Autorii care l-au influențat pe Peter Thiel

În articolul precedent am comentat câteva mesaje pe care miliardarul Peter Thiel le strecura în eseul său din 2004, Momentul straussian. Erau sugestii despre cum ar trebui să se schimbe misiunea Occidentului după atacurile de la 11 septembrie 2001 și demararea „Războiului contra terorismului”. Importanța lor nu venea atât din substanța acelor pasaje, cât din aceea că autorul lor a devenit foarte influent în actuala administrație americană. Și e parte dintr-un cerc mai mare de tehno-oligarhi, care nu își ascund ambiția de a schimba lumea la nivel geopolitic și social.

Azi voi încheia comentariul pe marginea acelui eseu, cu lucrurile care, de fapt, erau mai valoroase în el. Anume, cu invocarea unor mari gânditori, la care Thiel se raporta. Ideile lor chiar merită savurate, chit că nu mi se pare deloc evident că îi susțineau și concluziile belicoase. Articolul se poate citi separat sau în succesiunea celor precedente:

Tehno-oligarhia ia un caracter militar și distopic
(legăturile dintre firmele de IT și cercetarea militară)
Rețeaua lui Peter Thiel, păpușarul lui JD Vance
(de la „Mafia PayPal” la digitalizarea dosarelor de urmărire a disidenților și folosirea lor în război)
Din gândirea politică a lui Peter Thiel
(ideologia neocon și războaiele din Orient)

cele două turnuri

Momentul căderii turnurilor gemene i se înfățișa lui Peter Thiel ca începutul exploziv al secolului 21. Actul, atribuit lui Osama bin Laden, (căci autorul nu se aventura în zona „teoriilor conspirației”), făcea irelevantă gândirea politică dominată de factorul economic, împărțit în cele două aripi. Deci nu în „Bogăția națiunilor” a lui Adam Smith sau în „Capitalul” lui Marx puteau fi găsite răspunsurile. Acele temelii ale gândirii capitaliste și socialiste presupun totuși existența unor actori raționali și materialiști, lucru sfidat de apariția fundamentaliștilor religioși în plină modernitate. Deci modelul explicativ trebuia revizuit.

Modernitatea iluministă pleca implicit de la premisa scandaloasă a lui Nietzsche despre „moartea lui Dumnezeu”. După care, abandona să-și mai pună și o serie de întrebări despre om, despre idealul de viață și cetate (stat). Thiel face un pas chiar mai în spate, pentru a se întreba de ce căzuse lumea tradițională în fața secularizării. Și pleacă de la ideea că Europa stătea pe o contradicție implicită, din cele două surse majore ale sale: Atena și Ierusalim. Cât de diferite erau aceste perspective, rezultă dintr-un citat pe care îl dă din Pierre Manent, despre contrastul între locuitorii cetăților antichității păgâne și noii convertiți la creștinism:

„În ochii unui cetățean, ce valoare e în mortificările creștinului? Când ce contează e să te sui pe cal, nu să cazi în genunchi. Iar păcatele de ispășit, sau mai curând de îndreptat, nu sunt cele împotriva castității și adevărului, ci erorile politice și militare.

În ochii creștinului, ce valoare e în acțiunile politice și militare ale cetățeanului? Când el crede că, fie de învingi sau ești învins, lumea aceasta e doar o vale a plângerii bântuită de păcat; și că statele nu sunt decât vaste bande de tâlhari. Pentru fiecare dintre protagoniști, sacrificiile la care cheamă celălalt sunt fără noimă.”

Deși evul mediu a încercat să treacă peste aceste perspective ireconciliabile, cele două au continuat să se macine „ca două mari pietre de moară”. Iar începutul modernității vestice (secolele 16-17) a fost caracterizat, în opinia lui Thiel, de dezintegrarea celor două tradiții majore, a Cetății și Bisericii, cu încercarea disperată de a le pune înapoi împreună. Iar un apogeu a fost Războiul de 30 de Ani când, „după unele estimări, în epicentrul german al conflictului, chiar și peste jumătate din populație a fost eradicată”.

Acel război s-a încheiat în 1648, prin Pacea Westfalică, socotită „actul de naștere al epocii moderne”. Tratatul aducea ideea de state suverane, care își controlează teritoriul, în locul ideii unui imperiu universal, ideea de toleranță religioasă, legi internaționale, raporturi diplomatice, dar și conceptul de echilibru al puterilor în Europa. Fără a mai căuta să impună un singur adevăr, „suveranii cădeau de acord să nu fie de acord”.

„(Thomas) Hobbes, primul filosof cu adevărat modern, se fălea că dezertase și fugise de un război religios; o viață în lașitate devenise de preferat unei morți eroice dar fără sens. (..) Iluminismul a bătut într-o retragere strategică. (..) Întrebarea despre natura omului a fost abandonată, pentru că era o chestiune prea periculoasă să o dezbați.”

eschiva americană a lui John Locke

„Noua știință a economiei și practicarea capitalismului a umplut golul lăsat de abandonarea vechii tradiții. Noua știință și-a găsit cel mai important avocat în John Locke și cel mai mare succes practic în Statele Unite, națiune care îi datorează atât de multe, încât ai exagera doar puțin să-l descrii ca fondatorul ei.”

Filosofului scoțian i se atribuie un rol decisiv asupra liberalismului Revoluției Americane. Iar răspunsul lui la conflictul interior al Occidentului a fost să evite subiectele controversate atribuindu-le exclusiv spațiului interior, printr-o separație între public și privat. Statul nu avea a se pronunța asupra chestiunilor confesionale, care rămâneau la latitudinea fiecăruia. De asemenea, nu se pronunța nici în chestiunile materiale, de echitate, care urmau să fie decise exclusiv de piața liberă.

Locke avea un program revoluționar, dar nu putea afirma direct că fricțiunile religioase i se par irelevante, nici să atace frontal ideea de religie, cum aveau să facă revoluționarii bolșevici. „În niciun alt subiect nu e nevoie de mai multă sensibilitate, decât în chestiunea religiei.”

John Locke avea să atribuie subtil propriul să caracter revoluționar însuși Mântuitorului, pe care Îl descrie astfel: „Dacă Iisus ar fi spus deschis oamenilor ce intenționează, autoritățile evreiești și romane L-ar fi ucis și i-ar fi ascuns opera, pentru că învățăturile Sale amenințau ordinea civilă și funcționarea guvernării”.

„În timp, țara fondată de Locke va renunța la religiozitatea creștină, chiar dacă păstra aparențele ei exterioare. Statele Unite aveau să devină secularizate și materialiste, deși cei mai mulți cetățeni ai lor continuă să se numească creștini.

Nu aveau să fie sfâșiate nici de catastrofale războaie religioase, de tipul celor din Franța și Rusia, dar nici de o contra-revoluție.

Doar când și când, moraliștii conservatori aveau să își exprime perplexitatea cum de o națiune fondată pe principii creștine a putut să se abată atât de departe de concepția originară. Nici prin gând nu le trecea că acest proces era parte din conceptul inițial.”

Omul descris de John Locke nu mai era cel izgonit din grădina Raiului, încununarea creației, pe care o avea de administrat. Căci resursele la dispoziția lui i se păreau mai curând sărace, decât abundente. „Munca face cea mai mare parte din valorile de care ne bucurăm pe lume”, nota el. De-acolo, nu mai era decât un salt până la capitalism, adaugă Thiel: „Lăcomia nu mai e un păcat de moarte și nu mai e nicio problemă cu acumularea infinită de avuție.” Iar acele produse ale muncii nu puteau fi taxate fără reprezentare politică.

Lucrurile care pasionaseră filosofii până la el, erau puse de Locke între parantezele unei necunoscute, notată ca X, „imposibil de cunoscut”. Dar din care rezulta o multitudine de drepturi:

„- libertatea religiei, căci nu puteam ști vreodată ce cred cu adevărat oamenii în templul minții lor;
– libertatea cuvântului, căci nu putem critica irefutabil cum se exprimă oamenii;
– dreptul asupra proprietății și comerțului, pentru că nu putem ghici ce ar face oamenii cu lucrurile pe care le dețin.”

Societatea fondată astfel era una care prețuia efortul și reușita, alungând ca idee subversivă gândul lui Balzac că „în spatele oricărei averi e o crimă”.

Ciocnirea civilizațiilor devenită vizibilă la 11 septembrie, trezea America asupra restului planetei, care nu rezolvase în moduri similare provocările religiei – simplifica într-un mod convenabil contextul, acționarul firmei Palantir.

„Un război religios a fost adus pe un tărâm, care nu mai are chef de războaie religioase.”

Retrospectiv, putem spune că, dimpotrivă. Războiul religios nu a venit în societatea americană, ci a fost exportat de conducătorii ei neocon în părți ale globului, care au fost destabilizate, răvășite de bombardamente și masacre. Mai mult, dacă Afganistanul a servit ca exemplul inițial de țară înapoiată și împotmolită în obscurantism religios, ulterior, au fost aruncate în aer și întoarse în timp țări care aveau guvernări laice coerente, ca Irak, Libia, Siria. Ele au devenit terenul anarhismului sectar și al unor grotești și artificiale mișcări teroriste ca ISIS și Al Qaeda. Care au beneficiat de sprijin occidental chiar contra acelor guverne seculariste.

Thiel, care a fost într-o vreme foarte preocupat de ideea că petrolul e o resursă finită, a cărei împuținare va duce la prăbușire economică și monetară, adaugă o ironie la adresa perspectivei lui Locke. Petrolul părea să îi infirme concepția că munca e principalul ingredient al bunăstării. Nu doar (presupușii) teroriști saudiți veneau dintr-o țară care își trăgea prosperitatea din petrol, extras cu ușurință de la mică adâncime. Dar de petrol erau legate și „până la jumătate din marile averi ale secolului 20”.

Carl Schmitt și dușmanul indispensabil

Al doilea gânditor la care recurge eseistul în pledoaria sa e un mare teoretician al dreptului și politologiei Germaniei interbelice. Reacționarul Carl Schmitt are un răspuns diferit nu doar de John Locke, dar de întregul curent iluminist.

„El e de acord cu semnatarii tratatului Westphaliei, că nu va fi niciodată un acord pe temele cele mai importante, în chestiunile religioase, de virtute și asupra naturii umane. Dar acolo unde Locke spune că e în firea omului să nu știe nimic despre natura umană, Schmitt răspunde că e parte din condiția umană să se împartă în tabere pe astfel de subiecte și să fie forțat să aleagă o tabără.”

Tocmai această împărțire pe mari teme de filosofie și morală face esența politicii, care ar dispărea dacă nu ar mai fi nimic de dezbătut. Schmitt proclamă că „punctele cele mai înalte ale politicii sunt acelea în care inamicul e revelat cu toată claritatea ca dușman”. Pacifismul pretins de cei care se eschivează de la orice problematici de ordin politic intern sau internațional i se înfățișează ca un adevărat totalitarism al ignoranței liberale.

E surprinzător că Thiel face apel la un teoretician atât de „incorect politic”, pe care avea să-l citeze și Alexandr Dughin. Politologul rus îl invoca în alt scop, pentru a denunța monopolul pretins al ordinii liberale, impusă de Occident în propriile societăți și pe plan internațional, ca singura normalitate posibilă și acceptabilă. Ideea lui era să conteste această ordine unipolară de organizare și de gândire, în favoarea unei ordini multipolare. La fel ca Martin Heidegger, Carl Schmitt e unul din puținii ideologi activi în perioada celui de-al Treilea Reich, care au scăpat de sub ghilotina cenzurii totale, probabil pentru că erau pur și simplu creatori de idei mult prea mari să poată fi anulați.

Dar Peter Thiel îi folosește ideea necesității controverselor în cu totul alt scop, citând următoarea frază:

„Dacă o parte a populației declară că nu mai recunoaște inamicii, atunci, în funcție de circumstanțe, se alătură taberei lor și îi ajută.”.

În contextul în care o face, se poate vorbi chiar de o răstălmăcire a lui Schmitt sau un accent pus pe potențialul totalitar. Pentru că, să ne amintim, Peter Thiel avea la acea dată deja demarat proiectul Palantir, plătit de CIA, care digitaliza dosarele de urmărire informativă a cetățenilor americani. Nu doar teoretic, dar și practic, un cetățean american musulman intra în colimatorul sistemului de supraveghere ca potențial terorist sau punct de sprijin pentru teroriști, în psihoza creată după 9/11. Războiul neconvențional demarat de George W Bush nu avea doar o țintă difuză pe glob, dar impunea și restricții ale libertăților acasă.

Altfel spus, contractorul CIA Thiel făcea o pledoarie pentru propriile interese atunci când arăta că adversitatea va exista întotdeauna și că „dușmanul” se poate găsi și în interior. E ușor de dedus că statul avea obligația morală să investească în instrumentele de supraveghere a populației de tip Palantir, dacă dorea să lupte eficient contra noului dușman civilizațional, terorismul islamic.

Sărind la zilele noastre, vedem că noua administrație Trump a inițiat măsuri care încalcă și tabu-ul Primului Amendament la Constituția Americană, care garanta libertatea cuvântului. Sub pretextul luptei cu „simpatizanții teroriștilor Hamas”, au fost deschise cercetări contra studenților de la universitățile unde s-au ținut proteste pentru încetarea bombardamentelor în Gaza. Și primul student palestinian, refugiat în Siria, de la Universitatea Columbia din New York a fost arestat pentru a fi deportat. Ironic, e vorba și de un semit acuzat de antisemitism.

A doua studentă arestată de la aceeași universitate e tot de origine palestiniană. Deci în cel mai mare genocid cu care suntem contemporani, sunt pedepsiți cei care îl condamnă. Separat, a fost arestată și o doctoriță de la Universitatea Brown din Rhode Island, care e acuzată că a participat la înmormântarea unui lider Hezbollah, având în telefon fotografii de la eveniment, pe care le-a șters la îmbarcarea în avionul spre America. Acest gen de informații provin tocmai din instrumente de supraveghere totală a telecomunicațiilor și biometrice, cum sunt cele produse de Palantir.

Dar să ne prefacem că nu sesizăm acea nuanță despre inamicii interni din populația locală, și să revenim la eseul Momentul straussian. Concluzia pe care o trage Thiel sună dramatic:

„Dacă ești de acord cu presupoziția lui Schmitt, atunci Vestul trebuie să piardă războiul sau să își piardă identitatea proprie. Într-un fel sau altul, persistența politicului anunță sfârșitul Vestului modern.”

Putem deduce un sfârșit al ordinii liberale și democratice, de care Occidentul făcea atâta caz. Cu atât mai îngrijorător cu cât următorul filosof pe care îl citează e un admirator înfocat al lui Stalin, rusul Alexandre Kojeve, pe care îl prezintă doar ca hegelian. Acesta fusese lăsat de regimul sovietic să se plimbe prin Occident, în anii 50, de unde continua să elogieze stalinismul. Și unde, pe lângă scrierile despre Hegel, a putut lega prietenii cu Isaiah Berlin și cu Leo Strauss, mentorul neoficial al ideologiei neocon.

Fără a menționa aceste aspecte, Thiel îl citează cu un pasaj umanist despre cum sfârșitul istoriei va fi marcat de abandonarea oricăror întrebări despre om și a oricărei idei de conflict:

„Dacă omul redevine un animal, actele lui, iubirea și acțiunile trebuie să devină pur „naturale” din nou. Va trebui să se admită că după sfârșitul Istoriei, omul își va construi edificiile și operele cum își construiesc păsările cuiburile și păienjenii pânzele. (…) Animalele din specia Homo sapiens ar reacționa prin reflexe condiționate la semnale vocale ale „limbajului” și așa zisul lor „discurs” ar fi ca „limbajul” albinelor. Ce ar dispărea atunci nu ar fi Filosofia, sau căutarea discursivă a Înțelepciunii, ci însăși Înțelepciunea.”

Citând acest fragment, Thiel nu are vreo tresărire existențială, ca să recunoască în tehnologia actuală un pericol de acest tip. Nici în ceea ce propune societatea consumului, a spectacolului și plăcerilor instantanee, pericolul recăderii omului în animalitate. Căci nu e un tradiționalist, ci un pragmatic preocupat de puterea viitorului. În schimb, îl „invită” pe Carl Schmitt să îi dea replica:

„Dimpotrivă, într-o lume atât de unificată, „ce rămâne nu e politica sau statul, ci cultura, civilizația, economia, moralitatea, legea, arta, divertismentul.” Lumea divertismentului reprezintă punctul culminant al abandonării politicii.

O reprezentare a realității pare să înlocuiască realitatea: în loc de războaie violente, ar putea fi jocuri video violente. În loc de acte de eroism, ar putea fi parcuri tematice cu senzații tari. În locul gândurilor serioase, ar putea fi „intrigile de tot felul”, ca în telenovele. E o lume în care oamenii își petrece timpul amuzându-se până la moarte”.

Ultima sintagmă e, evident, titlul unui impresionant cântec al lui Roger Waters, solistul trupei Pink Floyd, care imaginase un asemenea final absurd al civilizației noastre. Dar, acolo unde Waters vedea o dramă, mă tem că Peter Thiel vede o oportunitate. Am amintit deja că bloggerul finanțat și de el, Curtis Yarvin, prezenta ca pe o soluție de viitor oferirea unor ocupații virtuale fără noimă pentru masele de „inutili”. Cei pe care Youval Harrari, ideologul cercului de la Davos, îi numise „mâncători inutili”. E mult mai plauzibil că investitorii în Facebook și X văd rețelele sociale nu doar ca o sursă de câștig, putere și colectare de informații, dar și ca pe un debușeu pentru organizarea unei societăți robotizate, care produce cu ușurință cele pentru nevoile de bază, de hrană și adăpost, dar e deficitară în a oferi împlinire și sentimentul unui rost.

religia tehnologiei

„O asemenea lume artificială reclamă existența unei „religii a tehnologiei”, care e credința în „puterea nelimitată asupra naturii și în potențialul nelimitat al schimbării și fericirii în această existență mundană a omului”.

Pentru teologul politic Schmitt, această „unitate babiloniană” reprezintă doar un scurt moment de armonie, care prefigurează finalul catastrofic al Apocalipsei.

Urmând tradiția medievală, Schmitt știe și se teme că această unitate artificială poate să fie adusă doar de figura din umbră a Antihristului. El va prelua pe nesimțite întreaga lume la finalul istoriei, seducând oamenii cu promisiunea de „pace și securitate” ”.

Ne-am referit în articolul anterior la conceptul biblic de Katehon, ca entitate ce se opune temporar acestei împărății a întunericului. Să remarcăm acum doar că această religie surogat a tehnicii, care își propune să stăpânească natura, poate fi privită și ca o falsă alternativă „de dreapta”, la cultul naturii, de inspirație păgândă, pe care îl propune „stânga”. E o ciocnire între dorința maniacală de a supune total natura și aceea ca omenirea să se retragă cu totul și să se stingă pentru a lăsa natura sălbatică să existe fără ea și fără carbonul pe care îl expiră. Iar lumea babilonică e un alt cuvânt pentru lumea globalizată deplin.

„Dumnezeu a creat lumea, Antihristul o contraface. Sinistrul magician recreează lumea, schimbă fața pământului și supune natura. Se slujește de natură, pentru scopuri indiferente – satisfacerea unor nevoi artificiale sau ușurința confortului.

Oamenii care îngăduie să fie amăgiți de el văd doar efectul fabulos. Natura pare depășită, era securității răsare. De toate s-a avut grijă, o inteligentă planificare și prevedere înlocuiește Providența. (…)

Făcându-i pe oameni să uite că au suflete, Antihristul va izbuti să le fure pe acestea de la ei.”

Voi sări peste secțiunea din eseu alocată lui Leo Strauss, din care nu mi-au atras atenția decât pledoaria acestuia pentru un limbaj cifrat, esoteric, deja pomenită în articolul anterior. E posibil să fi conținut și alte idei, pe care n-am putut să le remarc nefiind familiarizat cu opera respectivului. În schimb, voi încheia cu secțiunea dedicată perspectivei lui Rene Girard.

teoria lui Rene Girard

Peter Thiel i-a fost student filosofului francez și se revendică deseori ca un emul al său. E unul din lucrurile, care mi-au atras cu precădere atenția asupra lui, pentru că eu însumi am fost foarte impresionat de scrierile lui Rene Girard. Eram chiar convins că am undeva pe blog un articol mai vechi, în care l-am prezentat pe larg și că n-o să am de făcut decât să pun un link acum. Ei bine, în afară de câteva menționări sporadice, n-am găsit altceva, semn că îmi rămâne pentru viitor să prezint așa cum merită opera lui Girard aici. Nu schematic, din amintiri, cum urmează mai jos.

Rene Girard e unul din marii gânditori contemporani, cunoscut pentru seria sa de cărți despre teoria țapului ispășitor. Ea poate fi înțeleasă atât ca teorie de psihologie socială, mistică, politologică, de istoria religiilor sau filosofică în sens larg. Am să încerc să o comprim acum. Girard crede că fenomenul religios are la bază câteva trăsături ale psihologiei umane. Și că toate religiile păgâne aveau ca temelie sacralizarea violenței, în timp ce religia creștină e singura care demontează acest mecanism perpetuu, prin denunțarea lui, fiind singura scrisă din perspectiva victimei.

Mecanismul prezentat e următorul: Mulțimile se coagulează împotriva unui individ, care le contrariază printr-o caracteristică insolită, care amenință să tulbure ordinea cunoscută a uniformității. Oamenii se dezvoltă și acționează prin imitație, moștenind de la alții limbajul și felul de a vorbi și gândi. A fi imitator nu are ceva peiorativ ci inevitabil în grila lui Girard. Dar în momentele când oamenii se unesc împotriva unui dușman comun, are loc o escaladare a violenței, care devine oarbă tocmai prin acest caracter mimetic.

Prin dezlănțuirea violenței împotriva celui resimțit ca diferit și ca dușman al normalității de către gloată, el e transformat într-un țap ispășitor. Care sfârșește prin a fi lapidat sau ucis de furia colectivă. El îi face să participe la o comuniune sângeroasă și la sentimentul că restabilesc ordinea prin acel episod haotic. Dar după ce e ucis, amintirea lui e sacralizată și episodul comemorat în religiozitatea păgână ca un triumf asupra unui mare pericol și ca moment fondator al unei noi perioade de pace.

Singură religia creștină prezintă această dezlănțuire de violență drept ceea ce e, ca ilegitimă și periculoasă. Elementele mimetismului violent al mulțimilor sunt prezente în Evanghelii dar nu pentru a justifica crucificarea, ci din perspectiva Victimei, astfel rupând vraja mecanismului care făcuse să apară religiozitatea păgână.

Ce e fascinat și provocator la teoria lui Rene Girard e că ea e viabilă atât pentru un creștin cât și pentru un ateu. Pentru că un creștin va fi copleșit de unicitatea descoperirilor evanghelice, care nu putea veni decât dintr-o revelație de inspirație divină. În timp ce un ateu poate citi aceeași teorie pentru a conchide că e o demonstrație a originii naturalist-psihologice a unor texte, care n-ar fi decât o transpunere în limbaj mitic a unor fapte sociologice.

Mie Rene Girard mi s-a părut mereu un trăitor creștin autentic, consumat de mari frământări religioase. Și am remarcat că Peter Thiel nu pare, nici în interviurile unde îl pomenește, nici în scris, să fie străbătut de trăiri similare. Dimpotrivă, impresia e că deși a aprofundat subiectul, îl folosește la modul cel mai superficial, pentru unele mărunte implicații de ordin psihologic. Sau, și mai grav, pentru unele trimiteri cu un aer ocultist, pe care nu țin minte să le fi remarcat la maestrul său.

„Pentru filosofii Iluminismului, războiul tuturor contra tuturor culminează în recunoașterea părților din conflict că un asemenea război e irațional. În mijlocul crizei, combatanții se așază la masa tratativelor și au o discuție matură, scriind contractul social, care va fi baza unei societăți pașnice.

Întrucât Girard vede pe bună dreptate această ipoteză ca ridicolă, el consideră contractul social ca una din minciunile fundamentale ale Iluminsmului. O minciună atât de sfruntată, că nici avocații teoriei contractului social, de la Hobbes la Rousseau, nu credeau că un contract propiu-zis fusese semnat vreodată.

În perspectiva alternativă a lui Girard, războiul tuturor contra tuturor nu culminează într-un contract social. Ci într-un război al tuturor contra unuia singur. Căci aceleași forțe mimetice împing combatanții să se unească împotriva unei singure persoane. Războiul continuă să escaladeze și nu există un punct rațional de oprire. Cel puțin nu până când persoana nu devine un țap ispășitor, a cărui moarte ajută la unificarea comunității și la o pace limitată pentru supraviețuitori.”

Apoi Thiel face un rezumat al teoriei țapului ispășitor, pe care am încercat să o schematizez mai sus:

„Acea crimă e originea secretă a tuturor religiilor și instituțiilor politice. Ea e amintită, comemorată și transfigurată sub forma unui mit. Țapul ispășitor, perceput ca sursa primordială de conflict și dezordine, trebuia să moară ca să fie pace.

Prin violență s-a ajuns la sfârșitul violenței și societatea a luat naștere. Dar pentru că societatea se sprijină pe credința sa în ordine și dreptate, actul fondator violent trebuie ascuns – prin mitul că victima ucisă era cu adevărat vinovată. Astfel, violența e încuibată în inima societății.

Mitul e doar un discurs efemer către violență. Mitul sacralizează violența crimei fondatoare.” (..) Mitul transfigurează țapii ispășitori uciși în zei și ritualurile religioase pun în scenă omorul fondator prin sacrificarea unor animale în loc. Astfel, creând o pace care e mereu împletită cu o formă de violență.

Centralitatea sacrificiului era atât de mare, încât cei care reușeau să scape execuției deveneau obiecte ale venerației. Orice rege e un fel de zeu în viață, și aici e adevărata origine a monarhiei:

„Nu e nicio cultură fără un mormânt, niciun mormânt fără o cultură. La final, mormântul e primul și singurul simbol al unei culturi. Partea supra-terană a unui mormânt nu e nevoie să fie inventată. E mormanul de pietre sub care e îngropată victima unei lapidări unanime. E prima piramidă.” (Rene Girard) ”

Thiel consideră acest moment de cotitură al civilizației noastre unul fertil pentru noi perspective și revelații, sugerat printr-o bizară alegere a unui simbol pentru zeița înțelepciunii. (Bufnita e folosită ca simbol și de societăți inițiatice elitiste, ca Bohemian Grove):

„Cum spunea și Hegel, bufnița Minerva își întinde aripile numai la asfințit. Dezvăluirea unui trecut mitic se deschide către un viitor în care nu mai credem în niciun mit. Într-o ruptură dramatică față de trecut, ele vor fi deconstruite și discreditate”.

Apariția atentatorilor sinucigași îi sugerează că omenirea a intrat într-o astfel de spirală a violenței paroxistice, fără limite raționale. Ceva ce ar impune transcenderea doctrinelor politice clasice sau mai curând o fuziune a lor:

„Ai putea defini un „liberal” ca pe cineva care nu știe nimic despre trecut și despre istoria violenței, totuși rămâne la viziune Iluministă despre natura bună a umanității.

Iar un „conservator” e cineva care nu știe nimic despre viitor și despre ordinea globală la care e destinat. Astfel, încă mai crede în statul națiune sau că instituțiile înrădăcinate în violența sacralizată pot stăpâni violența nelimitată de care e capabil omul.”

Dacă prin acele instituții, aluzia era la Biserică, nu poate fi decât o întoarcere pe dos a viziunii lui Rene Girard, care n-ar fi prezentat-o ca fondată pe violența sacralizată, ci ca o scoatere la lumină și abolire a mecanismelor acelei violențe. Dar acolo unde Girard era copleșit de unicitatea revelației creștine în demascarea acelui mecanism, Thiel nu pare decât să fie interesat decât de mecanismele psihologice în sine.

(Închei aici lungile comentarii pe marginea textelor lui Peter Thiel. Dacă mini-seria va avea o continuare, intenționez să se refere la alte personaje din cercul tehno-oligarhilor. Am câțiva în vedere, dar nu știu când.)