evadare.ro

5. Civilizația apollinică a clasicismului greco-roman

(cuprinsul serialului)

„În toată istoria nu există un caz analog al unei culturi, care a transformat amintirea alteia într-un cult pasionat. Devotamentul nostru e subliniat și de faptul că, din Renaștere, o mie de ani de istorie au fost subevaluați pentru ca un ideal Ev „Mediu” să devină punte între noi și antichitate.

Noi, vesticii, am sacrificat pe altarul Clasicismului puritatea și independența artei noastre, pentru că nu am îndrăznit să creăm fără a trage cu ochiul la „exemplarul sublim”. Ne-am proiectat cele mai profunde nevoi spirituale și sentimente în imaginea Clasică.

Într-o zi, un psiholog talentat va trata această iluzie fatidică și ne va spune povestea „Clasicului”, pe care l-am venerat constant din zilele Goticului.” (pag 49, vol. 1, „Declinul Occidentului” ed. cit.)

Din cele 8 culturi majore identificate de Oswald Spengler, 3 sunt folosite cu valoare de arhetip. Firește, cea occidentală („Faustică”) e „personajul principal”, dar cele mai multe paralele sunt făcute cu clasicismul din Grecia și Roma antică. Pentru care, e preluat un nume deja consacrat de Friedrich Nietzsche: Apolinică. Al treilea loc ca frecvență a comparațiilor revine civilizației Magice. Episodul de față va fi mai scurt, fără să își propună să epuizeze portretul apollinicului. Dat fiind că aceste 3 mari tipologii alcătuiesc substanța cărții în ansamblu, vom mai reveni pe parcurs, din alte unghiuri.

termenul lui Nietzsche

În „Nașterea tragediei” din 1872, Friedrich Nietzsche opusese două concepte proprii – apolinicul și dionisiacul – al căror echilibru îl considera necesar în artă, dar și în viață, pentru societate și individ. Apollo era zeul soarelui, socotit cel mai frumos dintre zei și mai reprezentativ pentru elenitate. (Mai puțin exotic.) Apollo e asociat cumpătării, proporțiilor armonioase, clarității (e luminos, solar), calmului și raționalului.

Dionisos (sau Bahus la romani) e zeul vinului, al petrecerilor orgiastice, al iraționalului colectiv și haosului. Bacantele, preotesele cultului său, intrau într-o stare de frenezie în sunetul tobelor, care culmina cu sfâșierea unui taur, a cărui carne era mâncată crudă. Deși amândoi erau dintre numeroșii fii ai lui Zeus, Apollo și Dionis au ajuns să aibă asocieri simbolice foarte diferite.

În accepțiunea lui Nietzsche, apolinicul e necesar pentru a aduce coerența logică, ordinea, structura unei opere. Iar dionisiacul e necesar pentru a aduce vitalitatea, misterul, iraționalul, pasiunea. 

delimitarea 

Spengler nu a asociat dionisiacul vreunei culturi, dar a considerat apolinicul un termen deja consacrat și îndeajuns de lămuritor pentru a caracteriza esența culturii clasice.

Numesc apollinic sufletul culturii antice, care a ales corpul individual prezent și sensibil, ca tip ideal de întindere, de spațialitate. (..)

sufletul faustic, ce a ales drept simbol originar spațiul pur, nelimitat, al cărui „corp” este întreaga cultură occidentală, ce a crescut din câmpiile nordului, așezate între Elba și Tago de la apariția stilului romanic în secolul al X-lea.

Apolinică este statuia omului nud, faustică este arta fugii. (..) apollinică este pictura ce limitează corpul uman prin linii, faustică este pictura ce construiește spațiul din lumini și umbre.” (p. 253, vol 1)

Simbolul apolinicului este spațiul unic, bine delimitat, atât în lumea aceasta, cât și în cea de dincolo. Zeii trăiesc într-un loc concret: pe muntele Olimp. În timp ce fausticul vibrează cel mai puternic la sentimentul spațiului unic – infernul din Walhalla e un loc neprecizat. (cf 555, v1)

„Dar tot ceea ce este ușor de descoperit este inteligibil pentru toată lumea. Astfel, din toate culturile de până acum, cultura antică este cea mai populară, iar cultura occidentală cea mai puțin populară prin exteriorizarea sentimentului vital.” (p 450, vol 1)

„Cultura antică era bunul fiecărui cetățean. Ea nu excludea pe nimeni și, în general, ignora, din acest motiv, diferența dintre profunzime și suprafață, care are o semnificație determinată.” (p 453, v1.)

Prin contrast, civilizației faustice îi e proprie distanța care separă publicul de arta și știința epocii, o distanță mereu în creștere:

„Nu e nimic mai puțin popular decât matematica modernă, care conține de asemenea simbolismul infinitului îndepărtat, al distanței. Toate marile opere ale Apusului, de la „Divina Comedie” la „Parsifal” sunt impopulare, pe când tot ce era clasic, de la Homer la altarul din Pergam, era popular în cel mai înalt grad.” (111)

Mentalitatea antichității e una a lucrului concret, pipăibil. Matematica euclidiană e una a măsurării și numărării. „În matematica apolincă, intelectul e slujitorul ochiului, în cea faustică, e stăpânul.” Percepția în economie și societate e dată de colecția de corpuri, iar idealul politic era cetatea.

Națiunile antice sunt „cele mai mici imaginabile”, se reduc la demosul din fiecare oraș, „delimitat superior de eroi și inferior de sclav.”. Nici atunci când construiau utopii, „nici Platon, nici Aristotel nu-și puteau imagina poporul ideal decât ca o cetate.”

Grecii și romanii, expresii folosite din sec XVIII, nu existau ca atare. Numele de eleni, care apare pe la anul 650 (î. H.) nu desemnează un popor, ci totalitatea oamenilor de cultură antici, suma unor națiuni în opoziție cu barbarii (…) Romanii, niște orășeni autentici, n-au putut să-și conceapă imperiul altfel decât sub forma nenumăratelor puncte naționale, civitates, în care fuseseră absorbite inclusiv juridic toate popoarele primitive din imperiu. Când această formă de sentiment național dispare, se încheie concomitent și istoria antichității.” (204 v.2)

Deși îi asociem pe vechii greci cu ideea ambițioasă a explorării mărilor și colonizării, mentalitatea lor era foarte diferită de cea apuseană, decurgând din felul în care percepeau lumea:

„Grecii au întemeiat sute de colonii pe țărmurile Mediteranei, dar la ei nu întâlnim nici cea mai mică tentativă de a pătrunde în interior în calitate de cuceritori. Să te instalezi departe de coaste însemna să pierzi din ochi țara natală. Să te stabilești singur precum vânătorii din preeriile americane și, cu mult înaintea acestora, ca eroii din saga islandeză, era ceva ce se situa totalmente dincolo de posibilitățile mentalității anticilor.” (464, vol. 1)

Iar atitudinea s-a păstrat în imperiul lui Alexandru Macedon, punctuat tot de o sumă de cetăți notabile. Apoi s-a transmis romanilor, rămași în istorie aproape ca un sinonim pentru cuceritori. „Romanii nu au făcut nicio încercare de pătrundere în interiorul Africii.” Ei nu se extindeau în virtutea unei misiuni civilizatoare, pentru a-i converti la obiceiurile lor pe barbari. Ci se limitau la arealul de iradiere al culturii proprii, tratat ca pradă de război.

„Emigrantul elen seamănă cu copilul care se ține de fustele mamei: vrea să părăsească vechiul oraș pentru unul nou unde concetățenii, zeii, obiceiurile să ofere o imagine exactă a celui vechi (…)

Noi, cei care nu putem uita, cel puțin ca drept și ca ideal, libertatea alegerii domiciliului, am considera acele lucruri cea mai cruntă dintre sclavii.” (465 vol. 1)

 

Victor Grigore

evadare.ro
December 8th, 2021
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact