În calendar există câteva sărbători laice, înnobilate într-un mod surprinzător de rafinatul suflet românesc. Ca și revoluționarii francezi, comuniștii au depus eforturi pentru a impune un alt calendar, care să facă uitate obiceiurile și ritmul de viață creștin. Din ele, poporul a filtrat și transformat surprinzător doar câteva. Să le luăm pe rând:
Anul Nou e marcat în multe locuri, dar în Apus e o petrecere restrânsă. Cu excepția focului de artificii (grandios), nimeni nu se agită cu o lună înainte unde va face Revelionul, care se termină tovărășește puțin după miezul nopții. Nimic organizat acasă, doar ceva pahare într-un club. Sigur, se mai îmbată niște englezoaice și cad pe stradă, dar asta nu e neapărat neobișnuit. La noi, Revelionul a fost promovat de Partid ca să copleșească Crăciunul. Dar a rămas și ulterior o petrecere pe cinste, până dimineața sau o masă opulentă la restaurant. Pe străzile unei metropole europene, dincolo de centru, e liniște și pace între ani. În București răsună muzica și bubuie artificiile până se crapă de ziuă și în ultima uliță de mahala. Ei se întorc la lucru pe 2 ianuarie dimineața, noi și dacă o facem, dăm să intrăm în normal abia după Sfântul Ion.
1 și 8 Martie au origini diferite, care precreștine, care legate de internaționala comunistă. În Occidentul feminist, ele nu sunt prilej de efuziune populară. (Intrarea în primăvară nu e marcată deloc.) Acolo a rămas ideea femeii masculinizate sau sexualizate în exces. Păi nici nu se compară cu gingășia mărțișorului nostru, cu care sunt crescuți până și băieții de grădiniță, îndemnați să fie cavaleri. Din Occident ne vin iar idei cu femeia motostivuitor, fosta tractoristă. Sau femeia vindicativă, cu #metoo. Nici pomeneală ca 8 Martie să aibă vreo conotație ideologică la noi, sărbătoarea fiind îmblânzită de un cavalerism surprinzător pentru un popor cu origini țărănești. Unde mai vezi imaginea superbă a femeii cu un braț de flori, pe care toți o recunosc respectuos pe stradă că e profesoară? (Cum nu e de văzut nici magica imagine a copiilor cu coroniță de flori, la început de vară.) Doar valența ei de Zi a Mamei e similară și la noi și la ei – dar asta e prin forța lucrurilor ceva cu circuit privat.
1 Mai vine de la muncitorii din Chicago, dar e marcată în tot Vestul cu manifestații, scandări, bătăi cu jandarmii, chemări la luptă de clasă. Pentru că adevărații comuniști au fost și sunt de găsit în Occidentul persuadat, nu în Orientul ocupat cu tancurile. Cum serbează românul 1 Mai? În cel mai subversiv mod cu putință, printr-o petrecere câmpenească, în sfârâitul grătarelor de mici și gâlgâit de bere. Ideea că s-ar putea sacrifica o asemenea zi pe altarul luptei de clasă, la un miting, i se pare hilară și celui mai stângist român.
1 iunie e o zi dată de UNICEF, pare-mi-se. În tot cazul, e o sărbătoare oficială, marcată instituțional prin alte părți. La români, ea a devenit o sărbătoare nelipsită din orice familie, asumată și marcată din proprie inițiativă. Asta deși s-au păstrat și Moș Niculae și Crăciunul și Moș Ajunul și Sorcova și probabil cel mai mare tezaur de colinde cu miez teologico-mitologic din lume. Asta ca tot suntem puși la colt că merităm să vină Barnevernetul să ne confiște copiii, de răi ce suntem. Și misogini și persecutori de copii.
Prin alte părți, până și sărbătorile religioase s-a reușit a fi denaturate. Sf Valentin se zbate undeva între comercial și promiscuu. Halloween, din Ziua Tuturor Sfinților, un fel de Sâmbăta Morților, pe care o tratează pios bătrânele noastre, a devenit un carnaval al grotescului și chiar al demonicului. Crăciunul a devenit sărbătoarea (sezonul prelungit! al) negustorilor. Ea e numai și numai despre consum, vânzări, cheltuieli, din pacate și la noi tot mai mult. Doar Santa & X-mas si “happy holidays”. Pe când românul abia a așteptat să fie liber să scape de Moș Gerilă, ca sa poată să nu-i mai zică mascat „sărbători de iarnă”, ca să se bucure în stil cam pantagruelic, e drept.
Singura sărbătoare imposibil de descreștinat, cu toți iepurașii din lume, Paștele, are o amploare restrânsă, din ce în ce mai ignorată în emisfera nordică. În timp ce noi încă îi păstrăm o poziție chiar superioară Crăciunului, fiind și momentul din an cu cea mai mare prezență populară la biserică. O marcare liturgică, noaptea, și la masa de peste zi, iarăși, ceva în cu totul alt registru decât trimiterea de felicitări scrise, cum se practică pe alte meleaguri.
Dacă mai adăugăm aici și lista onomasticelor, de la Sfântă Mărie, Sf Ion, Sf Gheorghe, Mihail și Gavril, Dumitru, Constantin și Elena, Floriile – toate prilej de petrecere în orice birou sau fabrică, plus obiceiul de „a face cinste” la zilele de naștere, avem imaginea unui popor cu chef de viață.