Ioan Botezătorul, arhetipul disidenților din toate vremurile

Permiteți-mi un comentariu lumesc la sărbătoarea de azi, care e comemorarea tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul. Desigur, calitatea primordială a sa e cea religioasă, de înainte mergător și mărturisitor al Întrupării Domnului. Dar moartea sa nu a fost una de martir, ca a celor cărora li se dădea alternativa de a lepăda un adevăr de credință.

Ioan Botezătorul nu e doar cel care închide seria profeților Vechiului Testament în cel Nou, ci e arhetipul disidenților și persecutaților politic din toate timpurile. Așa, acest ascet al maximei asprimi, după care fugeau mulțimile, e contemporanul nostru actual ca sfinții închisorilor comuniste și ca aceia din viitor, ai vremurilor Apocalipsei. Noul Testament începe cu vederea lui smerită despre Cel căruia nu se considera demn să îi ducă sandalele, și se încheie rotund cu viziunea altui Ioan despre vremurile de pe urmă și a doua venire a Aceluiași.

Dar, cum spuneam, execuția lui avea un substrat inferior, de ordin etic și politic. Ioan striga în pustie despre o anomalie de la vârful statului iudeu, despre cum monarhia era deturnată de un uzurpator, care trăia incestuos cu soția fratelui lui, care îi era și nepoată. Acest Irod ajunsese pe tron prin patul acelei femei, care divorțase și schimbase prin recăsătorire regele.

În beția unui banchet, după un dans senzual al fiicei sale vitrege, Salomeea, regelui îi e cerut ca răsplată și capriciu capul profetului Ioan, deja ținut în temniță. Cu ce putea el amenința acea conducere? Cel mult cu „stricarea imaginii”, am spune astăzi, cu defăimarea prin strigarea unui adevăr incomod. Ar fi putut mișca deci mulțimile, capricioase și schimbătoare și ele, înspre o direcție virtuoasă, de trezire din beția păcatului, spre rostul adevărat, al mântuirii. Spre care era chemat poporul evreu și spre care sunt chemate toate popoarele.

Dar, lucru tulburător, poporul a urmat în final corupția liderilor și a făcut aceeași trecere de la beția senzorială la beția de sânge. De la popularitatea de care se bucura Ioan, au trecut la indiferență. Alte lucruri i-au stârnit. Și de la atracția pe care le-a stârnit-o și Hristos, când mulțimile se îmbulzeau să vadă miracole, învieri și înmulțiri ale pâinilor, au trecut la sălbăticia strigătului: „răstignește-L, răstignește-L!” Aceeași mulțime, rămasă fără lideri spirituali autentici, purtată manipulator de cărturari și farisei, cum regele a fost purtat manipulator de farmecele fiicei și uneltirile mamei ei.

Cum observă Eminescu, „veacul nostru îl umplură saltimbancii și irozii” – lideri degenerați, întovărășiți cu diversioniști, agitatori și măscăriți ai curții.

Atunci petrecerile și orgiile erau doar apanajul celor mai bogați. Acum și talpa țării are parte de beția pornografiei și a banchetului televizat, e excitat senzorial de fel și fel de fantasme, de spaime, de miracole ale panglicarilor. Popoarele sunt amețite cu fel și fel de vedenii, întărâtate să-și dorească ba una ba alta. Și la fel e o împletire care în Scripturi ne pare neverosimilă între senzualitate și sânge. Dar ajunge să vedem cum se împletește azi sexualitatea cu ațâțarea războaielor cu sute de mii de morți, ca să ne încredințăm că așa a fost și atunci. Cum spuneau și grecii, erosul și moartea sunt mai aproape decât te-ai gândi.

Acum suntem în vremuri civilizate. Disidenții nu mai sunt decapitați, li se înscenează procese. Gloata e liniștită că era vorba de extremiști, de elemente periculoase pentru democrația noastră, negaționiști, instigatori ai discursului urii, xenofobi, rasiști, homofobi, transfobi care manifestă o intoleranță de netolerat față de valorile noastre sau stilul de viață modern.

De ce se tem și puternicii zilei de azi de vocile celor care mai strigă în pustie? Pentru că și puterea lor e așezată pe minciuni, ce ar putea fi demontate fără cenzură. Pentru că nici ei nu sunt legitimi chiar după grila lor, democratică, nu doar după cea a virtuții. Pentru că hipnoza colectivă are nevoie de unanimitate ca să nu se destrame. O glumă ici, o dezvăluire colo pot trezi lumea din exaltarea tobelor și fluierelor pe care dansează Salomeea.

Aceeași mulțime care era atrasă de radicalismul profeților putea să fi făcut alegerea de a se boteza și de a deveni creștini, cum o mică parte din ei au și făcut, alegând paradoxul acelei credințe care promite fericirea de a fi prigonit. Majoritatea însă, nu doar a acelui popor, dar a lumii în genere, a ales sfatul cărturarilor, duhul lumii, care pulsează senzorial și sangvin.