Falsa erezie etno-filetistă, un dar al grecilor, ca un virus troian al minții

Pe lângă Biserică s-au aciuat câțiva cerșetori de granturi și sinecuri, ce se pretind teologi, dar sunt în realitate activiști cu agendă globalistă. Respectivii infiltrați, cu pretenții de intelectuali publici, profită că Biserica nu face politică și își impun propria politică în numele creștinismului, de pe platforma elitei cărturarilor. Același grup, susținut din afară, a atras și o parte din ierarhi în direcția ecumenistă, în numele „modernizării”.

În ultimii ani, ei au impus un termen simandicos – „etno-filetism” – prin care păcălesc ignoranții că naționalismul ar fi o erezie. Sintagma e tautologică, pentru că grecescul phyle înseamnă gintă, rasă, trib, noțiuni care fie înglobează etniile la o scară mai mare, fie sunt elemente de bază indispensabile, precursoare ale dezvoltării națiunilor contemporane.

Așa zisa sentință de condamnare ca erezie a filetismului vine de la o dispută meschină între grecii fanarioți și popoarele din Balcani, pe care le dominau în numele turcilor otomani. Ea a fost tranșată împotriva bulgarilor și sârbilor de un sinod restrâns ținut la Constantinopol 1872.

Simplul fapt că e o dată atât de târzie, după aproape 19 secole de creștinism, ar trebui să ne dea de gândit cât de suspectă e zisa erezie. Conștiința apartenenței n-a fost inventată în secolul XIX, cum mint internaționaliștii, ci a existat din antichitate, la civilizații străvechi.

Dacă iubirea de țară ar fi fost eretică, ar fi fost o dezbatere despre zisa erezie la sinoadele ecumenice, adevărate, de la 325 încolo, la care au participat sfinții părinți, cu peste un mileniu și jumătate înaintea acelui an. Bisericile ortodoxe au avut de timpuriu patriarhii locale, în jurul cetăților-stat de atunci, sau ale imperiilor și statelor naționale ce le-au succedat. Marii teologi ai bisericii din primele 19 secole n-au simțit nevoia să condamne asta ca purtând germenii vreunei erezii.

Dar, atenție! Biserica Ortodoxă Română, nu a participat la sinodul de la Constantinopol din 1872 și nu i-a recunoscut niciodată concluziile. Și n-a fost singura. De fapt, majoritatea lumii ortodoxe a boicotat acel sinod sau i-a combătut sentința.

Patriarhia Ierusalimului s-a opus cel mai vehement, prin patriarhul Kiril al II-lea, care a refuzat să semneze actul prin care grecii îi acuzau de naționalism pe bulgari. Patriarhia Rusă nu a recunoscut nici ea decizia, ținând partea bulgarilor. Sârbii, muntenegrenii și românii au ignorat acel edict, fiind în aceeași opoziție ca bulgarii față de Fanar.

De partea Constantinopolului în aprobarea ideii că „etno-filetismul” e o erezie au fost doar alte patriarhii de sub stăpânirea Imperiului Otoman, care au un număr tot mai mic de enoriași: Antiohia, Alexandria și Cipru, care era tot anexa grecilor.

De unde pornise toată disputa, e o poveste fascinantă, detaliată de Octavian Dimărescu, într-un articol foarte bine documentat și argumentat. Voi sintetiza cu adăugiri personale acea cronologie:

verigile stăpânirii otomane

La 1453, ultima rămășiță a Imperiului Bizantin, capitala Constantinopol, e cucerită de turci. Care găsesc acolo o civilizație sofisticată. Treptat, turcii integrează din rațiuni economice o parte din grecii și evreii găsiți acolo pentru activități de colectare de taxe, cămătărie, diplomație, traduceri, spionaj și lucrări de cancelarie.

Acea oligarhie se grupează mai ales în cartierul Fanar al Istanbulului, unde întâmplător se găsește și sediul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

La 1466, un grup de comercianți greci îi oferă o mită de 1.000 de florini sultanului pentru a-l schimba pe un patriarh cu altul. Ceea ce îi dă ideea că ar putea extrage sume considerabile din vânzarea funcțiilor bisericești și din impunerea unor peșcheșuri anuale.

Fenomenul devine normă și extinde corupția în restul ierarhiei. Episcopiile din teritoriile stăpânite de otomani sunt vândute să susțină colectarea dărilor pentru patriarhie. Populațiile locale, mai ales din Balcani, devin nemulțumite de birurile respective și de calitatea proastă a grecilor care își cumpărau acele tronuri episcopale, uneori fără chemare spirituală sau minime cunoștințe teologice.

De remarcat că, dacă țările din Balcani s-au scuturat treptat de acea dominație, fenomenul există și azi în teritoriile ocupate din Cisiordania, unde toți enoriașii creștin-ortodocși sunt palestinieni, dar ierarhii sunt greci. Biserica de acolo are suprafețe considerabile și în Israel și în Palestina (cam 30% din orașul vechi al Ierusalimului de Est). Inclusiv terenul pe care e construit Knessetul e concesionat de la ea și acum palestinienii îi acuză pe conducătorii greci că cedează terenuri coloniștilor.

Pe vremea Imperiului Otoman, cămătarii greci, evrei și armeni sub-contractau colectarea taxelor și finanțau inclusiv vastul comerț cu sclavi, în special slavi și caucazieni. Tot ei îndatorau domnitorii români mult înainte de secolul fanariot. Astfel, Mihai Viteazul a reușit să cumpere circa o sută de sate cu tot cu iobagii aferenți. Iar episodul în care a adunat creditorii și i-a incendiat nu-i putea fi iertat de tagma în cauză.

După execuția domnitorului Constantin Brâncoveanu, tronurile Moldovei și Țării Românești sunt cumpărate la vedere de fanarioți, unii cu pretinse origini imperiale bizantine. În paralel, domnitorii și boierimea donează averi considerabile bisericilor de la Athos, Ierusalim, Alexandria, Sinai și Patriarhiei de la Constantinopol, pe care o și găzduiesc temporar.

Un sfert din pământul arabil, păduri și pășuni ajunseseră sub administrarea Bisericii înainte de reforma lui Cuza, 1863. Un fenomen aparte era cel al „mănăstirilor închinate”, terenuri făcute cadou unor mănăstiri din afară, administrate de greci, care ofereau în schimb servicii culturale și sociale.

La 1821, Tudor Vladimirescu fusese asasinat în timpul revoluției prin care încerca emanciparea de turci în alianță cu revoluționari greci și cu sprijin rusesc.

Grecii își proclamă independența anul următor. Deși au trebuit să mai lupte aproape un deceniu ca ea să devină efectivă, apariția unui stat grec a făcut mai evidentă problema partizanatului etnic al elitelor sale. Era tot mai limpede că grecii își urmau interese proprii, ca verigă între turci și restul popoarelor din Balcani.

Paradoxal, tocmai ei denunță naționalismul acelor popoare ca eretic. Inventează „etno-filetismul”, pe care elitele noastre îl bagă în mințile oamenilor ca pe un cal troian, literalmente „un dar al grecilor”.

românii erau în cealaltă tabără

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat unilateral autocefalia Bisericii Românilor la 1864, fapt ce i-a înfuriat pe grecii din Fanar. (Numele celor două entități era de Mitropolie a Ungrovlahiei și Moldovei, România însăși fiind încă sub o uniune personală, avea să se numească oficial România abia din 1866.)

Bulgarii duceau și ei o luptă similară de scuturare a dominației străine. Astfel că în 1870 reușesc să îl convingă pe sultanul Abdul Azis să le dea firmanul (un decret) pentru înființarea unui exarhat. Instituția respectivă e o formă de organizare religioasă semi-autonomă, condusă de un exarh. Decretul îi lăsa practic pe ortodocșii bulgari să se conducă singuri în teritoriile unde au majoritate, alegându-și ierarhii fără impunerea Patriarhiei Ecumenice.

Patriarhia de la Constantinopol a protestat vehement față de această decizie, considerând că statul otoman îi uzurpă prerogativele. Și a organizat sinodul de la 1872, prin care i-a condamnat pe bulgari ca eretici și schismatici etno-filetiști.

În primăvara aceluiași an 1872, înainte ca sinodul să aibă loc, Senatul României votase o lege prin care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, care se afla în conflict deschis cu cea ecumenică de la Constantinopol. Așa că biserica românilor nu a participat la sinodul respectiv. Deci a-i accepta tezele ar însemna negarea propriei existențe independente, noi fiind în acel moment într-o situație similară cu a bulgarilor, dar mai detașați de turci.

La 1877, România își proclamă independența de stat, în timpul războiului Ruso-Turc, la care ia parte. Patriarhia de la Constantinopol e forțată să recunoască starea de fapt a auto-cefaliei noastre în 1885. Abia după Unirea de la 1918, mitropolitul care conducea Biserica Ortodoxă Română e avansat la rangul de patriarh, prin formarea la București a Patriarhiei Române în 1925.

În deceniile postbelice, Patriarhia de la Constantinopol s-a găsit în situația ingrată a unei instituții în exil, cu mare prestigiu simbolic – de primul între egali – dar cu un număr mic de enoriași. În Turcia, are sub 3.000 de enoriași, mai ales la Istanbul. Mai are circa un milion și jumătate de credincioși în diaspora, prin păstorirea unor teritorii din Statele Unite, Australia și Grecia, ca Muntele Athos.

Patriarhii ei recenți au manifestat mare disponibilitate de colaborare cu papalitatea, cu organizații oculte ca francmasoneria și puterea din Statele Unite. Sinodul patronat de ea în Creta, care pune biserica ortodoxă în rând cu alte culte eretice, e puternic contestat de tradiționaliști ca „sinod tâlhăresc”, ce ar fi moficat în rău ecleziologia (învățătura despre unicitatea Bisericii).

Patriarhia de Constantinopol s-a implicat în războiul din Ucraina de partea forțelor occidentale. Acolo a recunoscut ca autocefală o clonă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care să înlocuiască biserica existentă, care la data respectivă era subordonată Patriarhiei Moscovei.