evadare.ro

Toleranța și intoleranța, de la păgânism la New Age

Modernii spun așa: creștinii au adus în Europa intoleranța. Pentru că e specific mentalității monoteiste să vadă erezii și în cele mai mici abateri de la aceeași credință, și să vrea să le stârpească. În schimb, uitați ce toleranți erau păgânii care, când întâlneau alte popoare, le echivalau zeii. Spuneau că Zeus e Jupiter și trăiau fericiți împreună. Observația asta despre antici are un sâmbure de adevăr. Dar e și distorsionată.

Sursele inițiale sunt în special câțiva intelectuali greci și romani, care își manifestau deschiderea făcând tot felul de echivalențe între zeii altor neamuri. Nu e deloc clar că așa gândeau preoții și popoarele. Lista interminabilă de masacre între triburi dovedește că deschiderea unui călător ca Herodot era mai curând excepția, decât regula. În plus, lumea greco-romană era o versiune sofisticată a păgânismului, chiar comparată cu relicve păstrate până în secolul XX, ca religiile voodoo sau tradiții sud-americane păstrate clandestin după convertirea la catolicism. Nici după mii de ani nu au atins gradul de sofisticare sugerat nouă de relatările livrești ale antichității.

Să admitem, totuși, că era destul de frecventă practica unui cuceritor sau călător, de a aduce ofrande unui zeu local, ori de a-l adăuga panteonului „național”. Explicația dată de unii filosofi ar fi că mentalul lor nu implica noțiuni morale de ordin absolut. Exista ideea de bine și rău, desigur, și oamenii așteptau de la zei să fie măcar feriți de rău. Însă nu exista un contrast de netrecut între material și spiritual. Acest contrast a fost introdus de gnostici, cu ideea lor că întreaga lume materială e iremediabil impură și inferioară spiritului.

Lumea păgână avea o curgere fără oprire sau era ciclică. De cele mai multe ori, ordinea universului apărea din haos, dintr-o stare primordială nediferențiată. Iar zeitățile lucrau cu o materie existentă, pe care doar o reformau. Uneori, acest început avea la origini un sacrificiu, dezmembrarea unui monstru primordial. În tot cazul, ceva material existase anterior. Ideea creației din nimic, prin acțiunea exterioară a lui Dumnezeu, Creator pur spiritual, etern, preexistent materiei, a fost o revelație evreiască. La fel și ideea că istoria are o curgere liniară, un sens mistic, care duce spre un final mesianic.

Dintre sutele de triburi cu care au interacționat, romanii par să fi manifestat o intoleranță religioasă doar pentru două culte semite. E vorba de Cartagina (colonie a fenicienilor, care perpetua cultul lui Baal și al celorlalte zeități din Canaan) și de Ierusalim. Sunt cele două cetăți faimoase pe care romanii nu se mulțumesc să le cucerească, dar le și ară cu plugul după distrugere, inclusiv a templelor. E posibil ca în cazul Cartaginei să fi cântărit mai mult rivalitatea geopolitică. Fapt e că, din varii motive, romanii nu reușiseră să integreze cultele respective în panteonul lor, nici să le găsească echivalențe clare.

De notat că sângerosul cult al lui Baal, cu sacrificiile de copii și „arderile de tot”, făcuse obiectul unei „juste persecuții” și din partea evreilor, consemnată chiar în Vechiul Testament, ca act de stârpire a răului. Ironic, tot din mediul evreiesc va porni și creștinismul, care va sfârși prin a converti lumea greco-romană. Nostalgicii păgânismului spun: prin a o distruge.

În lumea ortodoxă, care inițial era un spațiu fost helenistic, s-au păstrat subtilitățile și gradațiile. Subtilitățile se manifestau în definițiile lung dezbătute, date Persoanelor Sfintei Treimi. Noțiuni care prelungeau dialectica vechii filosofii a grecilor păgâni. Gradațiile apar în bogăția manifestărilor divinului: de la pogorârea Duhului Sfânt, la purtarea de grijă a Maicii Domnului, la ierarhiile îngerești, la cultul martirilor, al sfinților (deseori locali), la pomenirea morților (adică a strămoșilor), la sfințirea multor aspecte ale creației prin acțiunea Duhului în tainele Bisericii. Fără a deveni panteiști, politeiști sau idolatri, cum îi acuzau iconoclaștii și alți eretici, ortodocșii umpleau de sacralitate lumea „văzutelor și nevăzutelor”. Mult mai recent, alți critici îi vor acuza și de integrarea în cultul creștin a unor tradiții și divinități păgâne, transformate în legende ale sfinților și obiceiuri inofensive misterioase.

Un fapt la fel de propriu ortodoxiei rămânea și tradiția împărțirii în patriarhii regionale, deseori corespondente unor arealuri etno-lingvistice sau unități administrative. Biserica e una, deci universală, dar acceptă tipicuri locale.

La câteva secole după triumful creștinismului asupra păgânismului și încreștinarea Imperiului Roman, Orientul Mijlociu își începe lungul drum al revanșei prin apariția concomitentă a două religii. Nu întâmplător, din chiar arealul semit, zdrobit cu atâta intransigență de romani. Acum se compun cele două cărți – Talmudul iudaismului și Coranul mahomedanismului. Fiind și reacții la adresa creștinismului, în care vedeau o idolatrie sau un politeism, ele pun cu pasiune problema absolutismului divin. Ideea unicității e exacerbată și completată cu viziunea unui Dumnezeu unic, transcendent, care comunică dar rămâne exterior întregii creații. Între divin și uman rămâne un uriaș deșert.

Creștinismul apusean a venit peste un fond social cu spiritualitate nerafinată. Și a fost dezvoltat de intelectuali întâi într-o formă scolastică, prin redescoperirea textelor antice, începând cu Aristotel. Astfel, corpusul lui teologic a devenit din cel în ce mai elaborat la nivel discursiv, cu o argumentație logică, din care a decurs raționalismul. Prin apariția protestantismului, iconoclasmul a reizbucnit, găsind un sol propice pentru o trăire creștină plină de fervoare, dar tot mai conștientă și mai cerebrală. Toleranța lui s-a regăsit în societate, prin descoperirea sferei individuale, private, dar s-a restrâns în lumea ideilor, unde contradicțiile se cer rezolvate și sunt mai rapid eliminate.

Putem interpreta inchiziția catolică și ca o formă de impunere a normelor teologice de sus în jos, asupra unei societăți, reticentă la a le trăi deplin. Cealaltă extremă a mișcării pendulului e contemporana mișcare New Age. Ea legitimează aparent toate credințele, deși urmează o linie destul de coerentă în răspăr cu creștinismul.

Sincretismul post-creștin dă senzația că totul se poate crede. Dar nu manifestă genul acela idilic de toleranță păgână. E, dimpotrivă, atrasă de ideea extrem-orientală a neantului, a nimicirii lumii văzute sau măcar a sensurilor ei. Nu e o întâmplare că această concepție e aleasă ca făgaș mistic al globalizării. Ea poate accepta ideea unui panteon pestriț și a îmbinării unor filosofii cu multiple izvoare, dar care curg necesar spre o unificare mondială, spre o conectare la o conștiință comună. Toleranța ei se termină brusc, atunci când întâlnește pietre dure, care nu se lasă cioplite și așezate în marele mozaic cosmopolit. Acest mozaic al ei tinde să devină același peste tot, nu să fie format din petele de culoare ale fiecărui loc, a fiecărei tradiții. Relativismul i se transformă în cel mai acerb misionarism și în război sfânt, când întâlnește piedici locale, neconvertite la mistica toleranței.

evadare.ro
January 25th, 2021
Mai multe despre: Spiritualitate

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.