Independența, sentimentul uitat din ziua eclipsată

De cel puțin două decenii, Ziua Independenței României e băgată sub preș de așa zisa Zi a Europei. Nici înainte nu era încurajată de statul capturat marcarea în memoria colectivă a datei de 9 mai 1877, când Mihail Kogălniceanu a citit în Parlament constatarea:

„În stare de răzbel, cu legăturile rupte (față de Înalta Poartă) ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”

Proclamația a fost formalizată în ziua următoare de către Regele Carol I, astfel că putea coincide cu 10 mai 1866, data aducerii ofițerului prusac (cu grad de căpitan) din familia de Hohenzollern ca domnitor, în locul colonelului român Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a fost întărită ca „zi a monarhiei”, prin proclamarea în aceeași zi de 10 mai 1881 a României ca regat.

80% din țările actuale au ca zi națională data proclamării indepenței. 160 de țări o consideră actul cel mai reprezentativ pentru existența lor. Restul marchează evenimente de genul: unificarea (ca noi), triumful unei revoluții sau război civil, care a schimbat un regim cu altul; data de naștere a monarhului (ca în Japonia și Marea Britanie, care are date multiple în an); sau chiar o zi religioasă (cazul Irlandei, unde ziua Sfântului Patrick e și națională).

În perioada comunistă, zi națională era întoarcerea armelor în al doilea război mondial, o lovitură de palat de capturare a conducătorului armatei de propriul rege. Ambii conduseseră statul până atunci, direct sau simbolic. Dar unul e predat foștilor inamici, împușcat și devine de nepronunțat în „democrație”; iar celălalt primește bulevard, statui și cel mai mare parc din capitală, pentru partea lui la complot. Altfel stânjenitoarea trădare a unei alianțe politico-militare era prezentată de propaganda comunistă ca „Marea Revoluție Antifascistă”.

 Între timp, Academia Militară din București a primit numele regelui Carol I, al cărui basorelief îl are pe fațada dinspre Bulevardul Eroilor. Pe cealaltă latură există următoarea placă omagială. Toți cei antrenați să devină ofițeri trec pe lângă ea.

Se spune: „Glorie eternă ostașilor români, care au luptat și s-au jertfit pentru libertatea și independența patriei!”. Deasupra fiind evocat un eveniment din 24 august 1944, când mai multe subunități au atacat comandamentul Misiunii Germane în România. Și, după lupte aprige, i-au înfrânt pe aliații din ziua precedentă.

Gândiți-vă ce mesaj transmite asta ofițerilor pregătiți pentru alianța nord-atlantică. Desigur, Germania de azi e diferită de Germania de atunci, NATO nu e totuna cu puterile Axei. Chiar dacă nu s-a ținut un referendum, românii și-au dorit în număr mare „să vină americanii” și să intrăm în NATO și UE. Dar ironia există. Cum ar fi o placă în onoarea ostașilor români, care au luat cu asalt baza americană de la Deveselu!? Sau chiar pe cea de la „Mihail Kogălniceanu”, din Dobrogea, întorcând armele în numele zisei independențe. Nu propun asta, doar mă amuz de întorsăturile istoriei, într-un scenariu SF.

noua zi națională

Data de 23 august era oricum nefastă pentru noi, prin aceea că în 1939 se semnase pactul secret Ribbentrop-Molotov între naziști și bolșevici, de neagresiune și împărțire a Europei în sfere de influență. Ale cărui consecințe fuseseră pierderile dramatice din 1940 a o treime din România Mare, părți din Transilvania, Moldova și pe coasta Mării Negre. Schimbare geopolitică în urma căreia ne-a pus și în fața unor opțiuni imposibile de alianțe, față de cea cu occidentul democratic, pe care ar fi preferat-o o parte considerabilă din elitele românești. Dar ca zi națională, avea măcar avantajul că era vara.

În 1990, când s-a dezbătut alegerea unei alte zile, 9 mai a fost a doua cea mai populară propunere. Împotriva ei s-a folosit argumentul că există multe regiuni actuale ale României, care nu erau în componența statului la data proclamării independenței. Doar că acele provincii n-ar fi avut cu cine să se unească, dacă nu exista acel nucleu independent al statului. Nu ar fi avut la ce să spere că se vor alipi, eliberându-se de niște imperii în care românii erau asupriți sau cu statut umilitor, de mâna a doua. (Fapt pe care „regionaliștii” de azi îl uită.) Tocmai acel stat mic, dar independent, a putut trimite armate peste Carpați și peste Prut, de fiecare dată când a dezrobit teritoriile respective. 

Desigur, ziua miraculoasă a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 merită și trebuie marcată ca zi națională, de împlinire a unui ideal național. Având în vedere că e la început de iarnă, ba sub ger, ba sub ploi reci, ar fi normal să fie dublată și de sărbătoarea Independenței pe 9 mai. O zi ce ar putea atrage mai multă lume la manifestări mai vesele decât sumbra paradă militară.

ziua globalismului

Dar de niște decenii, această zi e acoperită cu totul de „Ziua Europei”. La Moscova, se ține o paradă militară gigant pe 9 mai, data căderii Berlinului, cu celebra scenă în care steagul roșu cu seceră și ciocan e arborat de un soldat sovietic peste ruinele unui oraș. De câțiva ani, occidentalii boicotează acea paradă, considerând-o propagandă militaristă de-a lui Putin și prilej de nostalgii comuniste. Dar au fixat aceeași zi ca sărbătoare a Uniunii Europene.

Dată la care erau departe de a se fi sfârșit milioanele de violuri asupra femeilor „eliberate”, sau acțiunile de epurare etnică prin transferul comunităților germane în regiuni realocate Poloniei sau Cehoslovaciei. Dacă acelea ale sovieticilor sunt intrate în mentalul colectiv românesc, cele ale armatelor occidentale sunt neștiute. În cartea „Când au venit soldații”, Miriam Gebhardt scrie că doar soldații americani au comis 190.000 de violuri în al doilea război mondial. Firește, războiul avea să mai continue în afara Europei, căci bombele de la Hiroshima și Nagasaki s-au aruncat în august 1945. Deci nu poate fi numită nici măcar o zi a păcii.

Inițial, UE își alesese data de 5 mai 1949, când se formase Consiliul Europei. Cel care avusese viziunea unei unificări supra-naționale a câtorva din statele Europei de Vest, răvășite de război, fusese primul ministru al Franței, Robert Schuman. El exprimase în acele zile o perspectivă globalistă, opusă dezideratelor de independență națională, ce animaseră elitele secolului anterior:

„Secolul nostru, care a fost martor la catastrofe, ce au rezultat în ciocniri nesfârșite între națiuni și naționalisme, trebuie să încerce și să reușească în reconcilierea națiunilor într-o asociație supra-națională. Aceasta va garanta diversitățile și aspirațiile fiecărei națiuni, în timp ce le va coordona în aceeași manieră, cum sunt coordonate regiunile unite ale unei națiuni.”

Anul următor, Robert Schuman a ales tocmai ziua de 9 mai a căderii Berlinului pentru a lansa Proclamația Schuman. Textul invita Germania și Franța să își pună două resurse cheie ale timpului – cărbunele și oțelul – sub administrarea comună a unei Înalte Autorități. Insista că, spre deosebire de alte carteluri, înțelegerea lor avea ca scop crearea unei piețe comune, fără taxe, la care se vor putea alătura alte state ale Europei.

Organizația avea să funcționeze efectiv în 1951, sub numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, având de la început și un steag cu 12 stele așezate pe două rânduri. Au fost inițial 6 țări fondatoare: Franța, Germania de Vest, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg.

Încă din proclamația sa din 1950, Robert Schuman devoala că acest pas pragmatic e unul intermediar pentru crearea unei Federații a Europei. Scopul nobil exprimat era să facă imposibil războiul pe continent, prin stingerea diferendelor seculare, dintre Germania și Franța. Scopul pragmatic era să facă trecerea de la industria de război, la o industrializare civilă. Adică, ironic, exact direcția inversă pe care o ia acum Europa, concentrându-se pe înarmare, de la producția auto și așa periclitată de normele europene de poluare și competiția vehiculelor din China și Statele Unite:

„Punerea împreună a cărbunelui și oțelului ar trebui să furnizeze imediat fundația comună a dezvoltării economice, ca un prim pas spre Federația Europei. Și va schimba destinele acelor regiuni, care au fost multă vreme dedicate producției de muniție pentru război, căreia i-au căzut și victime, cel mai ades.”

Să nu uităm, că apariția strămoșului Uniunii Europene se producea cu armatele americane în țările respective – eliberatoare sau de ocupație, după cum preferați să le numiți. Iar CIA nu s-a sfiit să se implice direct în operațiuni de schimbare de regim sau de influențare a alegerilor, pentru a preveni ca la putere să ajungă partide comuniste sau necontrolate, ca în Italia și Grecia anilor postbelici. (Nu mai adăugăm și exemple mai recente.)

Dar nu vom intra acum în speculațiile dacă Uniunea Europeană se crea cu aprobarea și supervizarea Statelor Unite, pentru o administrare mai eficientă a părții lor din Europa. Cel puțin versiunea oficială asupra Planului Marshall, de reconstrucție cu finanțare americană, ar merge în această direcție. Sau dacă, dimpotrivă, era o încercare de construire a unei contra-ponderi la puterea SUA și URSS, cu sloganul neoficial „yankei, plecați acasă!”.

În schimb, putem spune că era limpede un demers în linia ideilor globaliste. Proclamația Schuman din 9 mai 1950 vorbea nu doar de viitoarea Federație a Europei. Dar și de misiunea ei de a deservi alte continente, deci nici masiva schimbare a demografiei Europei, prin deschiderea granițelor spre Asia, Africa și America de Sud nu e chiar o deviere perversă de la planul inițial. Robert Schuman trasa nu doar punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel, sub administrarea unor birocrați, dar și ce urma să se facă cu ele:

„Această producție va fi oferită lumii întregi fără disticție și excepție, cu obiectivul de a contribui la ridicarea standardelor de viață și promovarea păcii. Având resurse sporite, Europa va putea să își urmeze realizarea uneia din sarcinile ei esențiale, respectiv dezvoltarea continentului African.”

Cu toate ajutoarele trimise de atunci, dezvoltarea Africii și a lumii a treia în genere a eșuat. În schimb, planul a fost schimbat la ajutorare prin importul masiv de populații din India, lumea arabă, Asia și Africa. Orice pretext sau prilej e bun: războaiele declanșate de Axa Ierusalim – Washington, refugiați climatici, sărăcie, crize economice, oportunități de profit pentru corporațiile multinaționale sau locale.

Și nu doar aceste colonizări schimbă realitățile europene, ci și migrația internă între țările europene, care produce de asemenea o masă de dezrădăcinați și alienare între locuitorii orașelor devenite cosmopolite. Deja 64 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene sunt născuți în altă țară decât cea de rezidență. Asta fără a mai număra pe cei la a doua generație, care deja sunt considerați băștinași.

sărbătoarea altora

E destul de clar că proiectul Europei Federale e divergent conceptual și practic față de cel al independenței naționale. Atât rușii, care cultivă moștenirea sovietică, dar și federaliștii europeni au ținut neapărat să își lege sărbătorile de victoria în al doilea război mondial. Căreia îi atașează nu doar implicațiile unei victorii asupra unui regim totalitar, dar și a naționalismului anterior globalismului. Dar putem noi considera ziua de 9 mai ca una a eliberării, așa cum o tratează rușii și vest-europenii?

Pentru România, n-a fost o eliberare, decât dacă vrem să numim în continuare Armata Roșie ca armată eliberatoare, cum făcea propaganda comunistă în primele decenii de după război. Anul 1944 a însemnat intrarea sub ocupație directă sovietică, instaurarea celui mai brutal regim comunist din toată istoria țării, uciderea sistematică a elitelor culturale, o hemoragie de resurse extrase cu titlul de despăgubiri de război.

Din acea înrobire totală, țara și-a revenit treptat abia după moartea lui Stalin și retragerea armatelor sovietice la finele anilor 50. Și, gradual, mai ales după 1964, a mers spre o independență tot mai mare în interiorul blocului comunist, sub regimul naționalist al lui Nicolae Ceaușescu. Dacă ar fi fost lăsați să voteze în acele vremuri, probabil că românii ar fi votat să adere la clubul occidental, care avea să se numească UE din 1992, după Tratatul de la Maastricht. Dar e doar o ipoteză contra-factuală.

După 1989, suveranismul avant la lettre al lui Nicolae Ceaușescu a fost abandonat pentru o direcție contrară – deși nu acela era ce românii i-ar fi reproșat. Ci era ce deranjase forțele din exterior și planurile lor supra-statale. Nu doar că a fost uitat, dar a fost înlocuit cu o supunere totală față de directive primite de oriunde, până și de la cei mai anoști birocrați, diplomați și funcționari de prin alte guverne. Iar românii au fost învățați să sărbătorească binefacerile aduse de Uniunea Europeană.

Zilele acestea, orașele sunt împânzite cu panouri costisitoare, în care suntem anunțați că Uniunea Europeană ne aduce presă liberă și democrație. N-ar fi nevoie de asemenea reclame de îndoctrinare, dacă ar fi lucruri adevărate sau evidențe acceptate de toată lumea. Nimeni nu plătește reclame să te anunțe că soarele răsare și „iarna nu-i ca vara”.

Dacă intri pe site-ul indicat pe panou, ești redirecționat automat pe o pagină a Comisiei UE, guvernul neoficial condus de „populara” Ursula von der Leyen. Acolo ești înștiițat că „principiile democratice sunt supuse unor presiuni mari”. Dar nu ți se zice din partea cui. Probabil a popoarelor, care se gândesc să voteze „greșit”. Tot acolo afli că UE protejează ce contează, respectiv 3 lucruri mari: libertatea presei, libera exprimare și independența științei. Ce glume proaste!

Suntem chemați să sărbătorim alături de ei pe 9 mai. Ce e de sărbătorit!? Că „vocea dumneavoastră contează” și ei îți protejează libertatea de exprimare. De-asta au băgat istorici la pușcărie, că s-au abătut de la versiunea oficială asupra evenimentelor secolului XX. De-asta presa s-a transformat într-o mașină de propagandă, plătită de la buget, pe care n-o mai cred decât cei cu creiere spălate sau plătiți să vânture aceleași minciuni.

De-asta UE își face rețea de socializare – eYou – filtrată cu verificatoarea de conținut, prin care să contracareze rețele ca X și Telegram. În fond, ce îi deranjează e Primul Amendament al Constituției Statelor Unite, care încă mai face din America locul unde se poate vorbi cel mai liber. Asta e miza amenzilor aplicate rețelei lui Elon Musk

Cenzura e și motivul arestării în Franța a patronului Telegram, Pavel Durov, care a acuzat Franța de ingerințe în alegerile din România. El a spus că servicii secrete din Franța i-au cerut să cenzureze voci conservatoare din țara noastră.

Despre asta e vorba în amenințările primite de Andrew Torba, patronul rețelei Gab, care refuză să schimbe termenii și condițiile la presiunea UE și a Marii Britanii.

Mai poate pretinde Uniunea Europeană că apără libera exprimare și ascultă vocea cetățenilor, după ce Parlamentul European a ridicat imunitatea a zeci de reprezentanți aleși democratic, între care și Diana Șoșoacă pentru delicte de opinie?

Aceeași Uniune Europeană nu a protestat în niciun fel când Curtea Constituțională a pus capăt ideii de algeri libere în România în octombrie 2024, prin eliminarea din cursă a Dianei Șoșoacă. A tăcut când alegerile au fost anulate în decembrie 2024, pentru că în turul 2 câștigase Călin Georgescu și se prefigura în învingător. A tăcut și când cei doi au fost din nou respinși la reînscriere în alegerile din 2025.

De altfel, un raport dezbătut în Congresul Statelor Unite acuză direct Comisia Europeană de cenzură și de imixtiuni în alegerile din România și Republica Moldova.

Chiar și a treia pretenție a propagandei UE – că apără independența științei – e tot ridicolă. Nimic mai fals. În aceeași Uniune Europeană, doctorii care gândeau independent și critic în 2020 au fost marginalizați, cenzurați, supuși la persecuții, dați afară sau amendați. Opinia lor a fost strivită de interesul corporațiilor Big Pharma.

Orașele erau împânzite cu panouri publicitare în care alți doctori erau desenați cu aură de sfinți din icoane. Era zeul Științei, în care trebuia să crezi fără să cercetezi – dicton inexistent în Biblie, dar atribuit eronat. Asta în timp ce bisericile erau închise de Paște, fără ca UE să remarce încălcarea libertății de conștiință religioasă.

Alte panouri pandemice te îndemnau să porți mască – să arăți că-ți pasă și „să fie bine”. Altele înspăimântau grotesc lumea cu scene de la reanimare, cu pacienți care „se sufocă, ne imploră, regretă…”. Campania de vaccinare cu serul experimental s-a făcut sub asemenea presiuni psihologice și sub multiple acte de șantaj, nu ca un act medical liber ales de cobai. Și în urma unei grosolane afaceri de corupție patronată de șefa Comisiei UE, Ursula von der Leyen, care a comandat miliarde de doze pentru tot continentul, inclusiv de la firma condusă de prietenul de familie Albert Bourla de la Pfizer.

Ne amintim cum premierul Florin Cîțu s-a scuzat că n-a decis el și trebuie întrebată Ursula: „Să o anchetăm pe Ursula să vedem ce-a avut în cap”. Spunea atunci șeful guvernului, care numai a conducător de țară independentă nu suna.

discursul lui Kogălniceanu

Ce mare contrast între marii conducători de altă dată și epigonii cu talie de pigmei, ce au ocupat aceeași funcție! Și în ce contrast sunt cele două zile, când le înțelegi semnificația. O zi a Independenței Naționale, față de o zi a absorbirii României într-o structură supra-națională, ce ar putea să ne facă să dispărem lent ca popor.

De aceea, merită să mai spicuim la final câteva pasaje din chiar discursul ținut în Parlament de Mihail Kogălniceanu în ziua de 9 mai 1877:

 „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze)

Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fos-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.

Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legaturi care erau tari când românii erau slabi.”

Remarcabilă asemănarea față de statutul nostru de azi, pe care l-am sintetizat mai demult în formula: „colonia cu trei stăpâni”. Legal, nu avem un statut de vasalitate față de Israel, Statele Unite și țările majore din Uniunea Europeană. Dar în practică avem, pentru că politicienii noștri se comportă ca și cum am avea acel raport.

Alții își iau mai multă libertate – fără a ieși din niște sefere de influență – pentru că sunt mai puternici. Aleșii noștri (deși nici formula asta nu mai e integral acoperită în lipsa unor alegeri libere deschise tuturor) sunt slabi. Motiv pentru care permit asemenea raporturi.

„Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poarta sunt rupte și, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare” (aplauze)

Ne amitim că anul trecut, regimul existent în România a fost evaluat oficial ca unul de „democrație hibridă”. Tot ironic e că românii au fost convinși printr-o insidioasă propagandă de decenii să accepte pierderea de suveranitate, atâta câtă fusese atinsă în 1989.

„Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. (aplauze îndelungi)

Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa.”

Aici Mihail Kogălniceanu explică eforturile depuse deja pentru recunoașterea năzuințelor României de puterile europene. Și dă exemplu discursul ținut de el în Parlamentul de la Londra, ca să îi lămurească pe englezi de statutul nostru în sfera Imperiului Otoman.

Aveau să urmeze decenii în care România a fost presată de lobby-ul internațional, iar recunoașterea independenței a fost condiționată inclusiv de acordarea cetățeniei evreilor, care veneau în număr tot mai mare din imperiile vecine, Țarist, Austro-Ungar și Otoman. Acel contencios a fost dezbătut un secol în societatea românească. Opoziției la cerința externă i s-au alăturat și Mihail Kogălniceanu, Ion C Brătianu, altminteri politicieni liberali, alți pașoptiști, marii clasici ai literaturii, savanți și ulterior interbelicii.

Dar Kogălniceanu nu pleda în acea proclamație pentru vreo integrare pasivă în Europa și supunere la ce decizii vor lua alții pentru noi. Ci amintea că „morților nimeni nu le ajută”:

„Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm aceasta țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și aceasta misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor nostri care mor la hotare”. (Aplauze prelungite)

Această conștiință că suntem legați de o datorie istorică față de înaintașii noștri, a fost stârpită în mod premeditat. Media și programa școalară au produs o generație cosmopolită, „pragmatică”, interesată doar de avantajul imediat. Care persiflează ideea că pentru acest pământ s-a murit cândva. Se leapădă de orice înaintaș la cererea străinilor, n-are nicio problemă dacă țara va mai exista în viitor sau va fi o simplă regiune deschisă afacerilor și colonizării.

„Noi voim sa fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, […] iar nu să ramânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi.

Mă rezum, d-lor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim sa mai patimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunarii de jos sa fie un bulevard în contra rezbelului.”

Ce ironie e și această formulă profetică a lui Kogălniceanu! România ca un bulevard contra războiului. Acum proiectul de țară e înarmarea și din împrumutul SAFE, pe lângă arme din afară au fost alocate 4 miliarde și pentru două autostrăzi, care să brăzdeze Moldova (dincoace și dincolo de Prut). Adică exact mișcarea rapidă spre Ucraina.