4. Apariția culturilor. Inspirația pentru „spațiul mioritic”

Lucian Blaga a impus în conversația românească cea mai cunoscută dintre ideile de inspirație spengleriană. E vorba de „spațiul mioritic”, o alternanță deal – vale, în care s-ar regăsi matricea spirituală a românilor. Un peisaj cu înălțimi și oscilații, acordat cu inflexiunile doinei și baladelor, cântate în transhumanță, din vremuri mai vechi decât istoria. În cunoscuta descriere a spațiului mioritic, Blaga folosea cu o frecvență de ucenic captivat mai multe dintre cuvintele emblematice împrumutate de la maestrul său german.

Legătura dintre un peisaj anume și modularea sufletească a unei culturi e una din primele intuiții majore pe care Oswald Spengler o propune pentru a descrie apariția unei culturi:

„O cultură se naște în momentul când un mare suflet se trezește, se desprinde din starea psihică primară a eternei copilării umane, devine o soluție pentru inform, limită și caducitate (..). Ea crește în pământul unei zone precis delimitate, în care rămâne fixată precum o plantă.

O cultură moare când spiritul a atins întreaga sumă a posibilităților lui sub forma popoarelor, limbilor, doctrinelor religioase, artelor, statelor, științelor, redându-le astfel stării psihice originare.

Dar ființa ei vie, această succesiune de mari epoci care marchează în linii generale chiar împlinirea treptată a ei, este o luptă tainică și pasionată pentru victoria ideii asupra forțelor externe ale haosului și asupra instinctului lăuntric unde aceste forțe s-au retras, fiind însă gata să revină. ” (pag. 157, vol. 1, Oswald Spengler, Declinul Occidentului)

(Pe parcursul acestui serial voi folosi traducerea lui Ioan Lascu, apărută la Editura Beladi, Craiova 1996.)

În ultimii ani, a devenit un loc comun atacul la „spiritul mioritic”. Culmea, clișeul e folosit chiar de naționaliști, bine intenționați, care se luptă cu efectul imaginar al uneia din miile de balade populare, în numele unei iluzorii schimbări după idealuri străine. Fără să vrea, ei se așează în siajul atacului concertat la rădăcini și identitate, dus de alții cu alte scopuri. Blaga a intuit perfect că intraductibilul „Pe un picior de plai / Pe-o gură de rai” – suprinde poetic o taină a sufletului românesc, locul mitologic al nașterii și dăinuirii lui.

Un teren se măsoară cu hectarul, plaiul are o unitate de măsură sufletească, imposibil de precizat cuiva, care nu e „de-al locului”. Geologicul e înnobilat în acest fel când microcosmosul (adică omul) intră în relație cu cosmosul, ar spune agnostic Spengler. Noi îi putem spune transcendent, pentru că „gura de rai” deja are încorporată perspectiva creștină. Iar singura capabilă să dea asemenea semnificații este „ființa trezită”, adică acel om deșteptat, gata să facă pasul de la biologic la istoric.

Reformatorii lipsiți de simț poetic ar trebui preveniți că rădăcinile sunt dependente de pământ, care cere busolă metafizică. Efectul pământului natal e exemplificat de Spengler în volumul doi prin cazul americanilor, care n-au mai fost englezi după câteva generații, chiar „au ajuns să semene cu populația indienilor exterminați”:

„O rasă are rădăcini. Rasa și peisajul sunt legate între ele. O plantă prinde rădăcini într-un loc și tot acolo moare. (…) O rasă nu emigrează. Oamenii emigrează; s-au născut astfel generații, mereu în alte peisaje.” (140, vol. 2)

Evident, la 1918 cuvântul „rasă” nu purta balastul negativ căpătat ulterior și era folosit în limbajul curent al epocii, cu sens neutru (interschimbabil cu „popor” sau „omenire”). Probabil într-un alt episod voi reveni asupra înțelesului foarte personal pe care Spengler îl dă acestui controversat termen. Așadar, faceți abstracție de cuvântul „indecent”, între timp epurat din limbajul civilizat, pentru a remarca valoroasa intuiție a corelației dintre așezare și (auto)definire.

„Spațiul contrazice timpul, deși timpul, mai profund, îl precede și îi este origine.” (172, v. 1)

Alternativa este neantul, care precede și succede atât existența în sine, cât și starea de trezire ca entitate colectivă:

„O masă, cât vezi cu ochii, de ființe omenești, o undă imensă ce țâșnește din adâncurile unui trecut obscur, unde sentimentul timpului își pierde eficacitatea organizatoare și imaginația nestingherită (…) Le-am numit neamuri, ramificații, popoare, rase. Ele concentrează într-un cerc restrâns de pe suprafața istoriei un șir de generații.

Când în ele se stinge forța creatoare, o forță de mare diversitate, ce determină dinainte o durată și o plasticitate foarte felurite ale acestor organisme, caracterele fizionomice, lingvistice și spirituale se sting și ele, iar fenomenul dispare din nou în haosul generațiilor.

Dar dincolo de această suprafață marile culturi descriu maiestuoase traiectorii. Ele se ivesc brusc, se întind în linii magnifice, se cizelează, dispar, iar oglinda undelor recade în singurătate și somn.” (p. 157, vol. 1)

Spengler nu are în vedere geneza biblică, dar noi vom fi simțit ecourile tulburătoare ale primelor două versete:

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor.” (Geneza I, vs. 1)

Același mister apasă și pe om ca un blestem după cădere:

„În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Geneza, c III, vs. 19).

Înțelegerea organică a culturii o smulge din ierbarul în care a fost veștejită de materialiști cu mentalitate de statisticieni, pentru a-i reda suflul viu. Care o repune în rândul celorlalte organisme vii, din componența ei: popoare, familii, oameni:

„Fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului. Fiecare are copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea ei.” (p. 159. vol. 1)

„În sensul acesta, fiecare ființă particulară de o însemnătate anume reproduce totodată toate epocile culturii căreia îi aparține.

În momentul când începem să fim conștienți de propriul nostru eu, în fiecare din noi se trezește viața interioară, în același loc și în același fel în care într-o zi se va trezi sufletul unei întregi culturi.

Când e copil, fiecare occidental retrăiește, în reveriile și în jocurile lui goticul, catedralele, castelele feudale și epocile cavalerești, retrăiește deviza „așa vrea Dumnezeu” din timpul cruciadelor și neliniștile sufletești ale tânărului Parsifal. Fiecare tânăr grec își avea epoca lui homerică și propriul lui Maraton.” (163, vol. 1)

Trezirea la viața conștientă e un miracol, așa cum culturile însele sunt un miracol apărut în infinitul rece al spațiului și timpului.

„Acest destin este vag și șovăielnic pentru primitiv, limpede și sub forma unei intuiții a universului (care, fără îndoială, nu poate fi comunicată decât prin mijlocirea religiei și a artei, nu prin concepte și demonstrații), pentru omul culturilor superioare.
Fiecare limbă superior evoluată posedă un anumit număr de termeni care sunt parcă învăluiți într-un adânc mister: soartă, fatalitate, hazard, noroc, menire.” (168, v.1)

Situarea noastră într-o fază târzie a civilizației, în care mirarea și entuziasmul inocent au fost atrofiate de raționalism, ne face să dăm mitului un înțeles greșit – de fabulație. Accepțiune păguboasă, impusă de iluminiști.

„Orice mit mare se naște la începuturile unei mentalități care se trezește. El este primul ei act creator. El nu se întâlnește decât aici și nicăieri altundeva în mod necesar.

Afirmația că miturile și reprezentările zeilor sunt o creație a primitivilor și că „progresul culturii” determină pierderea puterii mitice a sufletului este o prejudecată a științei. Adevărat este contrariul.” (549 vol. 1)

Cu un secol în urmă, Spengler avea la dispoziție mai puțină informație arheologică decât există azi. În baza acelor date, estima dezvoltarea limbajului complex cu două milenii înainte de cultura din Egipt și Babilon. (Deci acum 7.000 de ani.)

„Lumea se trezește ca un mister. Începe gândirea religioasă. În faza a doua, o limbă de comunicare încheiată se strămută puțin câte puțin în valori gramaticale. Gestul se transformă în propoziție, care schimbă numele în cuvinte. În același timp, propoziția devine marea școală a înțelegerii vizavi de senzație, iar sentimentul semnificațiilor, totdeauna mai fin, provoacă o debordantă bogăție flexionară, legată mai întâi de substantiv și de verb, adică de cuvântul spațial și de cuvântul temporal.” (p. 173, vol. 2)

Arheologia ne oferă însă o imagine săracă și denaturată, din care lipsesc nenumăratele asocieri primitive de idei și imagini. Suntem lăsați să speculăm doar pe baza ornamentelor și urmelor de locuire. Forma locuinței e prima și cea mai reprezentativă marcă a unei culturi, de foarte mare stabilitate în timp. E prima formă de peisaj artificial, pe care omul și-o creează.

„Când ornamentul dispare, se schimbă doar un limbaj. Când dispare un tip de casă, o rasă se stinge.” (144 v.2)

Nu voi comenta evoluția stilului locativ la români în ultimul secol, ca să nu ne întristăm. Să rămânem în aria culturilor primitive, pentru a nota altă secvență semnificativă: apariția scrisului. Care presupune mai multă abstractizare decât vorbirea și o gramatică:

„Scrierea este marele simbol al depărtării, nu numai al vastității, ci și al duratei, al viitorului, al voinței de eternitate. A vorbi și a fi înțeles sunt posibile doar prin proximitate și în prezent, dar prin scriere se poate vorbi unor oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, care nu s-au născut încă, iar vocea unui om poate fi auzită la multe secole după moarte. Scrierea este una din primele mărci ale vocației istorice.” (179, vol. 2)

Și în acest caz, ar fi stânjenitoare o trimitere la cazul carpatin, care a rămas timp de milenii într-o altfel admirabilă și bogată oralitate. Spengler presupune că scrierea era deja formată în preistoria culturilor egipteană, chineză, baniloniană sau mexicană.

„Eu fac distincție între ideea unei culturi care este suma posibilităților ei interne și fenomenul ei sensibil în imaginea istorică, adică realizarea ei desăvârșită. Acesta este raportul dintre suflet și corpul viu, este expresia lor înlăuntrul universului vizibil pentru noi. Istoria unei culturi este realizarea progresivă a posibilităților ei. (p. 155, vol. 1)

O cultură rămâne legată de locul care a zămislit-o și de ideea ei călăuzitoare, pe care doar a simțit-o intuitiv în clipa trezirii, chiar și când își încheie menirea și trece în stadiul de civilizație.

„Fiecare cultură se află într-un raport profund simbolic cu materia repartizată spațial, ca spațiu unde sau prin care vrea să se realizeze. Când este atins scopul și ideea se desăvârșește, când suma totală a posibilităților interne se realizează în exterior, cultura împietrește brusc, moare, sângele i se scurge, forțele i se risipesc ea devine civilizație.

(..) Arbore uriaș măcinat de timp în pădurea virgină, ea își mai poate întinde așa încă vreme de secole și de milenii crengile mâncate de carii.” (p. 157, v. 1)

episodul 5: Civilizația apollinică a clasicismului greco-roman
cuprinsul serialului