Biblioteca Națională online a României

N-ar fi frumos să existe așa ceva? De fapt, ar fi mult mai frumos și mai util decât sediul din sticlă de pe malul Dâmboviței, pe care scrie momentan Samsung. Dacă tot se preocupă de susținerea culturii, prin înghițitorul de resurse și sinecuri Institut Cultural Român, statul și-ar putea propune digitalizarea tuturor scrierilor produse vreodată în spațiul românesc. Sună ambițios, nu? Dar beneficiile sunt incalculabile. Chiar nu putem ști ce ar putea face, având acces la informație de cea mai bună calitate, mințile curioase ale noilor generații.

Și nu vorbim aici doar de literatură, ci de cele mai diverse domenii de nișă, monografii și studii pentru care cineva poate investi multă pasiune. Chiar și pentru un cititor din București, mersul la sala de lectură e un efort mare consumator de timp, iar pentru un cercetător din Vișeul de Sus sau Dorohoi, e o aventură total inaccesibilă. Dacă paginile scanate ar fi dublate și de o versiune de text cules, textele rezultate ar putea fi folosite în motoare de căutare, care să îl conducă pe omul spre surse necunoscute.

Cât ar putea să coste un asemenea efort de scanare, eventual culegere și cu niște softuri de recunoaștere a caracterelor? Probabil mai puțin decât glorioasele cheltuieli de traducere a unor contemporani ale ICR sau de promovare a caloriferului ardelenesc. Cu 100, 200, 300 de studenți și pensionari se poate scana și culege orice text tipărit în România, de la Scrisoarea lui Neacșu încoace. De foarte mare interes ar fi și punerea online a publicațiilor, reviste și ziare de epocă. Volumul de informație ar fi atât de mare, încât operațiunea nu ar fi exclus să se poată susține singură din publicitate pe site.

Ce ar putea face statul, pe lângă investiția inițială, ar fi o necesară ajustare a legii drepturilor de autor, care să treacă în rândul patrimoniului public, accesibil gratuit, orice creație literară mai veche de 50 sau 20 de ani. Chiar și pentru retipărire de către edituri private, textele ar deveni accesibile și tentante. Dar să spunem că excepția ar putea să se aplice doar spațiului virtual, eventual doar pentru acel site al statului, pe care să se regăsească de la cărți și ziare, până la documente din Arhivele Naționale.

Dar, așa cum spuneam și despre TVR, autoritățile continuă să păstreze accentul pe instituții și metode de transmitere, decât pe conținut. Se supără că difuzorii privați de informație nu transmit mai multe produse culturale, în loc să încurajeze producția de conținut cultural și disponibilitatea lui pentru public.

În loc să se plângă că fug copiii de carte și stau pe net toată ziua, autoritățile ar putea să mute pe internet conținutul, la care, poate din întâmplare, să ajungă într-o bună zi și tânărul internaut. Am văzut cândva un olimpic la informatică mărturisind că el n-a citit niciodată o carte de literatură. Devora, în schimb, cursuri ale unor universități străine, cu mult înainte de a avea vârsta facultății. Cine știe ce ar fi putut face un om atât de pasionat, dacă ar fi avut acces la orice oră din zi și din noapte la materiale legate de domeniul care îl pasiona.