Documentul care transformă icoanele și pe Eminescu în corp delict pentru noii deținuți politic

Arestarea pentru 24 de ore, apoi plasarea sub control judiciar a avocatului Mihai Rapcea, pentru delicte de opinie, a șocat cel puțin partea naționalistă a opiniei publice. E vorba de o persoană cu mare notorietate, care a activat în societatea civilă (în circa 30 de ONG-uri, după propriile estimări) și în diverse organizații politice, de la Noua Dreaptă la partidul SOS România. A fost cândva implicat în MISA, rămânând interesat de yoga și spiritualitatea orientală, filosofie, cu o întoarcere la creștinism.

Mihai Rapcea a participat la numeroase demonstrații de stradă contra corupției, la multiple ediții ale Marșului pentru Normalitate, la protestele împtriva restricțiilor din pandemie și a constrângerii de a obține certificatul de vaccinare, împotriva actelor biometrice de identitate. A fost printre puținii la proteste pacifiste împotriva genocidului din Gaza și implicării României în războiul din Ucraina.

Ca avocat, a devenit cunoscut prin reprezentarea (deseori gratuit) a unor persoane din zona naționalistă sau celebrități. I-a reprezentat pe Gregorian Bivolaru, Dan Diaconescu, Cezar Avrămuță („Stegarul Dac”), pe verișoara lui Dan Voiculescu în celebrul proces în care îl acuza pe mogulul Antenelor că și-a turnat rudele la Securitate. A reprezentat și familia actorului TV Toni Tecuceanu, mort în timpul unei presupuse epidemii de gripă, într-un proces cu doctorul Streinu Cercel.

Avocatul Rapcea a fost foarte implicat în seria de proteste de după anularea alegerilor prezidențiale în decembrie 2024. Și a inițiat o mișcare civică intitulată „Valul democrației”, prin care a mobilizat circa 800 de persoane să depună plângeri sau contestații în instanță față de anularea alegerilor de CCR. (Ceva similar cu demersul inițiat de o judecătoare pensionară, care a avut temporar un succes la o judecătorie, verdict ulterior invalidat.)

Implicarea sa în mișcarea de dreapta are ștate vechi, dar în general într-o linie proprie. A părăsit SOS România cu scandal, pe fondul divorțului public dintre soții Șoșoacă. A fost preponderent critic cu George Simion. L-a susținut pe Călin Georgescu, dar s-a și distanțat critic de acesta recent, în urma apelului la negocieri cu partidele vechi, PNL și PSD. (Totuși, în interviul dat după eliberare, consideră că dosarul lui are legătură cu o persecuție a susținătorilor lui Georgescu.)

(Foto: Mihai Tociu și Mihai Rapcea, la un protest din mai 2020, când intrarea în supermarketuri era condiționată de scanarea temperaturii pe frunte cu un termometru. Bodyguarzii magazinelor erau transformați în personal medical de triere a bolnavilor de gripă Covid.)

Cea mai mare vâlvă au creat-o știrile despre scotocirea locuinței după cărți de Mihai Eminescu și Octavian Goga, precum și ridicarea unei iconițe cu un sfânt canonizat recent, cu trecut legionar. Rumoarea creată a determinat Parchetul să dea un comunicat, în care insistă că sunt cercetate „distribuirea de materiale legionare, fasciste, rasiste și xenofobe”. Automat, postacii guvernamentali au sărit să susțină decizia arestării, acuzând zona naționalistă că dezinformează prin accentul pus pe transformarea în motive de detenție a credinței creștine sau a marilor clasici.

Dar chiar și dacă așa ar sta lucrurile, acel aspect „marginal” are implicații mult mai mari pentru societate și e firesc să fie dezbătut cu îngrijorare, ca o direcție periculoasă. Să ne imaginăm un caz ipotetic, în care poliția ar anunța că a găsit la cineva o mitralieră și o Biblie… Și ar mai și justifica selectarea cărții printr-o frază de genul: „carte în care apar scene violente și e folosită de fanatici radicalizați…” Cu siguranță o astfel de perspectivă ar fi înțeleasă ca o încălcare a libertății de conștiință religioasă a tuturor creștinilor. Cartea ar deveni un detaliu mai important decât mitraliera în acel scenariu fictiv.

Din păcate, nu avem toate informațiile din acest dosar, care ar număra 5 volume de transcrieri și depoziții. Iar documentele de la dosar nu sunt publice, decât în măsura în care părțile implicate le divulgă. De aceea, va trebui să reconstituim contextul, pe cât posibil, din datele disponibile online la acest moment. Respectiv: fragmente în facsimil din rechizitoriu, 6 pagini din ordonanța procurorului prin care motivează necesitatea reținerii (se pare că incomplete, dintr-un document presupus a avea 30 de pagini), comunicatul Parchetului, interviuri date de inculpat și soția lui cu mărturii din anchetă, dezvăluiri făcute de avocați.

Cei care vor avea răbdarea să parcurgă informațiile culese astfel, vor avea surpriza să descopere că situația e mai complexă decât în știrile pe subiect. Și că implicațiile pentru societate sunt chiar mai mari decât s-ar fi crezut inițial.

acuzele parchetului

În comunicatul emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt menționate trei capete de acuzare:

(1) Respectiv, că în mai 2024, Mihai Rapcea ar fi citat un aforism din Corneliu Zelea Codreanu, într-o postare pe Facebook. (Un citat generic împotriva corupției, pe care îl vom afla mai jos, din alt act al procurorului.)

(2) Că în ianuarie 2026 ar fi distribuit un film de la un eveniment public de comemorare a lui Mihai Eminescu, la statuia de la Ateneul Român. Atunci, altcineva ar fi făcut un gest interpretat ca salutul legionar.

(3) În fine, că în aprilie 2026, ar fi elogiat persoane acuzate de crime de război și redistribuit o înregistrare video cu un conținut similar. (Vom vedea mai jos, că era vorba de un fragment dintr-o emisiune mai veche Marius Tucă Show, de la Antena 1).

În interviul dat chiar la ieșirea din arest (pe care îl vom reproduce și comenta mai jos), Mihai Rapcea menționează tot trei acuze, dar una din ele e legată de participarea sa la protestul de la ambasada Israelului, contra masacrelor din Gaza. Faptul e desosebit de grav, dacă un cetățean european e persecutat pentru protestele pacifiste, care au loc în multe țări democratice. El pare a nu fi o acuză explicită, cel puțin nu în acest comunicat, care totuși îl acuză fără să exemplifice sau să explice contextul că:

„a promovat în public, în mod direct, ura pe motive etnice și idei, concepții ori doctrine specifice naționalismului extremist împotriva comunității evreiești.”

Deși comunicatul era motivat de rumoarea creată de implicarea operei lui Eminescu în dosar, mesajul către presă nu lămurește în niciun fel acel aspect. Nici nu-l neagă, nici nu-l confirmă. Căci la pagina 2 a sa, apare următoarea frază vagă:

„Cu ocazia efectuării perchezițiilor domiciliare și a accesului la un sistem informatic au fost ridicate probe constând în publicații, obiecte cu semnificație simbolică și înscrisuri care reflectă afinități față de ideologia legionară.”

Comunicatul se încheie cu asigurări că instituția respectă procedurile, drepturile și prezumția de nevinovăție.

Eminescu, considerat precursor legionar

Avocata Ingrid Mocanu și alte persoane au citat un fragment din ordonanța de reținere, întocmită de procuror. Nu am găsit acel fragment în setul de facsimile publicate de Lumea Justiției, dar nu a fost nici infirmat. E de o gravitate șocantă pentru evoluția societății românești pretins democratică, în Uniunea Europeană:

„În ceea ce privește prezența mai multor volume din opera lui Mihai Eminescu, se impune precizarea că Mișcarea Legionară a revendicat în mod constant anumite texte din publicistica politică a lui Eminescu, în special articolele cu caracter naționalist și antisemit, prezentându-l drept un precursor al propriilor concepții ideologice și ca o sursă de legitimitate doctrinară.

În acest context, prezența în bibliotecă a mai multor ediții ale operei eminesciene, inclusiv a volumului Naționalismul lui Eminescu, poate fi apreciată în coroborare cu celelalte lucrări identificate.”

Inutil să spunem că nici măcar în întunecații ani 50, ai stalinismului românesc, deținerea în casă a operei lui Mihai Eminescu n-a fost considerată un capăt de acuzare sau circumstanță agravantă în descrierea personalității nimănui, indiferent de ce ar fi fost acuzat. Cu atât mai mult, după decretul de amnistie a deținuților politici din 1964, și graduala trecere de la comunismul internaționalist, la național-comunismul din perioada Nicolae Ceaușescu.

Chiar și în internaționalismul comunist, prestigiul lui Eminescu se încercase a fi folosit prin răstălmăcirea lui ca un precursor al marxismului. Era evocat doar prin discursul proletarului din „Împărat și proletar” („Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împarte în mizeri și bogați”…, făcând abstracție de restul personajelor din poem.) Însăși viața tragică a poetului era prezentată ca marcată de sărăcie, în lumea burgheză și cu sensibilitate la problemele țăranilor.

După trecerea la național-comunism, accentul s-a mutat pe patriotismul lui Eminescu, ilustrat mai ales cu epopeea națională din „Scrisoarea a III-a” sau poemul „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (țara mea de glorii, țara mea de dor)…” Propaganda nu folosea și Doina, (mai „incorectă politic”) dar putea fi găsită, pentru că în premieră în acea epocă s-au publicat operele complete eminesciene.

Regimul nu doar că nu interzicea cunoașterea poetului național, dar sub Nicolae Ceaușescu încuraja chiar un cult neoficial, cu statui, bulevarde și nume de școli în toate orașele, festivități comemorative de două ori pe an. O secțiune a Academiei și a Institutului de Lingvistică erau dedicate criticii literare specializate într-o știință de nișă: „eminescologie”.

În aceeași epocă, au fost recuperate figuri ale culturii naționale, care avuseseră și implicări politice chiar mai radicale. Octavian Goga și Tudor Arghezi aveau statui și străzi. Chiar foștii deținuți din temnițele comuniste erau reabilitați, lăsați să colaboreze în presa comunistă. Cazurile lui Constantin Noica, Radu Gyr, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu, cu diverse grade de notorietate și acces la tribune oficiale. Semn că inclusiv regimul care îi pedepsise ca adversari considera că și-au ipsășit pedeapsa și pot fi folosiți în societate pentru erudiția lor.

Tot atunci au fost editate uneori în premieră opere ale unor interbelici apărute doar în străinătate, ca opera economistului Mihail Manoilescu. Poetului Adrian Păunescu (fiul unui fost deținut politic liberal, devenit susținător entuziast al regimului) i se permitea, de pildă, să călătorească la Chicago pentru a-i lua un interviu transfugului Mircea Eliade, care avusese și el o tinerețe legionară, de care nu s-a dezis. Neoficial, în format beletristic, și lui Marin Preda i se permitea o parțială reevaluare pozitivă a mareșalului Ion Antonescu. Asta în timp ce legionarii continuau să fie personaje negative în filmele istorice realizate de Sergiu Nicolaescu.

o simplă eroare polițienească?

Mulți comentatori fac eroarea de a interpreta această șocantă încadrare a lui Eminescu în rândul „dușmanilor ideologici” în democrația anului 2026 ca pe o simplă eroare, din ignoranță, a unor organe de anchetă cu exces de zel. Mă tem că lucrurile nu stau deloc așa, ci o parte din instituțiile statului și-au însușit o perspectivă radical „progresistă”, de rescriere a trecutului.

În 1980, era editată în premieră opera integrală a lui Mihai Eminescu și se ajunsese la volumul 9, care includea publicistica. Moment în care, rabinul șef Moses Rosen a intervenit cu proteste publice prin care cerea cenzurarea scrierilor din ziarul Timpul, de la sfârșitul secolului XIX. Rabinul s-a adresat Academiei Române și a cerut încetarea tipăririi volumului și retragerea celor tipărite din librării, considerând că sunt scrieri antisemite, care incită la ură de rasă. Cel puțin asta consemnează Wikipedia, împreună cu protestele unor intelectuali, între care și Corneliu Vadim Tudor. În urma presiunilor internaționale, e neclară soarta acelor volume (unii spun că ar fi fost date la topit, alții că au avut o distribuție limitată).

Fapt e că nici până atunci, nici după, românii nu l-au perceput vreodată ca pe un antisemit pe Mihai Eminescu. Și, de fapt, masa mare a publicului nu are nici cea mai vagă idee de opera sa de gânditor politic naționalist și gazetar, nici de contextul epocii. Pentru că secvența respectivă a fost ștearsă din memoria colectivă, inclusiv sub regimul național-comunist și în deceniile de tranziție.

Chiar și majoritatea românilor, care se revoltă la nivel emoțional că poza lui Eminescu e ruptă în plenul Parlamentului, au impresia că problema ar fi poeziile sale patriotice. Poziția marilor clasici și a interbelicilor nu e înțeleasă ca o problemă foarte actuală, similară cu opoziția la migrația în masă, pe ordinea de zi a tuturor țărilor occidentale, democratice.

În discuție, era reacția populației autohtone la valurile de migrație de mari dimensiuni ale evreilor dislocați din imperiile vecine – Țarist, Austro-Ungar și Otoman, a căror așezare în număr mare în unele orașe și sate crea nemulțumiri și dezbateri în societate. În centrul problematicii era și presiunea internațională pentru modificarea Constituției în sensul acordării cetățeniei noilor veniți. Opoziția la acest aflux a durat circa un secol, de la 1848 la 1948, cu generații succesive de intelectuali români proeminenți exprimând opinii diverse pe subiect.

Ignoranța publică e cvasi-generalizată în privința acelei file de istorie, dată fiind educația sub regimul totalitar comunist 45 de ani și apoi prin destructurarea școlii și vulgarizarea mass media în cei 35 de ani de capitalism. Motiv pentru care, grupări cu agendă neo-marxistă pot să pretindă un monopol în rescrierea istoriei, barând accesul populației la alte perspective asupra trecutului și accentuând doar secvențele, regretabile, în care românii apar ca intoleranți, violenți, animați de o ură irațională față de minorități lipsite de apărare spre care se năpustesc brusc, în timpul războiului mondial.

Am explicat acest fundal istoric în episodul despre așa zisa operațiune de „denazificare”, din serialul în care am comentat critic Legile cenzurii. Tot acolo, am consemnat că în 2004, când Comisia Wiesel și-a publicat raportul, textul începea cu următoarea frază:

„Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern și cu apariția bogatei tradiții culturale naționale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începute la jumătatea secolului al XIX-lea.”

Fraza respectivă a fost respinsă ca exagerată sau jignitoare la adresa culturii naționale. Nefiind luată în serios, ca program de epurare a întregii culturi, nu doar a perioadei interbelice. Între timp, comisia respectivă s-a transformat într-un Institut guvernamental, în subordinea Secretariatului General al Guvernului.

Așa cum am prezentat în alt episod din serial, instituția are un rol neobișnuit în statul român. Participă la formarea personalului din Justiție și Poliție prin cursuri de prelucrare a cadrelor. Participă la scrierea manualelor de istorie. Deși e condus de persoane care au lucrat în propaganda marxistă comunistă, verdictele sale asupra istoriei sunt considerate cu valoare de adevăr absolut. E luat ca reper în presă, pentru educarea și influențarea opiniei publice. Dă propriile verdicte unor cetățeni nejudecați, pe care îi proclamă antisemiți (ca pe scrierile lui Eminescu). E luat ca martor sau consultat pentru expertiză de instituțiile de forță ale statului.

Așadar, atunci când un magistrat al statului spune nonșalant că unele din scrierile lui Mihai Eminescu sunt antisemite, n-ar trebui să ne pripim în a crede că e un „derapaj” din ignoranță. Chiar dacă poetul național n-a fost niciodată judecat și condamnat de o atare faptă penală în prezent.

În interviul dat imediat după ieșirea din arest, avocatul Mihai Rapcea spune că i s-a permis odată ce a fost ridicat de acasă, să își consulte dosarul. Nu a putut să-l parcurgă pe tot, fiind săltat din somn, la șase dimineața de cei 20 de mascați și procurori, care au făcut percheziția acasă și ulterior la birou și acasă la mama sa de 80 de ani. A fost apoi supus unui interogatoriu, cu 35 de întrebări, despre care crede că sunt întocmite cu ajutorul inteligenței artificiale, după cum erau formulate. Un aspect deloc neglijabil, dacă omul e confruntat cu asemenea tehnică instabilă în parcurgerea unor volume mari de date, pe care nu le poate memora, procesa sau stăpâni la concurență cu AI-ul.

Rapcea spune că dosarul său are 5 volume, din care 1 volum ar fi numai materiale furnizate de Institutul Elie Wiesel, care ar fi folosit de procurori pe post de consultant sau martor. (Cel mai probabil e vorba și de instituție denunțătoare, din nou, fapt problematic dacă o parte activă în bătălia ideologică e luată și ca sfătuitor neutru, care dă definițiile lipsă din lege.)

Ar fi fost suficient de grav că o structură a Guvernului supraveghează ideologic populația (sub eufemismul de „monitorizare”). Așa cum supraveghea și fosta Securitate și întocmea dosare celor „problematici”. Dar ea e folosită și pe post de consultant de instituțiile de forță, care ar trebui să aibă propriul aparat neutru de discernere în teme foarte vagi. Cum ar fi, să distingă o linie fictivă de demarcație între naționalism și „naționalismul excesiv”, între patriotism și „xenofobie”.

Așa cum am remarcat și în comentariul pe marginea rechizitoriului făcut lui Călin Georgescu, și în acel dosar politic, care împarte opinia publică națională, apar pasaje întregi și definiții preluate de la Institutul Elie Wiesel, ca și cum ar fi vocea de necontestat a statului român în chestiuni de politică actuală.

Lipsa totală a definițiilor clare pentru noțiuni controversate, ca „idei legionare”, „idei fasciste”, „xenofobie”, a fost miezul contestării la Curtea Constituțională a legii Vexler 2 de către președintele Nicușor Dan. Contestație respinsă, în ideea că sunt „noțiuni cunoscute”, pe care eventual le completează experții aleși. Această nebuloasă, lasă loc multor abuzuri, mai ales în contextul în care magistrații pot înțelege că nu riscă nimic, dacă forțează definițiile într-un sens favorabil puterii, putând spera la promovări rapide pentru dosare de răsunet în media.

pedepsit pentru protestul împotriva genocidului?

Înainte de perchezițiile la câteva persoane din acest dosar, comisarul de poliție Marius Burduja a întocmit un referat. În care apare o frază halucinantă pentru o țară liberă, dar în perfect acord cu atmosfera unui stat totalitar:

„S-a constatat că sunt postate numeroase materiale video live, în care numitul Rapcea Mihai vorbește despre subiecte politice și sociale, exprimându-și nemulțumirea față de sistemul politic actual și actele normative ințiate de către acesta, pe diferite domenii de aplicabilitate.”

(Fragmentul a fost postat pe pagina sa de Facebook de co-inculpatul Mihai Tociu.) Sună cu totul șocant, ca unui cetățean să i se reproșeze nemulțumirile față de sistemul actual. E destul de probabil că „actele normative” comentate includeau și legea Vexler. Aparent, dezbaterea legilor e permisă doar parlamentarilor, nu și cetățenilor, pe care îi reprezintă.

În interviul de mai sus, Mihai Rapcea spune că e acuzat și pentru participarea la protestul din fața ambasadei Israelului. Citește din ordonanță (la min. 14):

„Mi-a reținut în povestea asta inclusiv mitingul din 9 octombrie 2024, organizat ca protest legal în fața ambasadei Israelului. Unde s-a spus că am exprimat un mesaj explicit antisemit și instigator la ură. Asta în condițiile în care în toată ordonanța nu se spune care a fost obiectul mitingului. A fost genocidul din Gaza. Am cerut tragerea la răspundere a celor care sunt cercetați și au mandate de arestare emise de Curtea Penală Internațională. De ce lipsește acest mesaj din textul ordonanței!? De ce nu-mi redai mesajul, dacă îmi reții această chestiune în ordonanță!?”

Dacă așa stau lucrurile, cum le prezintă inculpatul, e vorba de o gravă represiune politică. Participanții la acele protese în România se puteau număra pe degete și aproape toți (vreo patru din ei) au ajuns inculpați în acest dosar, inclusiv Stegarul Dac, care a organizat cu altă ocazie un protest solitar acolo.

Aici vedem explicit pericolul interpretării noii definiții IHRA pentru „antisemitism”, care include și critici legitime la adresa conducerii statului Israel. Dacă autoritățile folosesc în fapt această redefinire, se produce o restrângere majoră a drepturilor și libertăților cetățenești.

În capitala Marii Britanii, Londra, au existat proteste pe acest subiect și de o jumătate de milion de participanți. Au fost milioane de protestatari în stradă în practic toate țările Uniunii Europene, Statele Unite și încă mai mulți în țări musulmane. La mitingurile cu sute de mii de persoane din Turcia a participat și președintele țării, care e membră de bază a NATO.

În contrast, România organizează primiri festive pentru președintele statului Israel la cel mai înalt nivel și interzice protestele inclusiv pentru câțiva parlamentari de opoziției (de la partidul SOS). Reținerea a fost în preziua vizitei și a fost urmată de interdicții de a posta pe internet și de a participa la proteste publice. Același gen de măsură s-a dispus în trecut și pentru Stegarul Dac și alții judecați în spețe legate de activismul civic și politic. În fapt, se obține o reducere la tăcere a unor voci chiar înainte de a fi găsite vinovate de ceva, deși Parchetul insistă că li se respectă prezumția de nevinovăție.

firul evenimentelor

Date mai multe aflăm din pasajele din ordonanța de reținere, reproduse de site-ul Lumea Justiției în facsimil. Actul, diferit de rechizitoriul propriu-zis, avea menirea de a justifica judecătorilor de ce inculpatul e un pericol social, care trebuie arestat și e întocmit de procurorul Bogdan Rocsin. Acesta invocă mai ales Ordonanța de Urgență 31 din 2002, dată pe vremea lui Adrian Năstase. Încă o confirmare că impresia generală că represiunea a debutat recent cu a doua lege a lui Silviu Vexler, e eronată.

Inginerul Mihai Tociu, de asemenea cunoscut în mediul online și pentru participarea la mitinguri, a realizat pagina de Facebook „Eminescu trăiește prin noi”. Aparent, pagina avea intenția de a se transforma într-un ONG, care să continue linia naționalistă a publicisticii eminesciene. La 15 ianuarie 2026, inculpații au participat la o comemorare a nașterii lui Eminescu, în preajma statuii din parcul Ateneului Român din București.

Tociu confecționase o machetă decupată din carton, cu poza lui Eminescu în mărime naturală. Manechinul avea o mână mobilă, acționată de un motoraș cu senzor, care mișca un braț când detecta mișcarea cuiva în apropiere. Aici versiunile acuzării și apărării devin divergente. Procurorii susțin că o altă persoană (Alexandru Balcu) ar fi executat un salut de tip legionar în fața imaginii de carton și îl acuză pe Rapcea că a distribuit filmarea în care apare secvența.

Acuzații susțin că nu era vorba de așa ceva, că personajul animat avea degetele răsfirate, mai asemănător cu un salut obișnuit și cu mâna galbenă folosită de protestatarii #rezist la mitingurile anticorupție. Recuzita respectivă n-a mai fost găsită la percheziția la Tociu acasă, la circa o jumătate de an după incident, fiind aruncată între timp. Rapcea susține că acuzarea nu are nici filmarea propriu-zisă, pe care sperau să o recupereze din telefonul său mobil. Și că la dosar n-ar exista decât povestirea celor din film făcută de cei care au făcut monitorizarea, de la Institutul Wiesel.

Așa că acest cap de acuzare rămâne în ceață. Poate fi o glumă proastă interpretată greșit sau orice altceva.

Vulcănescu și Radu Gyr

Cu altă ocazie, în aprilie 2026, Rapcea e acuzat că:

„a promovat în public cultul unor persoane vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de crime de război, prin elogierea directă și prezentarea numiților Mircea Vulcănescu și Radu Gyr drept repere valorice și victime ale unor epurări ideologice, eludând cu intenție condamnările definitive intituite în sarcina acestora prin hotărâri judecătorești rămase în vigoare” (..).

Aparent, procurorul dorește ca românii să nege atât valoarea filosofului Vulcănescu și a poetului Radu Gyr cât și faptul istoric că au fost victimele unor epurări ideologice. (Vulcănescu a și murit în detenție la Aiud, lăsând îndemnul memorabil: „Să nu ne răzbunați!”). Sau ar dori ca orice referire la aceștia să includă și mențiuni ale sentințelor tribunalelor comuniste împotriva lor.

Deși primarul sectorului 4, Daniel Băluță, a reușit după mai mulți ani de încercări, să șteargă numele liceului Mircea Vulcănescu, filosoful încă are numele pe un bulevard din București. Cărțile sale au fost editate inclusiv după apariția ordonanței lui Adrian Năstase, la Editura Humanitas (ultima în 2004). Totuși, Gabriel Liiceanu nu este anchetat pentru răspândirea unor „fasciști”. Radu Gyr apare menționat și în istoriile literaturii întocmite în timpul comunismului de G. Călinescu și de Nicolae Manolescu.

Ambii au avut episoade dedicate în serialul Memorialul durerii, cu accent pe drama suferită, fără ca anchetatorii să fi făcut descinderi la respectata realizatoare Lucia Hossu Longin. Atmosfera de intimidare pe care o răspândesc organele represive acum îndeamnă publicul să distrugă cărțile autorilor persecutați de regimul comunist și să șteargă o pagină esențială din istoria contemporană, abia firav redată și vag cunoscută de mase.

statul care se contrazice singur

Instituirea acestui monopol de stat asupra memoriei colective a început cu lucrările comisiei Wiesel, care și-a publicat raportul în 2004, fiind transformată ulterior în institut de stat. Demersul a continuat cu formarea comisiei conduse de Vladimir Tismăneanu, care și-a publicat propriul raport în 2006. Actul declara regimul comunist ca „ilegitim și criminal”, fiind asumat ca poziția oficială a statului român, atât prin patronajul președintelui Traian Băsescu, cât și prin votarea în Parlament.

Ambele erau demersuri anormale, de fixare a unei dogme de stat de necontrazis asupra unor secvenței anume din trecut, blocând libera cercetare istorică și receptarea vie și personală a semnificațiilor istorice. Comisia Wiesel era o comisie în care istoricii erau minoritari, cu o mare prezență a unor activiști etnici, diplomați și politicieni din Israel și alte țări. Bizară era și încredințarea scrierii istoriei oficiale a comunismului chiar unui fost propagandist comunist, crescut în nomenclatura din Primăverii, fiul șefului propagandei comuniste.

Direcția pe care Vladimir Tismăneanu a dat-o raportului său a fost subtilă dar importantă. Cercetarea coordonată de politologul cu manifesări tot mai agresiv neo-marxiste în ultima vreme, estompa diferența dintre etapele comunismului din România, minimaliza rolul minorităților în susținere regimului în primele decenii, edulcora caracterul de victimă a poporului român.

Chiar și cu aceste neajunsuri majore ale raportului său cu intenții vădit manipulatorii, dacă vom confrunta acel raport cu formulele folosite acum de procurori, vom realiza ceva șocant. Instituțiile statului au fost cucerite de cadre tot mai radicalizate, care neagă inclusiv poziția asumată de statul român în raportul de condamnare a comunismului. Voi da mai multe exemple.

În cele 663 de pagini ale Raportului final al Comisiei Tismăneanu, Mircea Vulcănescu nu apare decât o singură dat, într-o paranteză, la mențiunea unui lot de arestați în care era soția sa. Moartea sa la Aiud e total ignorată, ca și cum ar fi fost deja pe o listă neagră a celor destinați a fi uitați pe vecie.

În schimb, Radu Gyr apare de câteva ori – ca victimă, fără acele precizări acuzatoare pretinse acum de procurori unui simplu cetățean. Astfel: la pagina 164:

„Lista marilor personalități culturale sau științifice, lovite de persecuții sau chiar de represiune în anii comunismului este din păcate foarte lungă: filosofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici și Vasile Băncilă, istoricii Gh. I Brătianu și PP Panaitescu, poeții Nichifor Crainic, Radu Gyr și Vasile Voiculescu, matematicianul și poetul Dan Barbilian, profesorul și psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinți, sociologul Dimitrie Gusti, juriștii Istrate Micescu, IV Gruia și Gh Strat, medicii I Simionescu și I Trifu, profesorul Aurel Beleș, economiștii Victor Slăvescu și M Manoilescu, călugărul-teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dumitriu, sculptorul Gh Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pillat și Păstorel Teodoreanu, actorul Constantin Tănase, artiștii lirici Dinu Bădescu, Ștefan Tassian și Valentina Crețoiu reprezintă doar câteva

din miile de oameni de cultură și știință, care au fost înlăturați cu brutalitate din activitatea lor creatoare, mulți dintre ei ispșind ani grei de temniță, iar alții pierzându-și viața din cauza represiunilor sălbatice la care au fost supuși. Ce pierdere ireparabilă pentru țară au provocat comuniștii – un adevărat genocid cultural!” (Raportul Comisiei Tismăneanu, 2006, pag. 164) 

Repet, orice apare în Raportul Tismăneanu se consideră poziție oficială a statului român. Observăm că Radu Gyr e prezentat într-o listă onorabilă de victime, fără a fi făcut criminal. Soarta lui e deplânsă ca parte dintr-un genocid cultural. La două decenii după, procurorii aceluiași stat amenință cu pușcăria cetățeni obișnuiți că se exprimă în aceiași termeni.

Mergem mai departe. În același raport din 2006, fiul cominternistului Tismăneanu acuză regimul comunist de altă crimă. Anume, că a tocmit echipe de șoc, care să epureze cultura de personalități ale trecutului, cărora nu li se ierta nimic din trecut. Adică: exact ce fac acum organele de anchetă penală, ziariștii din presa oficioasă, care participă la linșajul acelorași interbelici:

„Echipei redutabile (prin consecința verdictelor ei) a criticilor de partid i s-a încredințat misiunea „dezinfectării sectorului cuvântului tipărit”, adică misiunea criminală a nimicirii probelor creativității românești.

După 1947, pentru diriguitorii culturii și pentru criticii echipei de șoc nu mai existau erori mari și mici în trecutul și prezentul literaturii, ci doar erori ce nu pot fi trecute cu vederea.

Inutili, ba chiar indezirabili devin: Octav Dessila, Ionel Teodoreanu, Șerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Dimitrie Stelaru, Gib Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu și mulți alții.

Din ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuși este scos din literatură, iar volumul Una sută poeme – retras și confiscat.

Sufocarea morală lentă prin ignorare și înfierare a fost adesea desăvârșită fizic, întrucât scriitorii au intrat și ei în programul de stârpire a dăunătorilor politici”. (Raportul Tismăneanu, pag. 491) 

 

Oare ce altceva fac organele de represiune, politicienii și jurnaliștii sistemului de azi, atunci când pretind ștergerea din biblioteci, nomenclatorul de străzi și alte locuri a lui Vulcănescu, Eliade, Gyr șamd? Nu tocmai „sufocarea morală lentă prin ignorare și înfierare”? Nu „ștergerea dovezilor creativității românești”?

În 2006, același Raport Final al comisiei Tismăneanu mai acuza regimul comunist de o nedreptate făcută unor epurați de azi – Radu Gyr și Nichifor Crainic:

„Primele semne ale unei schimbări derutante în antitudinea partidului apar în 1967, când au fost „topite” 60.000 de exemplare din „Antologia poeziei moderne”, elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeți de dreapta neagreați de regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ștefan Baciu).

Directorul Editurii pentru Literatură, Ion Bănuță, fost ilegalist, întemnițat înainte de 1944, a fost sancționat și transferat la o revistă. Mihai Șora, răspunzător de BPT, a fost destituit și, de asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat într-un post insignifiant.” (Raportul Tismăneanu, pag. 502)

Deci regimul actual face genul de lucruri pe care acuza cu două decenii în urmă comuniștii că le-au făcut. Observăm că în referatul coordonat de Vladimir Tismăneanu, Radu Gyr nu apare nici măcar ca legionar, de extrema dreaptă, darămite criminal de război. Ci e introdus cu formula neutră, dacă nu pozitivă, ca un disident: „poet de dreapta neagreat de regim”.

Fără a se preciza că și Mihai Șora fusese un ilegalist comunist și apropiat de Ana Pauker, se deplânge că a avut de suferit pentru gestul de a-l publica pe Gyr și pe alți interbelici. De ce autoritățile persecută acum cetățenii care doar vorbesc despre aceiași disidenți, la două decenii după asumarea acestui rechizitoriu făcut regimului comunist!?

înapoi în viitor

Revenim în prezent, la fragmentele din ordonanța procurorului Rocsin, de acuzare a lui Mihai Rapcea din iunie 2026. Am dat mai sus acel citat, care începea prin reproșul că Rapcea a vorbit pozitiv de Vulcănescu și Radu Gyr. De la cei doi, paragraful vira brusc spre relatarea unei alte intervenții online a influencerului. Iată prin ce ilustrează procurorul sintagma „naționalism extremist”:

„Concret, prin afirmarea intenției de a purta „steaua galbenă a lui David” și prin lansarea de acuzații publice potrivit cărora instituțiile judiciare din România sunt controlate și se mobiliează exclusiv („se face pârtie”) la plânsetele și sesizările comunității evreiești, în detrimentul cauzelor ce privesc cetățenii majoritari, suspectual a instigat în mod vădit la resentimente și ură pe criterii etnice”.

Purtarea stelei galbene a mai fost reproșată și protestatarilor din pandemie, când unii au spus că sunt discriminați la intrare în magazine pe baza certificatului de vaccinat. De astă dată, era ușor de dedus că e o metaforă. Prin care nu e nici negat nici minimalizat holocaustul. Dimpotrivă, e folosit ca termen de referință, ca emblematic pentru nedreptățirea unui grup. (Percepția nedreptății poate fi falsă sau reală, dar sensul metaforei nu era batjocoritor.)

Așadar, un avocat se plânge că dosarele unora sunt judecate mai rapid decât ale altora. (Din nou, poate fi o percepția falsă sau reală, în tot cazul subiectivă.) Dar e important de realizat dublul standard pe care anchetatorii îl induc tratând nemulțumirea lui ca echivalentă cu ura. În justiție s-au făcut nenumărate proteste, inclusiv cele pro sau contra DNA, CSM. Funcționarea sistemului judiciar e o temă aprinsă de trei decenii, în care s-au făcut multe reproșuri întemeiate sau neîntemeiate sistemului, fără concluzia că sunt animate de ură.

Minoritățile au dreptul să se organizeze pe criterii de solidaritate etnică și deseori au nemulțumiri față de cum funcționează instituții ale statului în raport cu ei. Unele organizații de reprezentare etnică au cerut despăgubiri de la stat, au cerut schimbări de legislație, au formulat multe reproșuri. Niciodată nu s-a spus că ele ar fi animate de ură și resentiment față de majoritate. De ce nu s-ar putea exprima și un majoritar cu o frustrare oarecare, fără a se înțelege că instigă la ură!?

citatul șocant

Un cap de acuzare de sine stătător e că în 20 mai 2024, Mihai Rapcea ar fi distribuit pe Facebook cu citat din Corneliu Zelea Codreanu. E genul de acuză ce se regăsește și în rechizitoriul lui Călin Georgescu.

Citatul incriminat sună așa: „Bacșișul, mita și hoția au desființat sănătatea morală a națiunii române”.

Se naște întrebarea: ce e legionar în acest citat!? E o frază banală de condamnare a corupției. Atribuim acum Mișcării Legionare orice demers actual anticorupție!?

Interdicția de a cita orice ar fi spus niște persoane devenite indezirabile, e o interpretare bizară chiar a legilor strâmbe în vigoare. Pentru că legile în cauză vorbesc de interzicerea cultului public al unor personalități. O formulă discutabilă, cu conotațiile unei devoțiuni religioase. Dacă dai un citat din Nicușor Dan, nu înseamnă că participi la cultul lui Nicușor. Nu înseamnă că ești de acord cu tot ce a scris, gândit sau făcut cineva când îi reproduci o frază. Chiar documentarele cele mai acuzatoare, despre Hitler de pe History Channel, sunt pline de citate din dictatorul respectiv.

Dar în cazul unor ziceri vecine cu platitudinea, intervine situația că poți reproduce o vorbă fără a ști cine a spus-o mai întâi. Ceva ce auzi de la altcineva, în civilizația oralității din prezent. Procurorul îl acuză pe Rapcea că a atribuit citatul unui deputat – Codreanu chiar a fost deputat și discursurile sale parlamentare sunt probabil consemnate în arhiva Monitorului Oficial.

Referatul îi reproșează avocatului că „neagă orice coincidență cu triplele valențe ale datei de 20 mai în istoriografia legionară”. Habar n-am ce s-a întâmplat pe 20 mai! Scuzați-mi ignoranța, dar până acum n-am asociat data de 20 mai cu altceva decât cu data primelor alegeri din 1990, câștigate de FSN. Aici vedem pericolul folosirii inteligenței artificiale în pregătirea rechizitoriilor. Ajutați de astfel de instrumente, procurorii pot ajunge să reproșeze cetățenilor rele intenții legate de date oarecare din calendar, care ar avea chipurile semnificații legionare.

arderea cărților

Cu totul șocante sunt pasajele în care se face bilanțul capturilor de la locuința avocatului. Sunt menționate două fișiere PDF cu ediții ale cărților lui Corneliu Zelea Codreanu, „Pentru legionari” și „Cărticica șefului de cuib”.

Consemnarea completează mărturia soției avocatului, in inteviul cu Gabriela Calițescu, de la Nașul TV. Acolo se menționa interesul anchetatorilor și pentru cărțile lui Eminescu și pentru obiectele de cult creștin.

Chiar cărțile liderilor extremiști sunt un subiect interpretabil din punct de vedere legal. Pe vremea Inchiziției, exista o listă cu titlurile interzise. Acum, nu există așa ceva. Legea pedepsește răspândirea în public a unor materiale de propagandă, dar nu pedepsește deținerea de carte. De altfel, multe cărți au fost editate în mod legal după 1990, când nu existau restricții și nicio lege nu a precizat un moment din care cetățenii ar trebui să ardă cărțile sau să le predea undeva, ca pe armele de foc.

Multe cărți prezumate a fi ilegale se află în bibliotecile publice, națională, universitare, fiind deci ipotetic accesibile mult mai multor persoane decât într-un apartament. Printr-o scăpare neașteptată a legilor date din anii 2000 încoace, Corneliu Zelea Codreanu nu se încadra în categoriile enumerate, de genul celor implicați în acte de genocid și crime de război. A fost trecut în ilegalitate explicit abia de legea Vexler din 2025. Deci a existat o lungă perioadă în care s-au editat cărți pe subiect.

Aici mai apare o problemă: perchezițiile se fac în mod selectiv, pe criterii ideologice. Căci e de presupus că istoricii care au scris acuzator la adresa personajului – cum ar fi Tatiana Niculescu Bran (fosta consilieră a lui Klaus Iohannis), cu o carte despre Codreanu apărută la Editura Humanitas, au deținut cărțile respective de memorii, pentru documentarea pe subiect.

În această neclaritate, efectul e tocmai de înspăimântare a populației. Se mizează pe distrugerea voluntară a cărților de orice fel, pe care românii le-ar deține din perioada interbelică, ba chiar și anterioară. Ceea ce ar produce o ștergere orwelliană a trecutului, sau acel „genocid cultural”, de care vorbea Tismăneanu.

icoana, corp delict

Unul din cele mai șocante paragrafe din actul de acuzare întocmit de procuror enumeră cărți și icoane între obiectele confiscate pentru dosar:

„La locuința de fapt a suspectului Rapcea Mihai au fost găsite două volume semnate Radu Gyr, persoană condamnată istoric pentru crime de război, o icoană și o relicvă textilă provenind din veșmintele preotului Ilie Lăcătușu, asociat istoric cu Mișcarea Legionară, precum și volumul intitulat „Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie”, care conține o dedicație olografă sub forma unui aforism atribuit Sfântului Nicolae Velimirovici, personalitate legată în perioada interbelică de liderul mișcării fasciste sârbe „Zbor”, Dimitrije Ljotic.”

La o asemenea acuză șocantă, a intervenit chiar și purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Adrian Agachi:

„Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, un sfânt cu moaște întregi, ale cărui minuni sunt cuprinse în nenumărate volume, care a suferit ani de zile în temnițele comuniste și nu a făcut rău nimănui, a ajuns să devină motiv de rechizitoriu!

Adică, dacă înțeleg bine, faptul că ai în casă o icoană cu Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, canonizat oficial în anul 2024, se transformă într-un delict? Poți fi chemat să dai cu subsemnatul în fața autorităților? Sau chiar condamnat? De ce? Pentru că ai evlavie față de un sfânt recunoscut ca atare de întreaga Biserică Ortodoxă Română? În ce an suntem? 2026 sau 1950 toamna?”

Purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române adaugă un cuvânt de apărare și pentru sfântul Nicolae Velimirovici (numit ca atare de procuror, care se consideră calificat să judece sfinții):

„Sfântul Nicolae Velimirovici și-a petrecut 4 ani din viață ca prizonier în lagărele fasciste: 1941-1945! A ajuns și la cumplitul lagăr Dachau, unde doar încheierea războiului l-a salvat de la o moarte aproape sigură!”

„Evident, rechizitoriul îl cuprinde și pe poetul național Mihai Eminescu. Grav. Am acasă câteva volume de poezii. Mă grăbesc să le zidesc în perete. Și îi voi cita versurile doar în șoaptă de acum înainte.” (A mai spus părintele Adrian Agachi în comentariul său pe Facebook.)

emisiunile lui Marius Tucă, interzise?

Dacă noile tribunale ale poporului judecă sfinții, nu mai e mult de adăugat. Nu mai pare de mirare că același procuror îi reproșează lui Mihai Rapcea că ar fi distribuit secvențe video din emisiunea Marius Tucă Show. Presupun că e vorba de edițiile când se discuta legea care l-a scos în afara legii pe mareșalul Ion Antonescu. Ediții de dezbateri la care au participat istorici și politicieni, de la Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Alex Mihai Stoenescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Cristian Tudor Popescu.

Cu toate acele dezbateri, personajul istoric a fost trecut la index de ordonanța dată atunci de Adrian Năstase. Și apoi întărită de legea lui Crin Antonescu și cele ulterioare. Dar de ce ar deveni ilegală privirea unei înregistrări din anii 2000 cu dezbaterea publică pe marginea legii!? Devin ilegale și dezbaterile parlamentare odată ce se adoptă o lege!? 

Plin de empatie, procurorul îl anchetează pe inculpat, după ce l-a ridicat la 6 dimineață, purtat în trei locații pentru percheziții și ținut 24 de ore în arest și la interogatoriu. Unde îl chestionează despre o postare din iunie 2011 și se îndoiește că putea fi sincer când spune că nu-și amintește conținutul.

„Mai mult, în fața probatoriului ce documentează diseminarea unor materiale apologetice referitoare la Ion Antonescu, Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, suspectul recurge la mecanisme rudimentare de disculpare.

Acesta declară că nu își amintește nimic legat de postările din data de 01 iunie 2011, pune sub semnul întrebării însăși acțiunea sa, nu știe ce activitate virtuală a desfășurat pe 29 mai 2026 și avansează ipoteza neverosimilă că ar fi putut distribui secvențele video din emisinea „Marius Tucă Show” chiar fără a le viziona integral.

Această justificare este pur formală și incompatibilă cu șablonul decelat ca urmare a șablonului decelat ca urmare a analizei riguroase a activității și, de ce nu, cu rigoarea profesională a unui avocat”.

 

același film, în reluare

În decembrie 1989, oamenii au scandat „Există Dumnezeu!”, în forma cea mai radicală de contestare a regimului ateist. Pe ziduri, s-a scris „Vom muri și vom fi liberi…”. Și în anii 90, cât nu au existat legi ale cenzurii, ni s-a părut că „ne-am luat rația de libertate”.

Nimeni nu și-ar fi imaginat că vor fi oameni anchetați că dețin scrierile lui Mihai Eminescu, icoane și odăjdii de preoți, cărți editate în acea scurtă perioadă de liberă exprimare. Sau că poți fi interogat dacă ai văzut emisiunile lui Marius Tucă de la Antena 1 din anii 90 și 2000.

Voi încheia tot cu un citat, mai amplu, dar revelator din poziția oficială a statului român asupra comunismului. Adică din Raportul Final al Comisiei de studiere a comunismului, coordonată de Vladimir Tismăneanu. În 2006, raportul respectiv acuza statul comunist pentru felul în care i-a anchetat pe preoți sub acuza de legionarism. Să citim acest pasaj, și să încercăm să identificăm diferențele între ce îi reproșa statul „democratic” statului comunist și ce face azi regimul „hibrid”:

„Imediat după înființarea Securității, la 30 august 1948, organele represive și-au intensificat acțiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcției I.

S-a urmărit infiltrarea Bisericilor cu informatori, iar mănăstirile au deveni „obiective” aflate cu prioritate în atenția Securității, fiind considerate potențiale locuri de găzduire a elementelor legionare sau din rezistența armată.

În intervalul 1948-1953 numeroși preoți, călugări și teologi ortodocși cu manifestări ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat au fost anchetați, arestați și condamnați la ani grei de închisoare.

Aceeași acuză de legionarism s-a vehiculat și cu prilejul celuilalt val de arestări, care s-a produs după 1950. Potrivit unor istorici, tabelele cu preoți aflați în detenție între 1959-1962 indică o preponderență a clericilor apolitici; însă între cei implicați politic dominau legionarii. Dar este foarte probabil că în multe cazuri această etichetă a fost folosită pentru a justifica arestarea, judecarea și condamnarea unor persoane incomode pentru regim sau din răzbunare.

Chiar și mișcării spirituale Rugul aprins i s-a aplicat eticheta infamantă de organizație legionară („asociație mistico-legionară”), iar inițiatorii ei, precum și unii frecventatori au sfârșit în închisorile regimului. Un alt caz la fel de dramatic îl reprezintă represiune declanșată contra călugărițelor de la Mănăstirea Vladimirești.” (Raportul Comisiei Tismăneanu, pag. 460)