28. Despre femei și bărbați în istorie

„Bărbatul trăiește destinul și înțelege cauzalitatea, logica devenitului după cauză și efect. Femeia însă este destinul, este timpul, este logica organică a devenirii însăși. Tocmai din acest motiv principiul cauzalității îi este veșnic străin. De fiecare dată când omul a încercat să conceapă destinul, totdeauna a simțit ceva feminin în acesta: Moirele, Parcele sau Nomele.

Zeul suprem nu este niciodată destinul însuși, dar el înlocuiește sau conduce acest destin – ca bărbatul pe femeie. În epocile primitive, femeia este și profetesă, nu pentru că ea cunoaște viitorul, ci pentru că ea este acest viitor. Preotul nu face decât pe interpretul, dar femeia este un oracol. Timpul însuși vorbește în ea.” (385, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler)

Dacă ați parcurs episodul precedent, ați recunoscut deja cele două componente ale umanului, pe care Spengler le vede complementare. În cazul identității unui popor, era vorba de stratul genetic și stratul lingvistic. Acum privirea coboară de la marile ansambluri istorice, la nivelul micro, al individului, acolo unde pulsează istoria. A vorbi de rotițele unui mecanism n-ar fi fost pe placul autorului. Care ar fi preferat metafora consacrată a celulelor unui organism, care își trăiește în aproximativ un mileniu propria viață.

În chip omolog, rezultă două planuri paralele și interdependente, în care se întâmplă istoria. La scara familiei și la scara statului, fiecare pusă în slujba celeilalte.

„Istoria are deci un dublu sens sacru Ea este cosmică sau politică. Ea este existența sau conservă existența. Există două feluri de destin, două feluri de război, două feluri de tragedie: specia publică și specia privată. Nimic nu poate face să dispară această antiteză. De la origini ea se bazează pe natura microcosmosului animal, care este în același timp ceva cosmic.” (388 vol. II)

Spengler a sintetizat cele două făgașe în care timpul curge, prin două simboluri: „de partea spadei” și „de partea fusului”. Oricât de eroice ar fi bătăliile, în jurul cărora ne jalonăm trecutul, oricât de bine cumpănite ar fi instituțiile și legile, oricât de adânci cugetările filosofilor și savanților unei civilizații, ele nu au sens în absența vieții. Cu atât mai mult dacă au ca finalitate năruirea vieții, dispariția acelor popoare. Captivați de unele idei (ideologii), pierdem din vedere aspectul uman al vieții în trecut sau chiar în prezent.

„Bărbatul face istoria, femeia este istoria. (…) istoria masculină propriu zisă, istoria politică și socială; ea are mai multă conștiință, libertate de mișcare. (…) Feminină este prima istorie aculturală a succesiunii generațiilor, care este veșnică, maternă, vegetală (planta însăși are totdeauna ceva feminin); cea care nu variază niciodată și care parcurge, uniformă și tăcută, existența tuturor speciilor umane și animale, din toate culturile particulare efemere. O privire retrospectivă arată că ea este sinonimă cu viața însăși.

Ea are propriile ei lupte și tragedii. Femeia cucerește victoria în patul împerecherii. La azteci (romanii culturii mexicane) femeia care năștea era salutată ca un viteaz războinic; când se întâmpla să moară în timpul nașterii, ea era înmormântată prin oficierea acelorași sacramente ca și eroii căzuți pe câmpul de bătaie.

Veșnica politică a femeii este cucerirea bărbatului, prin care ea poate fi mamă de copii și, în consecință, istorie, destin, viitor. Profunda ei diplomație și strategia ei vicleană vizează mereu pe tatăl copiilor ei. Bărbatul însă, pe care greutatea naturii lui l-a făcut părtaș la cealaltă istorie, vrea să-l aibă moștenitor pe fiul lui, ca reprezentant al sângelui și tradiției lui istorice.
Există acum, în bărbat și femeie, o luptă de putere a celor două categorii de istorie.” (386 vol. II)

Autorul pune în opoziție cele două fluxuri istorice, prin două înclinații hărăzite naturii feminine și masculine. Pe de o parte, dorința de afirmare, iar pe de alta, instinctul vital.

„De aceea femeia urăște această istorie politică a bărbaților, neînțelegând-o vreodată și despre care știe doar că îi răpește copiii. Ce înseamnă pentru ea o bătălie victorioasă, care anihilează biruința a mii de nașteri? Istoria bărbatului își oferă ca sacrificiu istoria femeii;

(…) eterna politică a femeii, misterioasă și la fel de veche ca și lumea animală, este distragerea bărbatului de la politica lui ca să-l încătușeze în întregime prin politica ei, o politică vegetală a succesiunii generațiilor, vrând să-l lege de ea. Și cu toate acestea, în cealaltă istorie totul se face doar pentru apărarea și conservarea acestei eterne istorii a generațiilor și a morții, căreia i s-ar putea da orice denumire am vrea: pentru casă și cămin, pentru femeie și copil, pentru rasă, popor și viitor. Lupta dintre bărbat și femeie are totdeauna loc din cauza sângelui, din cauza femeii. Pentru femeie, ca timp, există o istorie politică.” (387 vol. II)

Contraponderea puterii fizice masculine sunt armele feminității, ale seducției, care se pot dovedi covârșitoare.

„Femeia de rasă simte acest lucru chiar și când nu-l știe. Ea este destinul și joacă rol de destin. Totul începe prin lupta dintre doi bărbați pentru posesiunea ei. (…) Bărbatul urcă în istoria lui până ia în propriile mâini viitorul unei țări; apoi vine o femeie care îl obligă să-i cadă în genunchi; sub acest aspect popoarele și statele se pot ruina, dar ea rămâne învingătoare în istoria ei.” (387 vol. II)

inversara rolurilor

De prin anii 30, când Spengler tocmai își tipărise al doilea volum, se năștea în Franța o nouă școală istoriografică, în jurul revistei Annales d’histoire economique et sociale. Ilustrată de Lucien Febvre, Marc Bloch și Jacques Le Goff, această școală a adus o privire pluridisciplinară asupra istoriei. Adică s-a aplecat și asupra fenomenelor sociologice, al traiului cotidian, felul în care se trăia, ce se mânca în antichitate, mergând chiar până la detalii de fapt divers.

Dar nu a trecut mult și acest tip proaspăt de abordare a fost deturnat în scop ideologic. În sensul că s-a ajuns la istorii care își propun anumite teze – vor să arate că un grup sau altul fie a suferit persecuții în toată istoria, fie a avut un rol major, ignorat anterior. S-a ajuns la istorii ale minorităților, istorii feministe, istorii anti-rasiste, ale homosexualității. Nu doar documentarele, dar și manualele s-au umplut de insolit până la punctul în care elementele de culoare fac să se piardă marile tendințe și momente semnificative. A existat chiar și o cerință expresă de la Uniunea Europeană să se evite accentul pe bătălii, care nu stimulează înțelegerea multiculturală.

Puse în contrast cu abordarea modernă, ideile lui Spengler pot părea retrograde. Azi când vedem coperți de reviste cu bărbați gravizi, rostul femeii și bărbatului e subiect de reformă și de dezbatere. Ideologii le vor clasa ca stereotipuri ale patriarhatului, păreri scandaloase.

„Femeia care nu poate sau nu vrea să aibă copii este lipsită de rasă; ea nu mai este istorie, ci vrea să facă de una singură istorie masculină, s-o imite. Invers, dintr-o rațiune profundă sentimentul antipolitic al filosofilor, doctrinarilor și entuziaștilor umanitari este desemnat prin epitetul „femeie cumsecade”. Ei vor să schimonosească cealaltă istorie, a femeii, deși sunt incapabili s-o facă.” (388 vol. II)

maternitate și feminitate

Din unele mituri fundamentale și simboluri, Spengler deduce că unele culturi ar fi mai înclinate spre latura feminină și vegetală. Cum ar fi cultura indiană, în contrast cu antichitatea greco-romană.

„Cultul casnic la romani se referea la genius, adică la forța generatoare a tatălui de familie. Neliniștea adâncă și reflexivă a sufletului occidental are corespondent în simbolul iubirii materne, care abia se întrezărește în miturile antice (..) ” (194, vol. I)

Cu perspectiva sa centrată pe Occident, Spengler greșește atunci când atribuie exclusiv acestuia marea popularitate a motivului iconografic al Fecioarei cu Pruncul. I-am reproșat cu altă ocazie că minimalizează Bizanțul. Totuși, nu e lipsit de interes nuanța pe care o propune. În cultul arhaic al lui Demeter, grecii puneau accent pe chinurile facerii. Fertilitatea era și ea implicit sugerată în cultele agrare. După părerea sa doar în Occidentul gotic apare sugestia unei feminități împletită cu maternitatea, spre deosebire de figura hieratică a icoanelor Maicii Domnului, din lumea ortodoxă.

„Rafael i-a dăruit expresia supremă în Madona sixtină. Ea nu este creștină în totalitate, aici creștinismul magic dăduse deja pe Maria Theotokos, Mamă a lui Dumnezeu, ridicând-o la rangul de simbol total, diferit de sentiment. Mama senină este la fel de străină de arta bizantină și greacă, deși din rațiuni diferite.” (194, vol. I)

Completarea necesară dintre femeie și bărbat e împlinită în căsătorie, acolo unde e reluat firul creației.

„Femeia este istorie universală. Ea are grijă să dea sângelui durată prin zămislire și naștere. Mama cu copilul la sân este marele simbol al vieții cosmice.” (427 vol. II)

Omul intră în rând cu necuvântătoarele, care se reproduc și ele, dar are acces la un mister al universului când, spre deosebire de acelea, cugetă la problema vieții și a morții.

„Moartea este dată odată cu nașterea, sfârșitul cu împlinirea. Ceva moare în femeie de îndată ce ea zămislește; de aici lupta externă dintre sexe, fiică a fricii cosmice. Într-un sens adânc, omul nimicește prin zămislire, prin actul procreației în universul sensibil, prin „cunoașterea” universului spiritual. Cuvântul „cunoaștere” mai păstra la Luther, înțelesul derivat din procreație.” (176, vol.I)

(În limbajul biblic românesc formula n-a dispărut: „Și a cunoscut Lot pe femeia lui…”)

emancipare

Lumea modernă pare că a pierdut cheia echilibrului dintre vital și spiritual. Fie a epurat partea pulsatilă a ființei, acoperind-o cu grijile carierei, ale marilor idealuri, sau ale aventurii sentimentale. Fie, dimpotrivă, a absolutizat carnalul, fizicul fără simțire, într-o disperată căutare a plăcerii. Impasul lumii de azi nici nu poate fi separat de deriva masculinității și feminității. Deși putem privi cu nostalgie la începutul de secol deja trecut, când provocator însemnau piesele cu eroine feminine puternice ale lui Ibsen.

„GB Shaw îndrăznește să afirme că „femeia nu se poate emancipa fără a-și repudia feminitatea, datoria față de soț, față de copii, față de societate, față de lege, față de lumea întreagă, mai puțin față de ea însăși.” Femeia originară, nevasta țăranului este mamă. Toată vocația, către care ea năzuiește din copilărie, se concentrează în acest cuvânt.” (126 vol. II)

Demisia celor două sexe din rolurile tradiționale are impact hotărâtor nu doar în istoria privată, ci și în cea publică. Citit un secol mai târziu, paragraful de mai jos ne va părea scandalos, misogin de-a dreptul. De-acum suntem lămuriți că preferăm să privim cu amuzament la declinul lumii noastre. Aș observa că la un secol distanță, specia bărbatului eroic s-a rărit chiar mai abitir decât a femeii maternale.

„Bărbatul însă face istoria, care este o luptă nesfârșită pentru conservarea celeilalte vieți. Grijii materne i se adaugă grija paternă. Bărbatul cu arma în mână este alt mare simbol al voinței de durată. Un popor „în constituție” este la origine un grup de războinici, comunitatea foarte profund resimțită a disponibilității războinice.

Statul este treaba bărbaților, este grijă pentru conservarea a toate, inclusiv autoconservarea psihică numită onoare și respect de sine; este victoria repurtată asupra ofensei, prevederea pericolelor și, înainte de orice, ofensiva propriu-zisă, firească și evidentă pentru orice viață în ascensiune.” (428, vol. II)

Ep. 29: Depopularea e felul cum îmbătrânesc civilizațiile
(cuprinsul serialului)