evadare.ro

41. Războaiele apusului unei civilizații

(cuprinsul serialului)

„Dacă secolul al XIX-lea a fost sărac în mari războaie (și în revoluții) și dacă cele mai mari crize au fost rezolvate pe căi diplomatice în congrese, acest lucru este exact pentru că secolul XIX este preocupat de pregătirea pentru război, constantă și atât de amplă încât teama de consecințele războaielor a dus mereu la amânarea în ultima clipă a deciziei definitive și la înlocuirea războiului cu lupta politică.

Acest secol este secolul unor uriașe armate regulate și al serviciului militar obligatoriu. Suntem încă prea aproape de el pentru a simți fiorii acestui spectacol, fără egal în istoria universală. De la Napoleon încoace există constant sute de mii și, finalmente, milioane de oameni gata de marș, există flote puternice modernizate în porturi la fiecare zece ani. Este un război fără război, un război ce supralicitează prin armament și pregătire militară, un război al numerelor mari, al ritmului și al tehnicii. Diplomații nu mai negociază de la o curte la alta, ci de la un cartier general la altul.” (p. 515, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)

Toate etapele trecute în revistă pe parcursul celor două volume masive din „Declinul Occidentului” au avut tipuri umane reprezentative, care le-au dictat ritmul, direcția și aspirațiile. Au fost, pe rând eroismul nobilului, credința țăranului, ambele surse ale creativității artistice, dinastia, apoi burghezia și formele ei politice elective, spiritul negustoresc.

Toate aceste tipologii, cu trăsăturile lor reprezentative produc ceea ce Spengler numește „forme” ale culturii. Ne putem gândi la ele ca la modele recognoscibile de organizare. Unele sunt organice – cum e pădurea pentru copaci sau duna pentru firul de nisip – în cazul omului: familia, națiunea, breslele, clasele sociale, obiceiurile. Iar înspre trecerea la civilizație apar și forme sintetice – partidul, firma, statul constituțional.

Civilizația moștenește aceste forme din etapa de cultură. Ultimul personaj generic, propriu ei, este masa. Aceasta se aseamănă omului generic, specific lumii din afara oricărei culturi, care nu e relevant pentru istoria universală, la care nici nu contribuie într-un mod marcant și pe care nici nu o conștientizează. Masa anonimă a metropolelor cosmopolite e adusă în scenă de burghezie („starea a treia”), ca aliat cu argumentul numărului, și pune capăt formelor organice ale culturii. 

Masa este informalul absolut, care urmărește cu ură orice categorie de forme, toate distincțiile de rang, proprietatea constituită, știința constituită. Este noul nomadism al orașelor universale, pentru care sclavii și barbarii antichității, ciudra din India, tot ce este uman formează în egală măsură un nu știu ce flotant separat total de origini, care nu-și mai recunoaște trecutul și nu mai are nici un viitor. Al patrulea ordin devine astfel expresia istoriei ce ajunge la non-istorie. Masa este sfârșitul, neantul radical.” (425, vol. II)

Atunci când scria, cu un secol înaintea noastră, Oswald Spengler era convins că Occidentul se găsea în punctul corespondent în care se aflase antichitatea greco-romană între Alexandru Macedon și Cezar. Mai exact, după cele trei secole cosmopolite cunoscute ca elenism și înainte de marile campanii militare ale Romei și dispariția ei.

De precizat că, în opinia sa, civilizația clasică a dispărut la scurtă vreme după Cezar și succesorii militarismului său, precum Traian. O altă cultură – a magicului – provenind din Orient și incluzându-i pe evrei, creștini, persani (și ulterior pe arabi) își impunea forța de atracție a propriilor forme în Imperiu, încă de pe vremea lui Dioclețian. Astfel, chiar dacă imperiul avea să mai existe câteva secole, civilizația greco-romană mai exista doar cu numele.

În această echivalență, ideea imperiului mondial al Occidentului, „încolțise deja în mintea lui Napoleon”, cu armatele sale populare și revoluționare. După înfrângerea lui, a urmat intervalul de acalmie, secole burgheze în care au fost încercate acele forme ale monarhiei constituționale și democrației republicane. Dar apropierea „cezarismului” nu putea fi departe, mai cu seamă pe măsură ce omul de masă devenea tipul dominant și imperialismul economic își atingea limitele.

„Masă cosmopolită, instrument involuntar al ambițiilor căpeteniilor care fac să li se prăbușească la picioare orice rămășiță de organizare, vrând să vadă lumea din afară cuprinsă de haos pentru că acesta se află în ei.” (513)

„Distrugerea este singurul cezarism adevărat iar cezarismul este unicul rezultat. Orașul mondial, monstru ce înghite satul, a pus în mișcare pe acești oameni dezrădăcinați și fără viitor; ei mor distrugând.” (514, vol. II)

Putem compara cele două forme de imperialism. Primul apare în ceasul deplinei maturități a unei culturi, e afirmativ și seducător. După Alexandru cel Mare, barbarii își doreau să fie elenizați, adoptau stilul grecilor. La fel, în epoca lui Napoleon, și cei din afara culturii occidentale „se franțuzeau” – vezi cazul intelighenției ruse. Vedem și mai recent, cazuri de „americanizare” a unor părți din Asia, precum Japonia și Coreea de Sud, măcar la nivel popular. Formele propuse de o cultură la apogeu sunt considerate aspirații, idealuri de progres.

În schimb, al doilea imperialism, cel cezaric, e o izbucnire violentă a unui bătrân. Barbarii erau cooptați în legiuni pentru vitalitatea lor întâi ca aliați, apoi pentru a fi cetățeni. Dar sfârșeau prin a modifica ei religia imperiului și politica, de la Senat la monarhie absolutistă în stil oriental. Rezultă un imperiu mai întins dar mai lipsit de consistență. La fel, la „asfințitul Apusului” (o traducere posibilă a titlului cărții) creativitatea se stinge împreună cu idealurile, dar mai rămâne o încleștare oarbă de voință.

„De la debutul perioadei imperiale nu mai există probleme politice. Sunt adaptate situațiile și forțele deja existente. Șiroaie de sânge înroșesc străzile tuturor orașelor cosmopolite în epoca statelor războinice pentru transpunerea în realitate a unor mari adevăruri ale democrației și pentru cucerirea drepturilor fără de care viața nu pare să merite efortul de a fi trăită.” (519, vol. II)

Confruntarea va fi la fel de acerbă fie că se tranșează militar sau pe cale economică. Cezar însuși luase puterea învingându-l pe un mare oligarh al epocii lui, care își finanța armata. Spengler e convins că Cecil Rhodes, magnatul care a dat nume unei țări în Africa, va fi urmat de alții cu ambiții și reușite spectaculoase în a domina peste teritorii și mase largi. Citează chiar un pasaj dintr-o lucrare postumă a lui Nietzsche, care ilustra profetic „morala stăpânilor”:

„Specia de oameni superiori care, grație predominanței voinței, științei, bogăției și puterii lor se slujește de Europa democratică așa cum s-ar servi de instrumentul cel mai maleabil și cel mai suplu pentru a lua în mâini hățurile planetei, pentru a modela „artistic” omul însuși. Va veni ziua când va trebui să ne dezobișnuim de politică” (480 vol. I)

Iată schițată intuitiv ideea transumanistă și a unei orânduiri dominate de un nucleu restrâns, tehno-financiar. Așadar, finalul unei civilizații aduce concentrarea resurselor și preponderența omului cu orizont mărginit, manipulabil, ușor de incitat și strivit de voința celor puternici.

„Ceea ce rămâne este lupta brutală, fără cruțare, lupta pentru dominație fizică pur și simplu. Și dacă, de acum înainte, forța golită de idei rămâne încă, într-un fel servitoarea ideii, în civilizațiile târzii, ideea cea mai convingătoare în aparență nu mai slujește decât pentru a masca lupta pentru existența pur zoologică.” (65, vol. II)

Recunoaștem acest tipar al „marilor idei” în numele cărora se dau bătălii dure, fără să se mai creadă în ele cu adevărat: democrație, libertate, egalitate…

Deși se bazează fără ezitare pe comparațiile sale istorice, Spengler ne atrage atenția că la data la care scria (acum un secol) civilizația occidentală se găsește într-un context fără precedent. Nu a mai existat o civilizație, care să domine întregul glob. Consideră această trăsătură expansivă o caracteristică unică a fausticului, nu a evoluției în genere. Și din acest motiv insistă că istoricul e dezarmat pentru a mai putea face predicții bazate pe trecut.

În cartea de față, nu se referă la nicio civilizație contemporană competitoare. (În alte scrieri s-a referit la posibilitatea ca alte culturi mai tinere să participe la sfârșitul Occidentului, dar asta numai după cauze interne.) Cum am mai amintit, despre Rusia e convins că își va dezvolta o civilizație în contrast cu Occidentul, dar că mai are nevoie de două secole de la momentul scrierii. Se referă, de asemenea, la civilizația magicului, care avea în vremea lui doar pe evrei ca reprezentanți în Europa. (Comunitatea musulmană era cvasi-inexistentă.) Și aici atribuie un rol dizolvant iudaismului, similar cu al occidentalilor în coloniile lor. Ar fi deci intersecția dintre două culturi de vârste diferite, care tind spre ce am numi azi „globalizare” din resorturi diferite.

„Cum orice consens magic este străin de pământ și nedelimitat geografic, el vede, în ciuda vrerii sale, în toate luptele pentru ideile faustice de patrie, limbă maternă, dinastie, monarhie, constituție, o întoarcere de la forme lăuntrice absolut străine și, în consecință, plictisitoare și absurde, la forme compatibile cu natura sa; în cuvântul „internațional” care poate să entuziasmeze, se înțelege exact natura consensului ateritorial nelimitat, fie că este vorba de socialism, pacifism sau capitalism. Dacă pentru democrația europeano-americană luptele constituționale și revoluțiile înseamnă un mers către ideal, pentru consensul magic – fără a avea conștiință câtuși de puțin – acestea reprezintă distrugerea a tot ce este în afara lui.” (380, vol. II)

„Prin „luminile” din secolul al XVIII-lea și cultura occidentală a devenit metropolitană și intelectuală și, în consecință, accesibilă inteligenței consensului. (..) Pentru spiritul faustic „luminile” însemnau un pas înainte pe calea destinului propriu, printre ruine, desigur, dar în fond, într-o modalitate afirmativă. Pentru iudaism ele sunt o acțiune distructivă și nimic mai mult, o dărâmare a ceva străin și de neînțeles.” (383, vol. II)

Primul volum al cărții s-a publicat în 1918, fiind scris în timpul războiului. Revoluția Bolșevică din Rusia avusese loc abia de câteva luni. Troțki conducea armata Roșie și ideologia oficială era producerea de revoluții pe tot globul. Se semnase pacea de la Brest Litovsk, cu renunțări teritoriale la Imperiul Țarist. Totuși, Spengler prezice contrariul:

„Pe cât de acerb luptă socialismul pe jumătate dezvoltat al zilelor noastre împotriva expansiunii, într-o zi el va deveni supra-expansionist cu toată vehemența destinului.” (57 vol. I)

Iar timpul i-a dat dreptate după ce Stalin a extins Imperiul Sovietic până la Berlin, iar comunismul a avut intervenții în stil imperialist la Budapesta, Praga, Kabul și alte locuri. Primul război mondial era încă numit în vremea lui Spengler „Războiul cel Mare” și lumea spera că va urma un secol de pace. Dar el consideră că după conferința de la Washington din 1921, vor urma noi războaie, așa cum au fost cele de după conferința de la Haga din 1907.

„Forma statelor războinice în primul lor secol de existență este faustică și dinamică, dar aceasta s-a încheiat odată cu descărcarea de forțe din primul război mondial. Prin recrutările din acești patru ani (..) principiul serviciului militar general și al mijloacelor tactice care derivă de aici a fost depășit. În locul armatelor permanente vor apărea de acum treptat armatele de meserie, alcătuite din voluntari entuziaști; în loc de milioane, sute de milioane, iată ce va face ca acest al doilea secol să devină un veritabil secol al statelor războinice.” (515, vol. II)

Iar predicția trecerii la armatele profesioniste nu e singura reușită. Spengler preconizează apariția războaielor intercontinentale și, lucru remarcabil, include Islamul ca forță de sine stătătoare în asemenea conflagrații. (La o dată la care lumea arabă era irelevantă ca forță geopolitică și nu apăruse versiunea ideologizată a acestei religii.) De asemenea, când se referă la tehnicile noi, să avem în vedere că apucase să vadă doar o folosire experimentală a aviației și vehiculele motorizate. Urmau să apară armele atomice, chimice, biologice și dronele controlate prin satelit.

.Existența acestor armate nu este un succedaneu al războiului. Ele se află în această stare de război și îl doresc. Peste două generații, voința lor va fi mai puternică decât a tuturor celor care vor dori liniștea. În aceste războaie pentru cucerirea lumii întregi vor fi angajate continente, vor fi implicate India, China, Africa de Sud, Rusia, Islamul. Tehnici și tactici noi vor fi angajate unele împotriva altora.

Marile centre de putere ale lumii vor dispune de statele mici, de teritoriul, de economia și de populația acestora după bunul lor plac; toate acestea vor fi numai niște provincii, niște obiecte și niște mijloace în vederea unui scop; destinul lor nu va avea nici o importanță pentru mersul general al lucrurilor. În puțini ani am învățat să dăm o mică atenție unor evenimente care, înainte de război, ar fi putut ridica sub arme lumea întreagă. Cine se mai gândește astăzi serios la milioanele de oameni care mor în Rusia?” (516 vol. II)

Victor Grigore

evadare.ro
March 5th, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact