a exprima preferința pentru respectiva tipologie. De a o considera subiectiv cea mai frumoasă, de a spune că a construit cea mai interesantă civilizație, cea mai rafinată filosofie, arhitectură, cel mai bogat folclor, cea mai bună muzică, cea mai bună literatură, cea mai bună pictură, cea mai bună sculptură, cele mai mari progrese ale tehnicii. Nu înseamnă că altora nu le pot place alte creații mai mult, că pe alte continente nu s-au produs valori inestimabile. Dacă alții au voie să își ocrotească tradițiile, să își etaleze specificul cultural, să-l ducă mai departe, de ce nu ar avea și europenii acest drept? De ce nu ar privi cu oroare perspectiva propriei anihilări sau topiri într-un neant gri, nedefinit? Pe cine deranjează o preferință pur subiectivă de ordin estetic, o afinitate, ca pentru atâtea alte „categorii ale minții”?

Între cele două extreme – că o categorie determină totul, și în funcție de ea rezultă relații ierarhice între stăpâni și sclavi, respectiv că o categorie trebuie abolită cu totul – există o întreagă lume de nuanțe.