Crăciunul, între copilărie și infantilizare

Nu știu de o altă religie, care să fi transformat copilăria în ideal și taină a vieții. Dumnezeu se putea întrupa și într-un adult, fără a trece prin stadiul cel mai vulnerabil. Și miracolul n-ar fi fost mai mic. Pentru că distanța de la prunc la om mare, nu e cine știe ce, față de distanța de la om la Dumnezeu.

Păgânii își iubeau și ei copiii, putem presupune, dincolo de sacrificiile ocazionale și abandonarea celor mai slabi. E ceva instinctiv și etern uman, ca imaginea Fiului trimis de Tatăl sau a mamei cu copil în brațe să fie universal înțeleasă. Dar creștinismul nu se oprește la această pedagogie a simbolului.

Hristos cheamă la El 12 bărbați zdraveni, capabili de fanatismul de a-și abandona toate ale lor ca să urmeze unui învățător. Și tocmai când se sfădeau între ei cine e mai pregătit dintre ei să conducă mișcarea, le zice:

„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.” (Matei 18: 3-4)

Stupoarea trebuie să fi fost totală. Mai ales că în uzanțele antichității orientale, copilul era ultimul într-o ierarhie foarte strictă. Nu era ascultat și în niciun caz nu era urcat pe piedestalul răsfățului de azi, cu toanele celui mai capricios consumator din societatea clienților.

Crăciunul modern a luat forma comercială a unei sărbători dedicată copiilor, punctul culminant din „luna cadourilor”. Ceva care pică în calendar la o lună după Black Friday, sau ceva. O formă decorativă, care s-a rătăcit în luminițe, brazi și obiecte. Asta pentru că am urmat în modul cel mai prostesc îndemnul evanghelic, tot formal, și în loc de întoarcere la inocența pruncilor, ne-am infantilizat.

Toată societatea de azi e construită pentru oameni mari, căzuți în mintea copiilor în sensul cel mai rău al expresiei, cu Tik-Tok, jocuri video, felul cum ne sunt relatate știrile și avertismentele despre podeaua udă care e alunecoasă și ambalajul care nu trebuie înghițit.

Societatea spectacolului e din ce în ce mai cinică și mai nătângă. Politicieni capabili să ne tiranizeze organizează demonstrativ acum „parlamente ale copiilor”. Se cere scăderea dreptului la vot la 15 ani. Participanții la un concurs de cultură generală sunt puși să recunoască: „sunt mai prost ca un elev de clasa a patra”. E un fel de fățărnicie, din care poți să deduci că vor urma și adolescenții să aibă un loc pe lista minorităților protejate. (Dacă nu-l au deja, cum se pot plânge mulți profesori.)

Acum două mii de ani, și a cere un loc pentru ei la adunarea unde se discutau treburile serioase, a sunat ca un act revoluționar:

„Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți. Că a unora ca aceștia e împărăția cerurilor.” (Matei 19:14)

Ca în toate cele, creștinismul merge la esența lucrurilor, care în cazul copilăriei nu e neseriozitatea, ci puritatea. Copilul de care vorbește Mântuitorul nu e un adult mai mic, nici unul care n-are alte griji, sau are mai mult timp de joacă. E omul nepervertit, care se miră de alte lucruri decât ne mirăm noi, are curiozități pe care nu le mai avem, e incompetent în răutate. Și prezența lui ne reproșează mereu că n-am devenit ce puteam fi, ca maturi.

În termeni creștini, copilul din versetele evanghelice e omul fără păcat, de dinainte de cădere, adică exact ce Hristos reprezintă, pe durata propovăduirii de pe pământ. De aceea și virulența amenințării la adresa ispititorilor, care atentează la această inocență:

„Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie aruncat pe fundul mării.” (Matei 18:6)

Lumea în care am ajuns să trăim cunoaște tot mai la vedere acest tip de insistență, tot mai obscenă. Vedem obsesia de grăbi punerea la curent a copiilor de grădiniță cu nomenclatorul genurilor, de a transforma fetițele în manechine tip Barbie, de a introduce educația sexuală în școli, tratamentele de blocare hormonală a pubertății pentru schimbarea de sex, până la ororile pedofiliei.

Erau lucruri care nu existau acum două mii de ani și nici nu puteau fi imaginate. Totuși că a putut identifica unde va fi abisul răului, al demonicului, e încă un detaliu care mărturisește pentru autenticitatea creștinismului. Doar o revelație din veșnicie putea avea atât de corect orientate axele căderii și înălțării. Tocmai despre acest tip de lume ne-a prevenit, care glorifică doar formal copilăria, dar îi atacă esența.

Acel tip de revelație nu era la îndemâna deducției și a filosofilor, ci trebuia să vină din afară, în lume, prin întrupare. De aceea, taina creștină pune în inferioritate filosofia lumească, printr-un paradox:

„În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25)