Amăgitorul Jordan Peterson
Dacă ai o curiozitate, care depășește țarcul presei populare, algoritmii YouTube te vor îmbia cu „alternativa”: sutele de interviuri și monoloage ale lui Jordan Peterson. Vedeta universitară canadiană e oferită ca orice altă formă de opoziție controlată. Iar fanii lui devotați vor reacționa la fel de pasional ca la politicienii pompați de televiziuni să joace rolul de: luptători anti-corupție, naționaliști sau protectori ai dezavantajaților. Adică te vor acuza că n-ai înțeles nimic, că le faci jocul „celorlalți”, că nu vezi diferența dintre răul mai mare și răul mai mic. Pe scurt, vor dovedi că au interiorizat dialectica falselor alegeri de tip stânga-dreapta.
Jordan Peterson s-a lansat cu o filmare în care se certa cu studenți transsexuali, care îl acuzau că îi pune în pericol pentru că refuză să se adreseze cu noile lor pronume. Și că din cauza lui apar „naziști” în campus. În filmul de amator, Peterson părea vocea rațiunii și a bunului simț. N-aveai cum să nu ții cu „adultul din cameră”, care se punea de-a curmezișul unei lumi descentrate.
La acea dată, doi ani colaborator al ONU (pe tema dezvoltării durabile) și perfect integrat într-un sistem universitar umanist, care e mai mult îndoctrinare decât învățătură. Nici acum nu știu dacă a fost o lansare regizată sau pură întâmplare și abia pe urmă a fost remarcat de cine trebuie. Strategia se tot folosește pentru lansarea la apă a unor „vedete ale poporului”, care fac scandal cu un personaj antipatic sau se implică împotriva unei nedreptăți flagrante. Se aleg ținte facile, cazuri aberante ale stângismului radical și ridicol, pe care nu riști mare lucru dacă le contești.
Jordan Peterson e un „gatekeeper”, adică un fel de paznic al unor poziții mediatice și ideologice. Rostul unei asemenea piese e să ocupe un culoare pe care ar putea veni critici autentici sau o direcție mai de profunzime spre care s-ar putea merge de la un punct simbolic încolo.
Modalitatea de funcționare a unei asemenea piese în sistem e cel mai bine explicată și ilustrată în eseul video de la finalul acestui text. („Jordan Peterson Dismantled”) Jordan Peterson însuși a recunoscut că a fost îngrijorat că tinerii dezamăgiți de turnura societății occidentale către marxismul cultural, feminismul radical, multiculturalism – ar putea „să se radicalizeze”. Altfel spus, să pună în discuție chiar bazele acestui sistem politic și esența puterii.
Dar aici intervine rolul subtil și meșteșugit al lui Peterson în toată piesa. Societatea apuseană a ajuns dominată de programul neo-marxist al luptei de rasă și a luptei sexuale între „exploatați și exploatatori” sau „privilegiați”. Iar în plan economic, de capitalismul neo-liberal. Majoritățile s-ar putea apăra foarte lesne atât de abuzurile revanșarde ale minorităților, cu programele de favoritism și de cultivare a deviațiilor. La fel cum s-ar putea apăra și de dominația capitalului speculativ. Ambele – dacă și-ar regăsi sursele de coeziune și modalitățile de a recupera instituții deja existente.
Dar tocmai asta vrea Peterson să prevină, atunci când pune semnul egalității între aberațiile LGBTQ și orice fel de identitate colectivă. El îndeamnă tinerii nemulțumiți spre individualismul libertarian, spre atomizare și minima supraviețuire pe cont propriu. În acest fel, se asigură că nu își vor regăsi rădăcinile și nu vor putea deveni vreodată o forță coerentă și redutabilă.
Succesul lui e similar cu al unor guru, șefi de sectă milionari din conferințe și donațiile adepților. El țintește publicul vulnerabil adolescentin, pentru care faimosul lui sfat: să începi prin a-ți face ordine în cameră – e o revelație și un imbold din letargie. Nu se deosebește aici nici cu vasta literatură motivațională, nici cu Osho, Sadhguru, Bivolaru sau alți sfătuitori percepuți ca izvoare de înțelepciune ale unei lumi fără repere.
Peterson răspunde unei nevoi reale de coerență și raționalitate. Pe lângă feminismul cel mai acid și antipatic, Peterson pare mai sincer și mai de folos pentru tinerii băieți. La fel cum par și sfaturile celor care vând metode de agățat, cursuri virtuale pentru „bărbați alfa” sau metode de făcut bani și de a căpăta încredere în sine.
Un aspect ceva mai grav e că unii îl asociază chiar cu creștinismul! Unii spun că Peterson e bun, pentru că de la el află lumea de Soljenițin sau de Dostoievski. Dacă e așa, și vrăjitoarele își pun iconițe în cameră și nu se sfiesc să invoce și cele sfinte. Într-o țară care a dat duhovnici de calibru, am ajuns să spunem că aflăm de creștinism de la drogații, recent externați din spitalele de psihiatrie.
Invocarea creștinismului e parte din branduirea „conservatoare” a lui Peterson. Dar el nu poate spune nici măcar dacă crede în Dumnezeu sau în Înviere. (al doilea clip) Era dreptul lui să fie și ateu, nu asta era problema. Grav e că Peterson livrează un pseudo-creștinism de tip masonic, îmbibat cu ocultism și gnosticism. În acest sistem, toate pasajele importante ale Scripturilor sunt demontate după metoda psihanalitică a lui Jung, transformate în „mituri” și alegorii, care trimit la cu totul altceva decât cred îndeobște creștinii. După un asemenea program de demontare și demitizare, rămâne mult mai multă necredință decât pretinsa etică de seculară, „de inspirație creștină”.
Programul se aseamănă mult cu alte atacuri recente din zona New Age. Cum ar fi seria lui Dan Brown, „Codul lui Da Vinci” sau documentarul înșelător „Zeitgeist”. Acesta combina un atac dur la adresa religiei creștine, pe care o considera invenția unei puteri oculte, și informații relevante despre sistemul bancar. Filmul livra otrava anti-creștină la pachet cu ceva făcut să pară „de partea celor mulți” în căutare de adevăr.
(Backup, în caz că e șters de pe Youtube.)
