De ce apărăm moștenirea creștină

Fapt este că nu există filosofie umană sau model de viață, care să se apropie măcar aproximativ de Iisus Hristos. Păgân de-ai fi, ateu de ai fi, obiectiv privind, nu poți trage altă concluzie decât că: învățătura și Făptura aceasta nu e din lumea aceasta. Povestea Sa nu putea fi născocită de pescari vag alfabetizați, de colectori de taxe și fabricanți de corturi de la o margine a lumii civilizate; care apoi să mai primească să și moară decât să se dezică de ceva ce ar fi inventat și care nu le aducea niciun beneficiu vizibil.

Luminarea minții, descoperirea adevărului vin de la Dumnezeu. Iar înverșunarea împotriva adevărului, de la diavol. Între ele e starea de ignoranță, de somnolență, de indiferență, din care ne mai putem trezi, dacă nu ne devine natură proprie prin animalizare. Doar îndobitocirea nu ajunge ca să se transforme în resentimentul virulent, pe care îl vedem azi, prost mascat în bășcălia de cele sfinte.

Dintru început, potrivnicul a fost stăpânit de invidia și de ura față de Dumnezeu, manifestată prin ura împotriva creației – a naturii și a vieții. Singura natură care consonează cu nihilismul lui interior e pustiul. Pe om dorește să îl piardă și de aceea lucrează prin ucigași și înșelători. Observați că nici omul tehno-negustoresc nu suportă un petic de verdeață sau o floare în jurul casei, ar vrea betonat tot. Dacă rămâne ceva verde, consideră risipă de spațiu.

Dacă Dumnezeu Tatăl l-a zidit pe om, opera Fiului este Biserica zidită pe piatra mărturisirii lui Petru. Care, la rândul ei, e în contrast cu gura (și cu mintea) lumii, pentru că a venit după două întrebări opuse: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” și „Dar voi cine ziceți că sunt?”.

Rostul acestei zidiri a Fiului e să păstreze adevărul acelei mărturisiri, să reunească umanitatea cu morții și viii, să restaureze demnitatea omului căzut în robia păcatului, să îi arate prefigurată Împărăția comuniunii cu Dumnezeu. Cum Fiul nu a lăsat altă operă în existența Sa pământească decât acest vas al luminii Sale și această corabie a mântuirii, ar trebui să ne cutremurăm de importanța ei și de confuzia ignorantă cu care o tratăm în mod curent.

Natural, diavolul urăște și această construcție mistică, cum detestă și făptura creată. Strategia lui e de îndepărtare a omului de acest adăpost vindecător, de producere a unor clone rătăcite sau de năruire din interior prin formalism, erezie, suficiență, lăcomie și restul păcatelor. Lăsați judecata ucenicilor și celor puși să păzească acest uriaș tezaur, că are cine să îi judece după rigori mult mai aspre. Concentrați-vă pe importanța acestui tezaur spiritual. Ce ne interesează e nu să fie nepăcătoși, că nici noi nu suntem, ci să nu se abată de la dreapta credință.

Acum trăim într-o vreme în care nu alte religii sunt pericolul, cât egolatria, religia sinelui. Ea vine și împotriva vieții, deci a creației Tatălui, și împotriva creștinismului, care îi e instinctiv nesuferit. Egolatrul pretinde că toată învățătura revelată de-a lungul mileniilor celor dăruiți cu har n-ar valora nimic față de propria lui rațiune. Pentru el n-au existat înțelepți și sfinți, nu există taine, nu există rânduieli, nu există tradiții. Există numai mintea lui nemaipomenită și toanele care îl îndeamnă să „simtă” una și alta, sau să aibă chef de te miri ce.

La finalul pildei administratorilor nedemni ai viei – care au decis să fure pentru ei roadele și chiar pe fiul proprietarului să îl ucidă, ca să le rămână lor via – Hristos Se definește ca o piatră. Cheie de boltă și piatră de temelie:

„ „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii a ajuns în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri.”
De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei.
Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea, îl va strivi.”

Ce vor cei smintiți, care se tot lovesc de această stâncă? Să dărâme tot ce s-a construit pe această temelie solidă în ultimele două mii de ani, toate nuanțele la care a ajuns învățătura creștină în acest răstimp. Adică să fie niște Sisifi, care doar împing un bolovan la deal și la fiecare generație o iau de la zero. Asta-i ambiția diabolică de a crede că lumea începe cu tine și de a vrea să se termine după tine.

Dacă un vandal al începe să taie tablourile din muzee, să dea foc bibliotecilor – sub cuvânt că are și el pensulă și vrea să picteze așa cum simte, și vrea să scrie neinfluențat de alții – lumea l-ar opri scandalizată. Niciunul nu se apucă să distrugă aparatura, pretinzând că are și el minte să o facă la loc, n-are nevoie de ce au inventat alții înaintea lui. Dar dacă e vorba de învățătura de credință cea mai înaltă, brusc, se simte capabil orice amețit să o dea la gunoi, că n-are nevoie de nimeni să-l învețe.

Ei, dacă uitând toate s-ar întoarce la inocența unei minți de copil… atunci, într-adevăr, n-ar avea nevoie nici de artă, nici de religie, nici de muzică, nici de carte. Dar e mult mai probabil că fără ele se va apropia de animal, nu de copil. De aceea, nu uitați ce avem de apărat. Apărând Crăciunul, apărăm marea taină a întrupării lui Dumnezeu în om, în forma cea mai fragilă, și mărturisirea lui Petru: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”.