Dolarul offshore a înlănțuit mai strâns prima țară din Golf

La începutul noului război din Iran am scris un articol, intitulat:

• Căutând rațiunea economică în nebunia războiului

În el, comentam câteva dintre motivațiile economice din spatele acestei acțiuni, care a fost rapid urmată de blocada din strâmtoarea Ormuz. Deși a trecut mai mult de o lună, cred că e bine să nu ne hazardăm și să recunoaștem că suntem departe de a avea certitudini în privința acelor motive sau a consecințelor. Putem exclude doar versiunea propagandistă inițială, despre aducerea democrației, ca răspuns la mitingurile de protest ale iranienilor.

În rest, rămân deschise multe variante și combinații ale lor. Cea mai importantă e aceea a unui război comercial al Statelor Unite contra Chinei, prin intermediar. Perturbarea alimentării cu petrol a industriei principalului rival, are ca victimă colaterală Europa. Oficial, UE e un aliat, dar euro (și nu yuanul) e deocamdată principalul concurent monetar al dolarului.

Motivația americană se împletește cu interese regionale ale Israelului, țară care a pledat de câteva decenii pentru acest război. Aici putem include cuceriri teritoriale (în Liban), o schimbare de regim (care ar fi un bonus și pentru SUA), destabilizarea zonei și hegemonie regională. Iar în această privință, există și ipoteza că acea hegemonie s-ar putea desfășura cu un nou protector, caz în care Israelul ar deveni o piesă în coridoarele globale ale Chine, imaginate în OBOR.

Cu totul captivantă e situația țărilor arabe din Golf în mișcările dintre blocuri. Inițial, nu puțini critici ai acțiunilor criminale ale tandemului Trump-Netanyahu, au înclinat să considere războiul o eroare de calcul majoră, explicabilă prin totala incompetență și aroganță a lui Trump. (Reproșuri întemeiate, pe care nu le contest și e posibil să aibă rolul lor. Repet, știm deocamdată prea puțin ca să fim siguri.)

Versiunea respectivă suna așa: Trump a calculat greșit, nu a anticipat că iranienii vor închide strâmtoarea. A crezut că va decapita regimul în câteva zile (cum a făcut în Venezuela), că lumea iese în stradă sau kurzii pornesc un război civil. (Variante care nu i-ar fi displăcut, dar nu sunt neapărat adevăratul pariu.) Alții au mers și mai departe trăgând concluzia: Iranul a nimicit bazele americane din Golf. Controlează strâmtoarea și vinde petrol mai scump în yuani. A distrus aranjamentul din spatele petro-dolarului, în care SUA oferă protecție șeicilor. Deci ar fi sfârșitul petrodolarului. E o concluzie pripită.

Așa cum am spus în articolul inițial, nu putem exclude nici varianta în care chiar America pune la respect țările arabe din Golf, care dădeau semne de prea multă intependență și apropiere de China. Altfel spus, unul din rosturile războiului ar fi să le amintească nevoia de protecție americană. Să le readucă la ordin, din iluzia că își pot face propriile zone offshore prin Dubai, sau că pot vinde petrol în orice monedă. În mod simetric, un aspect nerostit e și că Iranul a insistat să își păstreze autonomia, refuzând să se plaseze sub protectorat rusesc, cu baze militare pe teritoriul său.

Pe 5 aprilie, la nici o săptămână după declanșarea bombardamentelor, Donald Trump scria celebrul apel cu înjurături și amenințări, în care striga la Teheran să deschidă odată strâmtoarea. Adversarii jubilau – e disperat, a căzut într-o capcană… Dar pe 13 aprilie, armata americană instituia propria blocadă asupra strâmtorii. Deci apelul isteric și „surpriza” că Iranul ar putea recurge la o asemenea metodă, fuseseră doar circ. Ambele țări se folosesc alternativ de jucăria blocării selective a strâmtorii. Iranul permite circulația pentru navele care plătesc o taxă și preferă moneda chineză. America blochează porturile iraniene cu acele transporturi, sub pretextul că pune presiune în negocierile pentru programul nuclear și că oprește Iranul să speculeze criza.

Dar peste toate, blocada e instituită de un alt actor discret, Imperiul Offsore, respectiv corporațiile din City-ul Londrei, de pe piața asigurărilor Lloyds, care refuză să încheie polițe de asigurare pentru navele comerciale din acea zonă. (Sau oferă prețuri exorbitante.) Vorbim de o componentă a lumii financiar-bancare, ce preferă să opereze în dolari. Dar nu orice fel de dolari, ci dolari aflați în afara teritoriului american, cunoscuți ca eurodolari. Abia eurodolarul și nu petro-dolarul reprezintă lichiditatea de care au nevoie țările și corporațiile îndatorate. Dacă va fi înlocuit cândva cu yuan sau cu o monedă electronică globală, acel moment e încă departe.

Emiratele Arabe Unite, prima țară care se predă

Știrea că Emiratele ies din OPEC și primesc o linie preferențială de schimb la Rezerva Federală Americană a fost interpretată eronat de unii ca încă un semn al căderii „petrodolarului”. Dar nu e nici pe departe așa ceva. Dimpotrivă, e o vasalizare mai strânsă a țării arabe față de Statele Unite, însă prin mecanismul mai complex al dolarului offshore. Iar după semnalele șefului Trezoreriei SUA, e doar una din cele în negocieri în această privință.

Emiratele sunt o confederație de șapte regate, dintre care Abu Dhabi are aproape 90% din teritoriu, iar Dubai, o treime din populație. Împreună au chiar și un președinte, peste cei șapte regi sau emiri. Populația e jumătate cât a României, dar PIB-ul e de 1 trilion de dolari. După acest indicator Emiratele Arabe Unite sunt a doua țară a Golfului, după Arabia Saudită; tot pe doi sunt și la PIB per capita, dar după Qatar.

În 2020, Emiratele au semnat așa zisul Acord Abrahamic cu Israel, țară cu care au una din cele mai bune relații din toată regiunea, la concurență cu Iordania. Au relații diplomatice, ceea ce alte țări din zonă încă refuză. În 2022, au semnat și un acord de schimb bilateral, cu multe taxe eliminate. Cooperarea în materie de investiții și turism e vastă, mai ales în zone ca Dubai și Abu Dhabi.

În 2021, Statele Unite au oprit lucrările la o presupusă bază militară a Chinei în Emirate. Americanii ar fi detectat prin satelit acele mișcări discrete. O „neascultare” surprinzătoare față de acordul neoficial de protecție cu America. Patru țări NATO au baze și facilități militare în Emirate – în primul rând Statele Unite, apoi Marea Britanie, Franța și Italia.

Daunele suferite de bazele americane și britanice din Emirate sunt mai greu de confirmat în războiul informațional. Dar pentru turismul și economia regiunii au fost considerabile și sunt departe de revenirea la euforia anterioară a paradisului consumerist din deșert. Așa că poziția Emiratelor a devenit brusc una de totală supunere față de America.

Emiratele au anunțat ieșirea din cartelul petrolului, OPEC, în care sunt al patrulea producător, după: Arabia Saudită, Irak și Iran. E o decizie subită, greu de explicat separat în acest moment de turbulență. Emiratele reprezentau 12% din capacitatea cartelului, deci și din forța sa de șantaj. Banca Mondială estimează o creștere de 25% a prețului energiei, ca urmare a pierderii cauzate de perturbarea fluxului petrolului doar până în acest moment.

La schimb cu acest pas, Emiratele Arabe Unite primesc acces privilegiat chiar la dolarul american, pe care unii cred că îl răpune blocada din Golful Persic. Decizia nu e încă parafată, dar pare destul de sigură, după cum spune șeful Finanțelor SUA, Scott Bessent, care adaugă că sunt mai multe țări care tratează primirea acestei facilități.

accesul de urgență la dolar

Linia specială de schimb valutar a apărut ca idee prin anii 60, după apariția sistemului bancar offshore, care folosește dolarul american într-un sistem bancar ce nu e sub controlul băncii centrale a SUA. Întrucât sunt mai mulți dolari în afara granițelor Statelor Unite, dolarul american nu mai poate fi gestionat de Fed ca alte monede, doar în corelație cu economia internă, fapt care vine cu avantaje și dezavantaje. Un avantaj e posibilitatea de a susține deficite mari, consumând bunuri din import plătite cu dolari puși în circulație fără a dezlănțui inflația acasă. Un dezavantaj e obligația de a susține și sistemul bancar din afara granițelor, inclusiv speculațiile Imperiului Offshore, pentru a evita pierderea încrederii în dolarul însuși.

Această capturare inclusiv a Statelor Unite de către finanța internațională a devenit evidentă la criza din 2007, pornită chiar la sucursalele înregistrate în paradisuri fiscale. Cu acea ocazie, Rezerva Federală a injectat lichidități și în bănci din afara SUA, deși acelea nu sunt sub jurisdicția sa. Tot atunci, a instituit niște linii directe de schimb cu alte bănci centrale. Primele intrate în acest parteneriat privilegiat au fost: Banca Centrală a UE și cea a Elveției. La scurtă vreme, au urmat instituțiile similare din Japonia și Marea Britanie.

Țările primite în acest aranjament pot schimba, la nevoie, moneda proprie cu dolari digitali, ca și cum ar fi una din băncile comerciale de pe teritoriul SUA. Dar acest favor e perceput ca un semn de slăbiciune, o metodă la care o țară apelează doar pentru că nu găsește suficient de repede dolari în piață. Metoda curentă, pe care o folosesc în restul timpului și singura pentru țările „de rând” e să împrumute dolari de pe „piața liberă”, să îi încaseze din schimburi comerciale sau valutare, ori să îi împrumute direct de la Fed punând garanție titluri ale Trezoreiei SUA. (Altfel spus, cumpărând o parte din datoria americană.)

Apariția acestui mecanism arată că există o cerere mare pentru dolar și că țările încearcă să se protejeze de situația unor crize similare cu panicile bancare, dar la nivel internațional. Când apelează la acea facilitate, băncile centrale nu țin dolarii pentru ele, ci îi virează imediat băncilor comerciale din „parohia” lor. Putem privi situația și în sens invers. Înseamnă că o bancă din – să zicem Elveția – are mare nevoie de dolari, pentru a nu intra în incapacitate de plată. Dar nu-i poate găsi decât la preț mare în piață sau nu are cu ce garanta. Banca Elveției nu poate tipări decât franci, ca să o ajute. Atunci apelează la linia directă de schimb cu Fed, trimite (virtual) franci, primește dolari, pe care îi dă băncii comerciale (cum ar fi Credit Suisse), ca un colac de salvare.

Se pot face mai multe considerații despre acest mecanism. Linia directă de schimb poate fi înțeleasă nu doar ca un semn că există îngrijorări legate de o criză prelungită, cu manifestări monetare. Dar și ca o dovadă că sistemul financiar curent nu asigură nevoile globale. (Altfel n-ar fi nevoie de această inovație.) Dolarul e atât de cerut, din cauza îndatorării generalizate exprimate în dolari, încât el poate fi folosit ca armă geopolitică. Acele țări acceptate în mecanismul de schimb direct (a căror listă vedem imediat că s-a extins) sunt alese pe criterii politice. Sunt țări supuse supremației americane, care cumpără datoria SUA oricum, nu ies din cuvântul Washintonului. Privită invers, sunt și țările care pot oferi riscuri sistemice prin aceea că au obligațiuni americane, pe care ar putea-o devaloriza, dacă ar arunca-o pe piață. Sunt și țări care au bănci de importanță globală, ce nu pot fi lăsate să propage o criză sistemică.

Dar acest mecanism e și o cedare de suveranitate națională. Băncile centrale ale respectivelor țări se comportă punctual ca sucursale ale Rezervei Federale sau chiar ca bănci comerciale de pe teritoriul american. Ele (oricum) nu mai sunt controlate integral de guvernele lor, ci pot ajunge să depindă mai mult de relația directă cu Banca Centrală a SUA. Pe de altă parte, băncile centrale rămase în afara acestei umbrele sunt mai independente, dar mai expuse în cazul unei crize. Și unele și altele pot fi șantajate cu tăierea accesului la dolar în momente critice.

Lista țărilor cu linie directă de schimb cu Fed s-a mărit cu fiecare criză. Alături de Banca Centrală a UE, mai sunt patru țări cu linie permanentă de schimb cu Fed: Canada, Anglia, Japonia și Elveția. Facilitatea a fost întărită în 2019, când bancherii n-au avut nevoie de test PCR să simtă că vine covidul. Au mai existat acorduri temporare și cu alte țări: Coreea de Sud, Singapore, Mexic, Norvegia, Danemarca, Suedia, Noua Zeelandă, Australia, Brazilia. Sunt alegeri strategice – fie din zona latin-americană, Europa sau Asia Pacific, al căror rol e important prin proximitatea de SUA sau prin prisma rivalității cu China. Brazilia e singura țară BRICS, care a figurat în acest club. Iar Emiratele ar fi prima din lumea arabă.

democrația a triumfat și în Venezula

Mai țineți minte de ce i-a răpit Trump pe Maduro și pe soția lui? Propaganda americană și fanii de la periferie ziceau că Venezuela aducea droguri în America sau migranți ilegali. Că problema era că sunt comuniști și au nevoie de democrație, capitalism și alegeri libere. Ei bine, se pare că a funcționat. Doar soții Maduro făceau trafic de droguri, de la ei din dormitor. Și doar ei erau comuniști din tot regimul.

Odată îndepărtați, s-au rezolvat toate cele. Donald Trump a anunțat recent miracolul. Întrebat dacă mai vrea să ia petrolul țării, președintele SUA a lăudat noua putere, adică pe fosta vice-președinte a lui Nicolas Maduro, instalată după răpirea șefului:

„Avem oameni grozavi (acolo). Relația e bună și suntem parteneri cu Venezuela. Am luat sute de milioane de barili de petrol. Peste o sută de milioane de barili se află deja în Houston pentru rafinare. A achitat prețul războiului de mii de ori.

Știți cum se zicea: învingătorului îi aparține prada. Și am zis: n-am mai avut asta de o sută de ani… Nici după al doilea război mondial n-am avut așa ceva. Pentru că am reconstruit acele țări din Europa.” 

Poate Trump e atât de ignorant sau se face că nu știe. Dar tocmai câștigarea celui de-al doilea război mondial a adus instituirea sistemului monetar de la Bretton Woods, cu dolarul în rol privilegiat. Acel rol e departe de a se fi încheiat și tocmai a primit o confirmare din partea Emirateler. Un jurământ de vasalitate similar din partea Arabiei Saudite s-ar putea să nu fie departe. Mai ales judecând după lipsa de reacție a lui Mohammad bin Salman la insulta publică din partea lui Trump, când a spus că prințul a ajuns să-l pupe-n fund. 

Poate Iranul va rezista acestui război, poate va ieși din el chiar cu un statut întărit. Ar merita această victorie pentru eroismul cu care și-au apărat neatârnarea. Dar alături de Europa, țările Golfului se profilează ca victime colaterale neașteptate.