Cine exploatează mineralele strategice ale României

Pretențiile lui Donald Trump asupra mineralelor rare din Ucraina au șocat partea de planetă convinsă că acolo se dă o luptă pentru democrație. Am scris anterior despre interesele de afaceri din spatele acelei tranzacții, un aspect destul de ignorat de presă, în articolul:

• A cui a fost ideea cedării mineralelor Ucrainei

La fel cum remarcam și atunci, diferența ar fi că România a cedat resursele de acel tip fără să fi fost învinsă într-un război. Și, dacă versiunea acordului ar fi fost cea propusă de Zelenski, cu un câștig de 50:50, noi am avea și beneficii mult mai mici, la redevențele simbolice pe care le pretindem, de 3,5-5%. 

Dar, între timp, Uniunea Europeană a trecut și ea la abordări „trumpiste” și a întocmit o hartă cu punctele de pe continent unde sunt resursele cu o importanță vitală pentru noile industrii. Se remarcă, în special, metalele rare folosite pentru producția de baterii, ca litiu, nichel, cobalt și cele abreviate ca BRM (materii prime pentru baterii). Apoi, sunt cele folosite în industria militară și tehnologia de precizie pentru duritatea mare sau conductivitatea electrică: grafit, tungsten, magneziu, germaniu sau metale prețioase ca platina.

Pe respectiva hartă, preluată de Hotnews, nu suntem nici cei mai bogați, dar nici cei mai văduviți de resurse. Fără a fi singurele bogății ale subsolului românesc, și nici măcar singurele zăcăminte aflate în exploatare, sunt evidențiate trei puncte: o mină de magneziu, care urmează să fie redeschisă în Budureasca, județul Bihor, zăcământul de grafit de la Baia de Fier, județul Gorj și cel de cupru de la Rovina, județul Hunedoara.

exploatarea grafitului

De zăcământul de grafit din Gorj se ocupă SALROM, prezentată ca firma de stat, care are monopolul extracției de sare din România. Și prima reacție ar fi să te minunezi că o regie de stat e atât de ingenios condusă, încât se gândește să își extindă obiectul de activitate, ba încă să detecteze o zonă strategică, a unei resurse de viitor. Doar că SALROM e a noastră doar pe jumătate, lucru trecut cu vederea de Hotnews.

49% din SALROM aparține Fondului Proprietatea, care n-a plătit nimic pe acest portofoliu de acțiuni. Așa cum se știe, Fondul e constituit să despăgubească urmașii foștilor proprietari de active imobiliare, industriale sau bancare din România de dinainte de ultimul război mondial, afectați de naționalizările comuniste. Ei erau cetățeni români, dar nu neapărat etnici români, chiar nu preponderent, în unele orașe, căci România Mare interbelică avea o mare diversitate multiculturală. Cum urmașii lor au devenit între timp cetățenii altor state mai puternice, ei au beneficiat de un lobby special la nivel guvernamental, care a presat pentru această metodă de retrocedare mai avantajoasă, spre deosebire de cei din țară, care uneori au decedat în timpul celor trei decenii de procese tergiversate pentru o mică parcelă de teren.

Așa se face că Fondul Proprietatea a ajuns să dețină un portofoliu spectaculos de acțiuni minoritare la unele din cele mai valoroase companii românești (unele vândute între timp) ca: Hidroelectrica (20%), Aeroporturi București (20%), Petrom (10%), Portul Constanța (20%), NuclearElectrica (7%), ALRO (10%), distribuitorii de energie electrică din Banat (24%), Dobrogea (24%), Muntenia (12%), Engie (12%), Plafar SA (49%).

Tot Fondul Proprietatea deține 100% din Zirom, fostul combinat de metale strategice din Giurgiu, care produce aliaje din titan și zirconiu, ultimul folosit și la reactoarele centralei nucleare de la Cernavodă. Reprezentanții Fondului sunt plasați în consiliile de administrație ale mai multor instituții ca: Electrocentrale Craiova, Complexul Energetic Oltenia, Administrația Porturilor Maritime Constanța, Administrația Porturilor Dunării, Galați, Administrația Canalelor Navigabile, aeroporturilor din București, Timișoara și Mihail Kogălniceanu (Constanța).

La conducerea Fondului Proprietatea a fost instalat fostul ambasador al SUA, Mark Gitenstein. După 8 ani, el s-a retras, fiind numit de Joe Biden ambasador în relația cu Uniunea Europeană. Instituția care administrează Fondul Proprietatea e Franklin Templeton. Acesta din urmă e reprezentat de Johan Meyer, ca manager de portofoliu.

În 1988, Franklin Templeton a cumpărat Rothschild Fund Management Company, cunoscând o creștere explozivă de 20 de ori în doar șapte ani a activelor sub administrare. În 2013, Fondul Franklin Templeton cumpăra a cincea parte din datoria suverană a Ucrainei, pentru o sumă de 5 miliarde de dolari. În 2015, același fond apărea între cei care negociau un acord cu Ucraina, în parteneriat cu Blackrock, pentru a strânge 15 miliarde de dolari, în cadrul unui pachet de salvare financiară de 40 de miliarde de dolari, inițiat de Fondul Monetar Internațional. În 2022, deși era în plin război și se confrunta cu pierderi umane și materiale, Ucraina condusă de Volodimir Zelenski continua să le plătească ratele celor de la Blackrock și Franklin Templeton, căutând soluții la Washington pentru un credit de 3 miliarde de dolari către ele.

cine extrage cupru

Al doilea punct, care ne pune pe harta Europei, e zăcământul de cupru de la Rovina, județul Hunedoara. De el ni se spune că se ocupă firma „canadiană” Euro Sun Mining, dar în numele unui gigant american Glencore. La fel de canadiană cum era și firma căreia i se atribuise licența de aur de la Roșia Montană.

Glencore e „cel mai mare comerciant de materii prime din lume”. Și, lucru uimitor, ocupă tot locul 1 și în topul exportatorilor de cereale din România. Firma își are cartierul general în Statele Unite, dar e înregistrată în Olanda, din motive fiscale. A fost fondată de Marc Rich, evreu care a deținut cinci cetățenii și a avut relații de afaceri inclusiv cu dictaturile lui Nicolae Ceaușescu și șahului din Iran, dar și cu grupări mafiote din spațiul ex-sovietic. El a recunoscut public unele colaborări cu Mossad.

În 1983, Marc Rich a făcut obiectul celui mai mare dosar de evaziune fiscală din istoria Statelor Unite. Alături de alte acuze, ca încălcarea embargoului cu Iranul, cele 65 de capete de acuzare erau pasibile de o pedeapsă cumulată de 300 de ani de închisoare. Cu câteva ore înainte de a părăsi Casa Albă, Bill Clinton l-a grațiat în 2001, dezvăluind că pentru Rich au intervenit mai mulți lideri israelieni ca Ehud Barak, Shimon Peres și Ehud Olmert. Fostul președinte Jimmy Carter l-a acuzat totuși de corupție, date fiind donațiile de 1,5 milioane de dolari către campaniile PD și a lui Hillary Clinton.

Și avocatul lui, Scooter Libby (Lewis Leibowitz), a beneficiat de comutarea unei pedepse de 25 de ani din partea lui George W Bush și a fost în cele din urmă grațiat de Donald Trump. „Scooter” a făcut parte din nucleul neocon al susținătorilor războaielor din Orientul Mijlociu, ca asistent al lui Dick Chaney și susținea vaccinarea generală anti variolă. Condamnările pentru sperjur și obstrucționarea justiției proveneau de la momentul când divulgase afilierea la CIA a unor ziariști care se opuneau războiului din Irak.

Euro Sun Mining e condusă de Grant Sboros, cu experiență în mineritul din Africa. Anterior a condus Katanga Mining Limited, înregistrată tot în Canada. A spune despre respectiva exploatare minieră din Congo că a fost implicată în unele scandaluri ar fi un eufemism. Și ea era recunoscută ca un vehicul care acționa pentru Glencore. Firele ei ne duc, surprinzător la afacerea Roșia Montană.

Benny Steinmetz a fost la un moment dat cel mai bogat miliardar din Israel și principalul acționar la Roșia Montană Gold Corporation. Dar a intrat într-o rivalitate cruntă, un fel de război fratricid cu George Soros. Primul e partizanul grupării de dreapta a lui Beniamin Netanyahu, în timp ce al doilea nu mai are nevoie de introducere, ca mare sponsor al stângii liberal – neo-marxiste. Episoade ale acestei răfuieli s-au consumat și pe pământ românesc, unde Soros a sponsorizat o mișcare ecologistă ca „Uniți Salvăm Roșia Montană”, din care aveau să se nască USR și mișcarea #rezist, cu tentativa ei de revoluție colorată.

DNA-ul de pe vremea Laurei Kovesi a ridicat miza cerând arestarea lui Benny Steinmetz într-un dosar de corupere a unor autorități, care să dispună retrocedări din averea regală cerută de așa zisul prinț Paul. Pe lângă fostul funcționar guvernamental Remus Truică, erau căutați pentru arestare alți afaceriști ca: Moshe Agavi, Shimon Shevez și Tal Silberstein. Acesta din urmă a fost strateg a unor campanii electorale pentru mai multe personalități politice ca: Adrian Năstase, Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Riposta lui Steinmetz s-a materializat în 2018 prin ciudatul scandal Black Cube, firmă israeliană fondată de un fost șef al Mossad, Meir Dagan, care împreună cu un fost colonel SRI urma să adune date compromițătoare despre Laura Kovesi. Colonelul Daniel Dragomir chiar a fondat un fantomatic partid suveranist în 2019, în care îi cooptase pe Dan Chitic și Aurelian Preda. În același an se înființa și partidul AUR, care reușea o neașteptată intrare în Parlament anul următor, în alegerile ținute cu mască obligatorie. Anterior, și Liviu Dragnea, considerat cel mai puternic rival al grupării Kovesi – Coldea, încercase să intre în grațiile lui Netanyahu și o politică declarativ suveranistă, curmată prin încarcerarea liderului PSD la o zi după alegerile euro-parlamentare din 2019. Creșterea redevențelor pentru exploatărilor de petrol, gaze și minereuri, făcuseră parte din programul cu care defilase.

Deși n-a mai fost urmărită de presa din România, saga lui Benny Steinmetz continuă și în această clipă. În octombrie 2024, poliția din Grecia îl reținea pe Steinmetz, în baza mandatului de urmărire internațională emis de România. E eliberat pentru o cauțiune modică, rearestat în ianuarie 2025 și primește o sentință de extrădare în România. Face recurs și în martie 2025 Curtea Supremă îi dă câștig de cauză, justiția elenă respingând în mod neverosimil extrădarea unui condamnat într-o altă țară a Uniunii Europene.

Benny Steinmetz a fost prieten și partener de afaceri cu un alt greu al mineritului, Dan Gertler. Cei doi au fondat împreună o firmă, care să exploateze zăcămintele de cupru din Congo, ulterior absorbită de Katanga Mining. Bunicul lui Dan Gertler, Moshe Schnitzer, s-a născut în România Mare, la Cernăuți, dar a emigrat în interbelic în Palestina, unde s-a alăturat grupării teroriste Irgun, care ataca atât populația băștinașă cât și pe unii ofițeri englezi. (Marea Britanie ocupase Palestina de la Imperiul Otoman imediat după Revoluția Bolșevică din Rusia și tergiversa proclamarea statului Israel, promisă în Declarația Balfour.) După acest episod paramilitar, Moshe Schnitzer a devenit un magnat al diamantelor și președintele Bursei Diamantelor din Israel, cea mai mare bursă de profil de pe glob.

Nepotul său miliardar, Dan Gertler, a devenit foarte influent în politica din Congo, reușind să obțină contracte profitabile pentru bogățiile subsolului african. În 2009, gigantul Glencore îi dă lui Dan Gertler un împrumut ocult de 45 de milioane de dolari, cu care să ungă mecanismele politicii din Congo, acolo unde legase o fructuoasă prietenie cu președintele Laurent Kabila și fiul lui. Cei doi erau practic stăpânii țării, pentru că ajunseseră la putere printr-o lovitură de stat militară, în urma căreia și schimbaseră numele țării din Zair în Congo. Palpitanta poveste apare în documentele Paradise Papers, o investigație pentru care au muncit ziariști de la 95 de publicații, reflectată în ziarul german Suddeustsche Zeitung. Potrivit ei, Dan Gertler i-ar fi dat 20 de milioane de dolari președintelui Kabila pentru a cumpăra arme. La schimb, a primit un monopol al extracției de diamante, care îi aducea sute de milioane de euro pe an, notează The Guardian.

Ziarul londonez notează amar că investitorii străini nu au ridicat țara din sărăcie, ci au adâncit-o în război și exploatare. Povestea ar fi stat la baza ecranizării hollywoodiene în filmul Blood Diamond (Diamantul Sângeriu) cu Leonardo di Caprio. În Congo, Gertler a organizat o fermă de tip kibutz și se prezintă ca o fundație filantropică, în sprijinul femeilor care au devenit mame în urma unui viol.

Realitățile de pe tărâm african sunt deseori atât de violente, încât miliardarii care fac afaceri acolo au nevoie de adevărate miliții private. Cu ocazia proceselor politice inițiate de autoritățile din România, pentru a justifica anularea abuzivă a alegerilor, am putut afla că există și români angajați ca mercenari pentru afacerile de minerit din Africa. Să nu uităm că afacerea Roșia Montană a fost inițial demarată de Frank Timiș, înainte de a-i fi cedată lui Benny Steinmetz (sau poate ca interpus al acestuia?). Iar mercenarii lui Horațiu Potra au funcționat ca oști private pentru minele lui Frank Timiș din Congo.

Firma lui Elon Musk, Tesla, a încheiat și ea un parteneriat cu Glencore pentru a obține cobalt necesar bateriilor mașinilor electrice. Astfel, Glencore a devenit cel mai mare furnizor de cobalt din lume, deservind corporații ca Volkswagen și BMW.

În schimb, Canada a amendat cu 20 de milioane de dolari Glencore pentru activitățile sale din Katanga. În 2017, Statele Unite au înghețat activele lui Dan Gertler din America și au impus sancțiuni speciale contra lui, pentru coruperea politicienilor din Africa. Prin aceste practici, ar fi păgubit Congo cu 1,3 miliarde de dolari. (Foarte interesant că o astfel de acțiune nu a fost niciodată inițiată și în numele pierderilor suferite de România în ultimele patru decenii.)

exploatarea magneziului

Proiectul în derulare la Budureasca, județul Bihor, are un nume de scenă care sună foarte ecologic. Se intitulează: Verde Magnesium SRL. Dar în spatele acestui SRL găsim alt jucător cu greutate, fondul Amerocap. Reprezentanții „capitalului american” promit o investiția în Bihor de 1 miliard de dolari, pentru a extrage anual 90.000 de tone de magneziu metalic. (De fapt, cam atât ar fi toate activele lor.)

În conducerea Amerocap găsim un politician american de origine libaneză, Spencer Abraham, fost senator și ministru al Energiei sub George W Bush. Conducător și asociat în firmă e Jacques Tohme, care a condus Samos Energy, care a cumpărat de la Blackrock unele investiții în infrastructura energetică din Asia.

În 2015, Amerocap s-a implicat în privatizarea activelor rămase de la marele combinat petrochimic Oltchim, printr-o asociere cu Chimcomplex. Ulterior, cele două au ajuns să se lupte în instanță și Chimcomplex a câștigat procesul prin care refuza să îi plătească Amerocap comisionul de succes.

Combinatul Oltchim Râmnicu Vâlcea avea 15.000 de salariați imediat după căderea comunismului, fiind bine poziționat pentru a produce PVC (policlorură de vinil), sodă, pesticide, mase plastice. Avea instalații industriale întinse pe mai bine de 200 de hectare și avantajul integrării întregului lanț de producție, prin deținerea rafinăriei Arpechim Pitești.

După ruinarea respectivei baze, episodul de privatizare din 2012 a ajuns la niveluri tragi-comice prin implicarea în licitație a lui Dan Diaconescu. Acesta a transmis în direct la OTV tentativa de a deveni principalul acționar al combinatului vâlcean cu niște saci de bani, pe care încerca să îi achite Ministerului Economiei. În cele din urmă, Oltchim a ajuns în portofoliul Chimcomplex, un offshore controlat de Ștefan Vuza, care deține și combinatul din Borzești. În doar trei luni de la preluarea Oltchim, cu ajutorul Amerocap, Chimcomplex devenea cel mai mare exportator cu capital românesc.

Amerocap a mai încercat să preia și Oil Terminal Constanța, cu o investiție promisă de 100 de milioane de dolari. Oil Terminal e unul din cele mai mari puncte de distribuții ale petrolului din Europa, iar Fondul Proprietatea deține 10% din acțiuni. Dar a renunțat după ce nu a primit un răspuns din partea statului român.