2. Cursul scurt al Declinului Occidentului

Îmi propun să dedic un spațiu amplu recenziei acestei cărți, pe parcursul mai multor episoade. Dar cum răbdarea internauților e drămuită, am decis să încep cu un rezumat, în care să menționez câteva idei de bază. Astfel încât să avem o privire de ansamblu (cu atât mai mult cu cât vreau să aloc episoade și unor teme secundare în raport cu teza cărții, ceea ce ar putea crea o impresie eronată).

Întrucât evenimentele din trecut și din prezent sunt virtual infinite, oamenii au căutat să dea un sens istoriei prin diferite sistematizări. Cea mai populară este schema: antichitate, evul mediu, modernitate – pe care Spengler o contestă în mod expres. La fel cum respinge determinismul din materialismul istoric al lui Marx, care propunea schema: sclavagism, feudalism, capitalism, comunism.

Oswald Spengler propune o înțelegere organică a istoriei. Astfel, urmele lăsate de omenire s-ar asemăna unor organisme vii, ca plantele și animalele. Din masa uriașă a umanului se disting din loc în loc fenomene colective miraculoase, care se constituie într-o cultură.

Spengler identifică 8 culturi majore, care au reușit să treacă în stadiul de civilizație. Pe parcursul serialului suntem obligați să folosim aceste două concepte exact cu sensul pe care îl dă autorul, indiferent că suntem tentați să le dăm alt înțeles. (Mai ales în română sau franceză, „simțim” cultura ca fiind, dimpotrivă, un stadiu de apogeu a unei civilizații.)

Stadiul de cultură e precedat de cultura primitivă. Autorul nu dă un sens peiorativ termenului. Și culturile majore au avut în trecutul lor etapa primitivă.

Fiecare cultură e expresia unui peisaj și are la bază o revelație religioasă și o idee fundamentală, o sumă de frământări, cărora va încerca să le răspundă de-a lungul întregii sale existențe prin mijloace diferite: religioase, artistice, științifice, filosofice, politice. Acest proces repetă vârstele omului: copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe. Sau cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă (mereu în această ordine).

În etapa culturală, toate artele sunt subordonate religiozității și fiecare cultură dezvoltă o artă predilectă. Cultura e un fenomen rural, uniform răspândit – toți sunt creatori și participanți activi. Pe măsură ce se dezvoltă orașele, creativitatea e concentrată în detrimentul satelor și provinciilor, care sunt sărăcite și chiar pustiite.

Culturile nasc inițial două ordine fundamentale: nobilimea și clerul, care se vor regăsi ca tipuri exemplare în multe ipostaze ulterioare, ca filosoful, dinastia, omul politic. Pe baza celor două ordine fundamentale, popoarele de cultură devin națiuni, „colectivitățile cu cea mai adâncă semnificație”, și sunt construite state.

Peisajul urban și complexitatea dezvoltării nasc un al treilea („non-ordin”): burghezia. Spre apogeul etapei de cultură sunt produse marile personalități – artiștii cei mai rafinați, filosofii, teologii sistematici, savanții.

Competiția dintre dinastie și cele trei ordine anterior menționate (nobilime, cler, burghezie), atrage în scena istoriei și restul populației. (Ce va constitui ulterior opinia publică și masele.) Urmările pot lua forma revoluției, democrației, tiraniei. Culturile ating apogeul politic și militar în etapa napoleoniană, când sunt reprezentate de conducători de tipul Alexandru Macedon, Napoleon.

Civilizația reprezintă ultimul stadiu de dezvoltare al unei culturi. Termenul are pentru autor conotații pozitive și negative – e o culme a rafinamentului, dar și o pietrificare, vlăguire. E similară etapei de maturitate și bătrânețe. În etapa civilizației sunt reluate aceleași frământări și aceleași idei majore, dar prin intermediul filosofiei și științei. Politica atinge un rafinament similar cu al artei din etapa culturală.

În fazele târzii ale civilizației, metropolele elimină orașele mici, așa cum orașele anihilaseră satele în etapa anterioară. Peisajul metropolei produce mentalitatea cosmopolită și masele dezrădăcinate. Națiunile „ating apogeul în orașe și se sting în metropole”. Zorii unei culturi preced definirea identității lingvistice și naționale, deci o cultură va acoperi mai multe națiuni. Dar la finalul civilizației, una din națiuni va ajunge dominantă și va absorbi istoria culturii respective. Este etapa statelor combatante.

Spre apusul unei civilizații, banul devine forța dominantă, care conduce din umbră democrația și jocul politic, răstoarnă ierarhiile. Filosofia dominantă devine socialismul etic. Creativitatea artistică e vlăguită. La fel și descoperirile științei teoretice. Are loc, în schimb, o tiranie a tehnicii asupra umanului. (Spengler va dezvolta tema într-o carte publicată ulterior: „Omul și tehnica”.)

Împotriva dominației banului are loc o revoltă a vieții în formele ei primare, simbolizată de sânge, care produce ultimul tumult al unei civilizații: etapa imperială a cezarismului. După estimările lui Spengler, aceasta era etapa în care se afla Vestul când scria el. (Apucase primul război mondial și anticipa că vor urma altele, la scară inter-continentală.) Încă din primul volum prevede că „în câteva secole nu va mai exista o cultură europeană a Occidentului, nu vor mai exista germani, englezi, francezi”…

O cultură sau o civilizație poate să fie suprimată din exterior, chiar prin hazard (singurul caz citat, e cel al ansamblului din Mexic și America de Sud, suprimat de venirea europenilor, dintr-o civilizație mai tânără). Dar, în general, culturile urmează un destin propriu și se sting la finele duratei lor biologice, care pare să fie similară și să treacă prin etape corespondente. Metoda propusă de autor este morfologia comparată.

Când o cultură încetează să mai existe, sau își întrerupe creșterea, ea e înlocuită de popoarele de fellahi. Diferența dintre popoarele primitive și fellahi este că aceștia din urmă au rămășițe dintr-o cultură anterioară, dar au o existență în afara istoriei. Popoarele de fellahi pot trăi neperturbate în același fel sute de ani, ca masă amorfă, uneori înglobați în imperii. Dar se pot trezi pentru a se adăuga vieții altei culturi sau pentru propria lor creștere. (Această „ieșire din istorie” se întâmplă și celor care compun culturile majore, nu trebuie confundată cu o carență a unor etnii în raport cu altele.)

Cum se poate deduce din titlu, subiectul cărții îl constituie civilizația occidentală. Spengler o denumește Civilizația Faustică (referire la opera lui Goethe) și îi fixează începutul cu o mie de ani în urmă. Restul civilizațiilor invocate în carte sunt doar folosite ca termen de comparație. Cele mai multe paralele sunt făcute cu antichitatea greco-romană, denumită Civilizația Apollinică (denumire preluată de la Nietzsche).

Cartea are două volume masive. Primul volum se axează pe comparații între civilizația faustică și appollinică prin prisma artei, filosofiei și științei, în special matematica. Volumul al doilea se concentrează mai mult pe aspectele politice, cum ar fi cele de filosofie a statului, raporturile dintre clasele sociale.

În episodul următor, vom vedea o sumară cronologie a celor 8 culturi majore, pentru a le putea fixa în spațiu și timp.

Episodul următor: 3. Cele 8 culturi majore. Tabelul cronologic
cuprinsul serialului