40. Despre bani și ultima bătălie a unei civilizații îmbătrânite

Când o cultură trece în stadiul de civilizație, ne spune Oswald Spengler, banul exercită o dominație absolută asupra tuturor, concomitent cu stingerea credinței și dominația intelectului. El dă o rațiune de a fi omului dezrădăcinat. Dar e la scara istoriei un pasaj vremelnic, urmat de pierderea puterii și sensului banilor. Astfel s-a întâmplat pentru cultura apollinică după Dioclețian. După o serie de devalorizări și reforme monetare, banul a dispărut din gândirea populară pentru secole. Iar omul de după colapsul civilizației s-a întors firesc la pământ și roadele lui.

În zorii culturii faustice, acum un mileniu, suveranii băteau monede, care le imitau pe cele din antichitate. Dar ele erau pe atunci doar bunuri: „o piesă de aur are valoarea unei vaci și nu invers”. Cu totul altfel se prezintă lucrurile după ce cultura își mută centrul de greutate de la sat la oraș. Toate bunurile devin vandabile și au o valoare atâta timp cât se poate traduce în bani. Pământul însuși începe „să se miște” prin tranzacționare.

„Astfel, conceptul de ban ajunge la o completă abstractizare. El nu mai servește la înțelegerea relațiilor economice, ci supune desfacerea mărfurilor propriei lui evoluții. Banul nu mai permite evaluarea obiectelor între ele, ci numai raportate la el. Relația cu pământul și cu omul legat de pământ se șterge complet, pentru că gândirea economică a orașelor dominante nu ține deloc seama de ea. Astăzi, la ființa trezită din elita economică activă, banul a devenit o forță pur spirituală pentru care metalul este o simplă reprezentare; el ține sub tutela sa pe financiari așa cum îi ținea odinioară pământul pe țărani.” (118, vol. II, Oswald Spengler, Declinul Occidentului, Editura Baladi)

Din nou, o intuiție remarcabilă, avută cu un secol în urmă. Putem doar observa că acest proces de abstractizare s-a accelerat enorm, întâi prin decuplarea de aur și inventarea „acoperirii în bunuri și servicii”. Apoi prin notația în calculator a unităților de cont monetare, a cărților de credit și debit, apoi a cripto-monedelor și banilor digitali. (Evident, elemente inexistente la 1922.)

Alt aspect remarcat e pasiunea faustică pentru infinit și grandios.

„Beția numerelor mari este o experiență vie specifică, cunoscută numai de occidentali. Acest simbol: pasiunea pentru sumele uriașe, pentru mărimile infinite sau infime, recordurile și statisticile, joacă un rol extraordinar în civilizația de astăzi.” (459, vol. I)

Spre comparație, dezvoltarea de azi a capitalului eclipsează bogăția chiar din înfloritoarea perioadă a Renașterii, când (re)apăruse activitatea bancară și existau bogătași a căror putere o eclipsa pe a unor regi.

„Tranzacțiile familiilor de Medici și Fugger, din 1400, corespundeau abia cu afacerile de azi ale unui magazin dintr-un orășel. Cele mai mari vase de comerț, la care lua în general parte un grup de negustori, erau departe de șalupele fluviale din zilele noastre, nefăcând poate decât o călătorie mare pe an. Celebrul export englezesc de lână, obiectul principal al comerțului hanseatic, cuprindea, în 1270, pe tot anul, o cantitate de-abia egală cu încărcătura a două trenuri moderne de marfă.” (577, vol. II)

Dar nu e doar o diferență de scară. E o schimbare de sistem prin apariția simultană a două efecte ale gândirii abstracte. „Alături de camera de lucru a filosofului, apare, ca putere politică, tejgheaua.” Altfel spus, pe lângă ideologia, care susține la vedere democrația, apare capitalismul, care o domină subteran. Și acest regim burghez determină o modificare lăuntrică a omului, în prioritățile lui și în ceea ce consideră valoros.

„Cuvinte ca industrie, câștig, speculație, fac aluzie la un avantaj smuls prin viclenie, ca un curs de schimb, datorită unor lucruri ce ajung la consumatori. Ele desemnează o pradă intelectuală, un jaf, din care cauză nu se pot aplica la fosta țărănime. Trebuie să ne transpunem în întregime în spiritul și în viziunea economică a orășeanului autentic. Acesta nu lucrează pentru nevoi, ci pentru vânzare, „pentru bani”. (581, vol. II)

Această schimbare dramatică de priorități e în esența civilizației.

„Civilizația semnifică deci stadiul de dezvoltare al unei culturi în care tradiția și personalitatea și-au pierdut valoarea imediată și unde trebuie ca fiecare idee să fie mai întâi regândită în bani înainte de a putea fi realizată. La început, erai bogat pentru că erai puternic. Acum ești puternic pentru că ai bani. Banul este primul care aduce spiritul pe tron. Democrația este identitatea absolută dintre bani și puterea politică.” (583, vol. II)

Pentru o vreme, societățile dezrădăcinate cred că se pot organiza în jurul unor idei, în partide și participă la „jocul” democratic. În același fel, pentru o vreme, apare un alt organism artificial și interesant, acela de firmă, o creație a civilizației faustice.

„se formează conceptul occidental de firmă, centru de forță total impersonal și necorporal prin concepție, a cărei acțiune iradiază în toate direcțiile spre infinit; „patronul”, prin capacitatea de a gândi sub imperiul banilor, nu reprezintă întreaga ei capacitate, dar posedă și conduce un mic cosmos, adică îl domină prin puterea lui. Dualitatea firmă-patron ar fi fost imposibil de reprezentat prin gândirea antichității.” (596, vol. II)

Ca loc de exercitare a puterii, firma e un surogat pentru alte forme de independență, iar competiția o variantă a bătăliei. „Războiul comercial”, la scară mai mică. Dar și marja de mișcare a acesteia se micșorează sub tendința de unificare. (Desigur, Spengler nu a apucat era globalizării, a marilor fuziuni și achiziții. Dar i-a intuit direcția.)

centrul capitalist

Oswald Spengler are o înțelegere subtilă a conceptului de capital. (Am arătat cum critică neînțelegerea acestuia de către Marx.) Nucleul capitalului nu e plasat de el nici în acumularea de bogății, nici în controlul mijloacelor de producție. Ci în inteligența organizării sistemice.

„Odată cu comerțul mijlocit de bani, între producător și consumator, ca între două entități izolate, apare „al treilea” element a cărui gândire guvernează în curând lumea afacerilor. El îl constrânge pe primul să-i facă oferte, iar pe al doilea să-i solicite comenzi; intermedierea ajunge un monopol și apoi esența vieții economice, forțându-i pe ceilalți doi să fie în formă în interesul ei, să producă mărfuri după socotelile ei și să le cumpere sub presiunea ofertelor ei.
Cel care stăpânește această gândire este stăpânul banului.” (581, vol. II)

Să mai subliniem vizionarismul acestei remarci de acum un secol? Abia ajunși în era comerțului electronic, avem expresia practică în văzul tuturor în platforme ca Amazon, eBay, Uber, AirBNB, Facebook. Google. Acestea nu dețin propriu-zis mărfuri, magazine, hoteluri, taxiuri sau ziare (conținut). Dar organizează întâlnirea dintre cerere și ofertă, reușind să le domine pe amândouă, până la stoarcerea ultimelor resurse de eficiență. Dublate de inteligența artificială și robotizare, ele amenință să elimine din joc ramuri întregi, făcând din antreprenoriat o fantasmă.

„În calitate de centre de credit, băncile devin o forță economică după 1770, intervenind pentru prima oară în politică la Congresul de la Viena. Până atunci, bancherii se ocupau îndeosebi cu afaceri de schimb. (..) băncile din antichitate, chiar în Roma imperială, ar fi trebuit mai degrabă să se cheme case de schimb. Ele depozitau banii lichizi rezultați din impozite și dădeau cu împrumut bani lichizi contra ramburs; astfel și templele, prin rezerva de metal prețios, deveneau „bănci”. De-a lungul secolelor, templul din insula Delos a împrumutat cu 10% dobândă.” (595, vol. II)

Așadar, după înfrângerea lui Napoleon și Congresul de Pace de la Viena din 1814, lumea intră într-o nouă ordine. Iar marea finanță, creditoare a ambelor tabere combatante, se așază discret în spatele negociatorilor, manevrând interesele, stârnind conflicte sau impunând capitulații.

O caracteristică a civilizației, spre deosebire de cultură, e supremația intelectului, în locul simțirii și trăirii. Iar spre finalul unei civilizații, se înfruntă două puteri de natură intelectuală. (Pe care Spengler le subsumează „spiritului” pentru că în schema lui filosofii și savanții sunt înlocuitorii vechii preoțimi.) Chiar și inteligența tehnică, autoarea „minunilor științei”, care l-au încredințat pe om că nu mai are nevoie de Dumnezeu, este atacată de materialism.

„Nu mai puțin titanic este asaltul banului împotriva puterii spirituale. De asemenea, industria este încă legată de pământ ca și țărănimea. Ea își are originea și resursele materiale în pământ. Numai marea finanță este complet liberă, complet insesizabilă. După 1789, băncile și bursele s-au dezvoltat ca putere autonomă (grație nevoilor de credit ale industriei ce se extinde la infinit); ca și banul în toate civilizațiile, ele vor să fie unica putere. Lupta originară dintre economia productivă și economia acaparatoare ajunge la o luptă titanică tăcută de factură spirituală care se decide pe pavajul orașelor mondiale. Este lupta disperată dusă de gândirea tehnică pentru libertatea ei amenințată de gândirea financiară.” (608, vol. II)

Oswald Spengler a prevăzut ca nimeni altul că partea legată de „lupta de clasă” a marxismului se va demoda, pentru că e doar o diversiune. Atât comunismul, cât și liberalismul lucrează în slujba marii finanțe, oferind diversiuni din lupta muncitorilor contra angajatorilor sau a cetățenilor contra statului propriu. Ca dovadă că interesele muncitorești au fost demult abandonate de așa zisa stângă, pentru alte ținte false auto-distructive, dar de natură strict simbolică, precum apărarea unor minorități recent inventate. Sau recent importate, la cererea aceluiași capital. Adevărata luptă a creierelor e între tehnocrație și capital, ultimul reușind să se impună.

„Văzută de departe, adică din perspectiva istoriei universale, lupta aceasta grandioasă a unui număr mic de oameni de rasă, tari ca fierul și dotați cu o inteligență extraordinară (unde simplul orășean este incapabil să vadă clar și să înțeleagă) determină apariția unei lupte simple de interese între patronat și socialismul uvrier ce este o încăierare superficială lipsită de semnificație. Mișcarea muncitorească nu este altceva decât ceea ce conducătorii fac din ea, iar ura contra proprietarilor mâinii de lucru de factură industrială i-a pus de multă vreme în serviciul bursei. Comunismul practic și „lupta de clasă”, devenită astăzi o frazeologie anacronică și neautentică, nu sunt nimic altceva decât slujitorii siguri ai marelui capital, care se pricepe de minune să-i exploateze.” (608, vol. II)

Banul faustic (occidental) diferă față de cel apolinic (antic) până la a deveni cu totul altceva. Cel din antichitatea greco-romană avea ca reper o lume fizică, bine conturată ca o statuie, statică, pipăibilă. Cel din contemporaneitate e produsul unei lumi dinamice, bazată pe ciocnirea de forțe și voințe. Banul modern e o marfă, a cărui curs e dictat de bonitatea țării. Creditul e expresia talentului organizatoric, surselor de energie, eficienței metodelor, productivității, științei practice, relațiilor de piață. Din această perspectivă, dorința de a primi o sumă anume, chiar de a stăpâni mijloace de producție, e anacronică în comparație cu asigurarea controlului asupra unor procese.

bătălia finală

„Dictatura banului progresează și se apropie de un apogeu firesc, în civilizația faustică precum și în toate celelalte. Atunci se întâmplă un lucru ce nu poate fi înțeles decât de cel care a sondat natura banului. Dacă ar fi un lucru concret, existența lui ar fi eternă; cum acesta este o formă a gândirii, se stinge de îndată ce universul economic a fost gândit până la capăt, iar asta se întâmplă în absența substanței.

El a invadat viața din spațiul rural și a pus pământul în mișcare; a transformat afacerile oricărui artizanat; astăzi pătrunde ca un învingător în industrie pentru a face, de asemenea, o pradă din munca productivă a antreprenorilor, inginerilor și muncitorilor. Mașina și armata ei de oameni, adevărata stăpână a secolului, este în pericolul de a cădea sub dominația unei puteri și mai mari. Și banul ajunge la capătul reușitelor sale și ultima luptă începe, urmând să dea civilizației forma finală: lupta dintre ban și sânge.” (609 vol. II)

Să privim în jur și să observăm dacă Spengler s-a înșelat sau nu, acum un secol. Vom vedea generalizarea sentimentului că suntem tiranizați de tehnologia, care ne promisese „mai mult timp liber”, „mai multă distracție”, „mai multă putere de a alege ce-ți place”. Dar suntem înlănțuiți pretutindeni și de amenințarea folosirii „armelor financiare”, de prăbușirea burselor, scăderea PIB-ului, inflație. Vremurile „patriarhatului”, când munca unui singur soț susținea o familie numeroasă într-o casă proprie, par demult apuse. Par lucruri greu de atins chiar cu mari eforturi. Ți se cer mereu noi sacrificii pentru bani care, paradoxal, se dematerializează de la o zi la alta.

Banii par o fantasmă dar tot mai nemiloasă. Singurul etalon „real” în care se măsoară valoarea personală, reușita, măreția unei țări, unui om. Și totuși, o iluzie, care așteaptă doar marea criză pentru a se destrăma sub furia oarbă a milioanelor de „păgubiți” trași pe sfoară. Care, vorba cântecului, și-ar cere viața înapoi…

„Forțele economice private doresc să-și croiască drum pentru cucerirea marilor avuții. Nici o legislație nu le va mai sta în cale. Ele vor să dea legi în interesul lor și se servesc, în această acțiune, de instrumentul creat chiar de ele: democrația, partidul pe care-l plătesc. Pentru a para acest asalt, justiția are nevoie de o tradiție superioară, de ambiție și de familii puternice care să nu găsească satisfacție în acumularea de bogății, ci în îndatoririle autorității publice, dincolo de toate avantajele financiare.” (610, vol. II)

Iată-ne, un secol mai târziu, în plină „mare resetare”, de care ni se spune că are nevoie sistemul capitalist. Am putut constata cât ne-au apărat legile „statului de drept” cu puterile lui meticulos „separate”. Am văzut cât a ținut demagogia „drepturilor omului”, ocrotite selectiv. Tehnocrații purtători de cuvânt ai marelui capital discret propun un neo-feudalism. Totalul control al vieții într-o arhitectură planificată. De cealaltă parte, sunt apărătorii capitalismului, văzut ca libertatea banului. Dar viața? De partea ei cine luptă?

Spengler e de părere că la finele intervalului dominat de capital prin partide și presă, urmează un nou cezarism. O răbufnire a vieții organizată politic, determină trecerea civilizației în ultimul său stadiu, cel imperial.

„Revenirea spiritului imperial sfărâmă dictatura banului și arma sa politică – democrația. După un lung triumf, economia marilor orașe și interesele lor, ce au surclasat forța plastică a politicii, latura politică a vieții nu va fi mai puțin puternică. Spada va învinge banul, voința seniorului va supune iarăși voința piratului. Dacă numim capitalism aceste forțe ale banului, și dacă, dincolo de toate interesele de clasă, socialismul este voința de a face să se nască o puternică organizare politico-economică, un sistem al grijii și al datoriei superioare, ce consolidează ansamblul pentru lupta purtată între bani și ordinea de drept.” (609., vol. II)

Din străfundurile interioare ale omului civilizat se ridică instinctul de a trăi al omului pur și simplu, sătul de toate amăgirile și teoriile. Furia sa față de o lume organizată împotriva vieții nu se stinge decât în violența unui război. Așa s-au stins marile civilizații de până la noi, cu toate realizările lor splendide, apărute miraculos pentru câteva veacuri, ici și colo în peisajul fără formă al populației globului. Cu un secol în urmă, Spengler ne spunea că „banul își celebrează ultimele victorii, iar imperialismul, moștenitorul acestuia, se apropie lent dar irezistibil”. Iar cei care se întâmplă să ne fi născut în acest punct, putem doar să urmăm fluxul acestei deveniri.

„O putere nu poate fi distrusă de un principiu, ci numai de altă putere. Dar nu există nici o putere care să se împotrivească banului. Banul nu va fi dominat decât de sângele de rasă și va fi suprimat de acesta. Viața este primul și ultimul curent, fluxul cosmic, în formă microcosmică. Viața este realitatea lumii istorice. În fața tactului irezistibil al succesiunii generațiilor; tot ceea ce ființa trezită a creat în universurile ei spirituale ajunge la dispariție. În istorie este vorba de viață, mereu și exclusiv de viață, de rasă, de victoria voinței de putere, nu de voința pentru adevăr, pentru invenții sau pentru bani. Istoria universală este tribunalul universal: ea a dat totdeauna vieții, mai puternică, mai deplină, mai sigură de sine, dreptul la existență, care nu trebuie să fie numai un drept al ființei trezite; ea a sacrificat mereu adevărul și dreptatea pentru putere și rasă, condamnând la moarte pe oamenii și popoarele care aveau mai mult atașament pentru adevăruri decât pentru fapte, pentru justiție mai mult decât pentru putere.” (610, vol. II)

Ep: 41. Războaiele apusului unei civilizații
(cuprinsul serialului)