Pentru simțul comun, între legendă și mit nu există practic o diferențiere, iar pentru politologie, mitul politic a devenit marca utopiei. Iată de ce înaintea unei definiri riguroase a mitului este necesară tatonarea genului proxim.
Principala diferență față de legendă este caracterul de creație colectivă a mitului. O legendă poate cunoaște o multitudine de variante și de adăugiri, însă acestea nu îi schimbă caracterul individual și preponderenta intenție artistică. Legenda nu poate atinge complexitatea mitului și nici nu poate fi învestită cu speranțele unui grup de „credincioși”.
Legenda rămâne tot timpul exterioară, interesantă prin spectacolul lingvistic-simbolic oferit, dar nu poate subjuga un număr de adepți, nici nu este reluată prin ritual, ci printr-o relatare directă, fără părți misterioase. Caracterul de creație individuală al legendei nu exclude prezența unor ecouri onirice, în timp ce mitul se manifestă ca factor de reglare a relațiilor sociale.
Noțiunea de utopie are un act de naștere foarte precis datat 1516, anul apariției romanului omonim al lui Thomas Morus. Învățatul englez născocise cu această ocazie un joc de cuvinte în care grecescul topos (loc) putea primi un prefix negativ pentru a însemna locul care nu există, „nicăieri” (u-topos), sau un prefix care pronunțat englezește să semnifice perfecțiunea (eu-topia) armonia deplină.
Însă creațiile utopice au putut fi scrise cu mult înainte de a primi un nume. Și s-au distins ca un gen aparte pe măsură ce a crescut pretenția cititorilor pentru veridic și autenticitate. Asociat inevitabil cu miturile, Platon este, în fapt, cel mai mare creator de utopii din istorie, scrierile sale fiind suficiente pentru a descrie trăsăturile genului. [47]
În comparație cu mitul, utopia e o construcție mult mai riguroasă și mai raționalizantă. Fantezia se epuizează în construcția propriu-zisă a utopiei. Dar nu e permisă și subiecților, e privilegiul autorului. Actanților nu le este permis nici măcar luxul dedublării. Uimește mai cu seamă perfecțiunea geometrică a proiectului social. Este propusă o societate de roluri, în cel mai bun caz rod al unei selecții, dar în general cu partituri care nu se pot schimba pe parcurs.
Platon visează chiar la profesionalizarea producției mitologice, la controlul strict al răspândirii zvonurilor cu ajutorul bătrânilor, doicilor și cântăreților de imnuri, adevărați formatori de opinie. Scopul e consfințirea ca naturală a ordinii legiferate de creatorul utopiei.
„Mai întâi, deci, pe cât se pare, trebuie să-i supraveghem pe alcătuitorii de fabule și legende, respingându-le pe cele care nu sunt corespunzătoare; iar apoi vom convinge dădacele și mamele să povestească miturile acceptate și să le plămădească sufletele cu ajutorul miturilor mult mai mult decât trupurile cu ajutorul mâinilor”. [48]
Spațiul utopiei e delimitat și el – de obicei o insulă descoperită întâmplător, trecutul imemorial sau viitorul eshatologic (ucronie). Mitul are menirea de a crea distincția fundamentală identitară (noi și ei) la nivel mental, câtă vreme utopia poate gândi această demarcație la modul propriu: cei nereformabili își pot găsi locul la periferia insulei, sau pur și simplu vor dispărea de la sine până la instaurarea utopiei.
În timp ce mitul poate acționa în compensație, poate epuiza anumite frustrări sau aspirații, organizarea societăților utopice implică o critică adresată societății prezentului, o invitație la o schimbare structurală. Chiar și descoperirea întâmplătoare a societăților sălbatice e un prilej pentru a repudia prezentul corupt.
Forma de prezentare a utopiei nu este exclusiv narativă, ca în cazul mitului, fiindu-i proprie și folosirea unui dialog trucat după cum observa Sorin Antohi, întrucât problemele care se pun sunt cele cărora utopistul e pregătit să le răspundă. Societățile rezultate sunt statice, controlate, consensuale, nu impun un efort pentru a le descifra resorturile. În timp ce mitul e un liant pentru grupul de adepți, societățile imaginate sunt deja pacificate. Sursele de conflict și neajunsul major al societății au fost deja identificate și eliminate. Diversitatea tipologică este privită cu oroare.
Utopia e un produs teoretic, în timp ce mitul invită la acțiune și nu acceptă reformele. Dar granița nu poate fi trasată riguros, uneori sistemele utopice folosesc mituri în compoziția lor, după cum aplecarea către utopie poate fi socotită un reflex al mitogenezei. Iar granița devine și mai firavă în momentul în care creatorii utopiilor [49] sau adepții lor trec la punerea lor în practică.
Într-o lucrare controversată, Karl Mannheim opune utopia ideologiei. Și consideră că aceasta din urmă aparține clasei dominante care se străduiește să își mențină statutul. În timp ce utopia este arma celor ce se opun acestei ordini, vizând răsturnarea ei. Utopismul ca forma mentis, alimentează ideologiile, dar le și transcende, având o dinamică proprie, transistorică.
(înapoi la Cuprins)
Note
Victor Grigore