4. Steve Bannon și restul dreptei alternative de laborator

Era puțin probabil ca Donald Trump să fi fost la curent cu ideile intelectualilor foarte de dreapta, oricât insista presa ostilă să-l descrie ca pe un extremist. Trăise în medii new-york-eze cât se poate de liberale. Abia după 2015, când a fost reinventat ca tribun al poporului „antisistem”, devenise consumator zilnic al meniului nocon oferit de Fox News. Pe lângă comentatori mediocri ca Sean Hannity, Glenn Beck sau Bill O’Reilly, posibil să mai fi urmărit versiunea diluată a vechiului conservatorism, oferită pentru mase de emisiunea radio a lui Rush Limbaugh.

Din cercul de apropiați, singurul care putea fi creditat cu o alonjă intelectuală din zona dreptei era Steve Bannon. O personalitate mult mai interesantă decât a lui. I-a devenit conducător al campaniei electorale din 2016, dar a rezistat doar o jumătate de an la Casa Albă, în rol de eminență cenușie. Ieșirile la rampă ale flamboaiantului sfătuitor trădau o ambiție prea mare de a fi recunoscut ca strateg al trumpismului. Ceva ce orgoliul președintelui nu putea suporta.

Carismatic, inteligent și bizar, Bannon se prezenta ca ideolog al populismului, împotriva globalismului elitist, ilustrat de participanții la conferințele anuale de la Davos. Lucru de mirare, pentru un fost bancher la Goldman Sachs, preocupat de problemele clasei muncitoare, după o viață de investitor. Înainte să ajungă la presa alternativă, afacerile lui Bannon fuseseră la Hollywood, în chiar inima mașinăriei de propagandă progresistă. Între investițiile de acolo se remarcă o cotă parte în serialul Seinfeld și într-un documentar despre pericolul cel mai mare din imaginarul neocon al erei Bush: „fascismul islamic”…

Episoadele anterioare:

Parcursul lui Steve Bannon e remarcabil, pentru că e legat prin nenumărate fire de un fenomen foarte important al noului peisaj politico-mediatic. Anume: cheltuielile considerabile pe care oligarhia le-a făcut pentru a inventa atât o presă cu aparența de alternativă la televiziuni; cât și pentru lansarea unor personaje și mișcări de reprezentare politică. Termenul american intraductibil „astroturf”, vine de la o marcă de gazon sintetic. Respectiv, ceva făcut să pară organic, rodul unei ascensiuni populare, dar susținut masiv de supra-structura existentă.

Ca Trump, Clinton și prea mulți alții, Bannon legase o prietenie strânsă cu Jeffrey Epstein, în ciuda primei condamnări pentru relații cu minori. Acum suntem destul de lămuriți că toată tenebroasa afacere Epstein era o rețea complexă de șantaj și recrutare coordonată de Mossad cu participarea structurilor echivalente americane.

Imediat după concedierea de la Casa Albă, grija lui Steve Bannon a fost să pună la cale cu fostul premier Ehud Barak reabilitarea imaginii publice a lui Jeffrey Epstein, după cum consemnează Jerusalem Post. În acest scop, Bannon a filmat 15 ore de interviu niciodată arătate publicului cu misteriosul proxenet monden.

Dacă am face abstracție de acest gen de ițe subterane, am putea crede că strategul lui Trump urmase un parcurs făcut de bună parte din generația tânără. Respectiv, îndepărtarea de jocul partidelor mari, apoi îmbrățișarea unor idei libertariene, anarho-capitaliste, urmată de radicalizarea în direcții mai reacționare, cu suspiciuni conspiraționiste.

Sunt versiunile actualizate ale opțiunilor de centru-dreapta și centru-stânga. Ești obligat să alegi o direcție în numeroasele înfruntări la ordinea zilei. Un prim criteriu, ar fi cel economic. Dacă înclini spre stânga, vei pune preț pe atenuarea inechităților, nevoia de a-i susține pe cei săraci și vulnerabili. Opusul ar fi încrederea în eficiența superioară a competiției neîngrădite, care să împartă roadele după merite și efort individual.

cu toții am fost libertarieni cândva…

Curentul libertarian merge mai departe decât dreapta clasică liberală, punând în discuție rolul, dacă nu chiar existența statului însuși. De aceea e numit și neo-liberal. Are diverse coloraturi (la rândul lor, de stânga și de dreapta), asupra cărora nu insistăm acum. Ce interesează pentru discuția serialului sunt două aspecte. Primul e că a beneficiat de o mediatizare uriașă după apariția internetului. Al doilea e că a influențat masiv mentalitatea generațiilor crescute în ultimele decenii, inclusiv pe a celor care au depășit între timp această poziție.

Practic, întreg spectrul politic și social e de factură liberală. Piața liberă, cu mâna ei invizibilă, e asumată ca postulat sacru de tot centrul politic, dar și de noua stângă a marxismului cultural, și de cei din dreapta suveranistă. Chiar și aceștia din urmă, care au depășit cercul libertarian, recunoscându-l ca nesatisfăcător sau având hibe periculoase, foarte rar formulează un program economic alternativ, de teamă să nu fie etichetați ca stângiști sau socialiști.

Aș putea completa o butadă cunoscută: dacă n-ai fost comunist (sau libertarian) în adolescență, n-ai avut inimă. Dar dacă ai rămas la maturitate, nu ai minte. Și utopia îndestulării tuturor, și a individualismului fără opreliști, ține de un elan juvenil. Pe parcurs, realizezi că ambele duc în același punct, al anihilării națiunilor și civilizațiilor create de ele. Observi că lumea e mai complexă, că grupurile coerent organizate își urmează mai bine interesele decât masele atomizate.

Nu e chiar o surpriză că propovăduirea ideii liberale și-a găsit sponsori numeroși în plutocrație. Familia Koch, Paul Singer și mulți alții au sponsorizat generos răspândirea ideilor lui Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Murray Rothbard sau Milton Friedman. Platformele de propagare sunt numeroase, legate de Institutul Mises, Institutul Cato, Prager U. Odată ce un tânăr arată oarece curiozitate pe subiect, algoritmii motoarelor de căutare și ai platformelor ca YouTube îi vor oferi materiale pe săturate în această linie: conferințe, cărți și podcasturi. În timp ce teoreticienii incorecți politic nu se pot găsi nici la o căutare explicită, decât pe pagini de condamnare.

Popularitatea anarho-liberalismului nu e greu de explicat. Statul a devenit un leviatan corupt, hrăpăreț cu taxele cetățenilor, pe care le risipește scandalos în programe ineficiente sau chiar nocive. E foarte simplu să numești toate partidele „colectiviste” sau etatiste și să presupui că opoziția cea mai radicală contra lor e desființarea statului sau reducerea lui la un minuscul arbitru al contractelor între indivizi și firme private.

În 2010, Steve Bannon a realizat un documentar despre criza financiară, ce avusese loc cu 3-4 ani înainte, intitulat Generația zero. La vremea respectivă, mi s-a părut entuziasmant. Condamna intervenția statului pentru salvarea marilor bănci „prea mari să dea faliment”. Și lega tot necazul de cauze demografice mai profunde, ca apariția unei generații iresponsabile, consumeriste, care făcuse din capitalism un cazinou. Se vedeau deja semnele trecerii de la liberalism la conservatorismul social.

Dar documentarul, nu punea și problema sistemului bancar în sine, a părții private, care produce moneda prin creditare. Nici cum apăruseră noile bănci centrale prin conspirații în toată regula ale unor carteluri de bănci private. E genul de tunel care duce spre mai multe teorii ale conspirației și de acolo afară din grădina libertariană.

În timpul crizelor ulterioare, cum ar fi isteria pandemică și războaiele în desfășurare, aripa libertariană a fost fie puțin relevantă, fie compromisă de lipsa de consecvență chiar pentru principiile afișate. Puțini din acea zonă și-au păstrat integritatea, exemple pozitive fiind: Ron Paul, Lew Rockwell sau Andrew Napolitano, parțial și James Corbett. Alții au evoluat în zone descurajate de sistem, ca Stefan Molyneux, cu epurarea aferentă de pe rețelele mainstream.

politica identitară

Dar viața nu e numai despre bani. Prin urmare, nici politica nu se reduce la dimensiunea economică. Așa apare o altfel de împărțire între stânga și dreapta. Noua stângă, numită de adversari „neo-marxistă”, se preocupă tot mai puțin de probleme sociale, muncitorești. Ea acceptă cadrul economiei liberale, cu proprietate privată și corporații multinaționale intangibile, dar vine cu preocupări pentru minorități sexuale și etnice. Susține deschis migrația, ca formă de caritate pentru toată planeta și „modernizare” a societăților prea puțin diverse. E și o perversă răzbunare pe „tradiționaliști”, aducând peste ei pe unii încă mai „medievali”, pe care să îi obligi să-și exerseze toleranța cu de-a sila.

De astă dată, dacă înclini spre stânga, vei fi de părere că problemele vin din prejudecățile rasiste, misogine și homofobe ale patriarhatului, din obscurantism religios și intoleranță. Iar soluția e o revoluție culturală, înfăptuită de stat, pentru a preveni resurecția autoritarismului fascist. Inutil să insistăm că și această linie a fost finanțată generos atât propagandistic, cât și organizatoric, pentru a captura prin ONG-uri universități, partide și instituțiile de forță ale statului însuși. Sintagma „rețeaua Soroș” a devenit emblematică pentru acest tip de caracatiță, susținută de mai toate corporațiile majore într-o măsură variabilă, și devenită politica oficială a statului de la un punct încolo.

În acest război cultural, poziția opusă vine din spectrul conservator, completat cu alte variante autoritare ale dreptei. Și aici nu erau puține alternative oferite după modelul „astroturf”, prin sponsorizarea oligarhiei. Spicuim dintr-o listă mai lungă.

Ziaristul Andrew Breitbart a creat site-ul care îi poartă numele, condus multă vreme de Steve Bannon. În finanțarea Breitbart News au fost implicați investitori importanți, mai ales din familia Mercier, îmbogățită din speculații bursiere, de genul celor condamnate în documentarul amintit mai sus.

Site-ul încă are 30 de milioane de vizualizări lunar. Dar a cunoscut o prăbușire a popularității. În patru ani pierduse 94% din cititorii unici, între 2020 și 2024.

Probleme sunt și pentru Daily Wire, care are un milion de plătitori și o jumătate de milion de unici pe zi. Conducătorul publicației, Ben Shapiro, are 9,6 milioane de urmăritori pe Facebook, aproape 8 pe X și peste 7 pe YouTube.

Succesul lor a fost facilitat de forma delirantă pe care au luat-o politicile LGBTQ, mai ales în universități și chiar școli, cu fantezia schimbării sexului biologic inclusiv pentru minori sau atleți. Acel șuvoi de știri ciudate, care păreau să curgă zilnic dintr-un balamuc cu obsedați sexual, s-a oprit brusc după realegerea lui Trump la sfârșit de 2024 și tăierea fondurilor USAID. Ceea ce ridică și suspiciunea că există undeva un comutator de unde fluxul ciudățeniilor a putut fi dat mai tare sau mai încet, după interes.

Rețeta unor victorii ușoare contra unor aberații a fost adoptată și de canadianul Jordan Peterson. (Îl includem, pentru impactul în spațiul american.) Căderile psihice sau în sevraj periodice l-au mai scos din scenă perioade lungi. E plătit regește de Daily Wire și pompat în algoritmi pentru o faimă mondială. Încă are aproape 9 milioane de abonați pe YouTube, 6 pe X și 4 milioane pe Facebook.

În siajul acelor trusturi a crescut o paletă largă de influenceri ce au cunoscut gloria odată cu Donald Trump. Exemple: Jack Posobiec, cu peste 3 milioane de urmăritori sau podcasterul Tim Pool, cu 2,5 milioane pe X.

Nu au rămas neacoperite nici culoarele mai non-conformiste, precum „acceleraționistul” Curtis Yarvin sau filosoful extravagant Bronze Age Pervert. (Pseudonimul lui Costin Alămariu, un homosexual evreu originar din România, care pendulează între Nietzsche și culturism.)

Până la asasinatul din septembrie, Charlie Kirk ocupa locul de cel mai influent susținător al lui Trump și al partidului Republican. Despre rolul său de gardian al sistemului bi-partizan am vorbit cu altă ocazie. Dispariția sa tragică l-a făcut regretat de mulți, care i-au rescris contribuția pentru a se potrivi cu aura unui martir, eliminat înainte de a-și fi proclamat independența de foștii sponsori. Dar credibilitatea sa era deja afectată masiv de apariția noului val al dreptei.

(va urma)

Ep. 5: Glume, sex și violență în underground-ul politic