Vulgarizarea politicii

DNA-ul a pătruns pe micile ecrane cu filmulețele de filaj despre șpaga în caltaboș a răposatului Remeș, cel cu prenumele Decebal Traian, hărăzite unui întemeietor. Și a ajuns acum la fundul sacului cu dosarul despre mita în găini și ouă a unui alt ministru. Nelu Tătaru are și el un nume paradoxal, care prevestea că o să sfârșim cotropiți de hoardele unor găinari diminutivali, care ne sunt simultan străini și familiari.

Sincer, nici nu știu dacă cei doi au fost corupții descriși de procurori sau victime ale justiției televizate. Dacă ministrul Sănătății din pandemie o pățea când era prezentat ca un expert de necontrazis, poate m-aș fi bucurat. Între timp, îl uitasem și iertasem. Nu-mi place că nu putem scăpa de obiceiul locului de a lăsa atenții și plicuri doctorilor, în ciuda salariilor bine actualizate. Dar nici nu mă revoltă într-atât încât să vreau doctorii la pușcărie pentru un nărav generalizat.

Altceva mă preocupă. Înțelegerea celor mai mulți oameni e blocată în acest tip de reprezentări triviale ale răului în societate, ale corupției și politicii în genere. Pur și simplu, cetățeanul tipic nu e capabil de gândire abstractă și nu poate rezona decât cu exemple rudimentare de chivernisire. Iar sistemul se pricepe să îi livreze acest tip de povești și personaje, pe care să își consume frustrările. Chiar presupunând că ar apărea dezvăluiri despre sistemul bancar transnațional, la care România e datoare vreo 180 de miliarde de euro, despre paradisuri fiscale, legi ale achizițiilor publice… ele nu ar avea impactul poveștilor cu moșteniri de la mătuși, termopane, apartamente, vile de protocol.

Toată politica ultimelor trei decenii e rezumată astfel în fraze reflex ca: toți fură, se bat pe ciolan, Cutare vrea să ajungă la putere ca să fure și el șamd. Orice discuție cu un om simplu va sfârși în acest punct mort. Și intuiția lui e deopotrivă corectă și greșită, chiar dacă poate să fie mai justificată decât vorbele mari și speranțele altora. Lucrurile s-ar putea să stea chiar așa sau mult mai rău, întrucât pentru rolul de conducători de fațadă sunt aleși tot mai des indivizi cu exact același tip de gândire vulgară, care chiar sunt mărginiți la probleme de avere și instincte primare.

Da, multe din marionetele vieții politice sunt născute să se bălăcească în mocirlă. Dar dacă ne prăbușim și noi în groapa înțelegerii vulgare, nici nu va fi cu putință să mai apară alții. Vor apărea, eventual, unii talentați să arunce și ei cu noroi și cam atât. Ca să apară altceva, e necesar ca ei să poată formula problema în termeni mai abstracți, ideologici, să înțeleagă cum funcționează lumea globală, pârghiile prin care se impun unii în dauna altora, cum e menținut controlul mental, ce efecte poate produce un set de legi, ce decizii produc dezvoltare economică sau sărăcie, ce gest public e semnificativ și care e irelevant. Iar ca astfel de lideri să apară și să genereze o mișcare în jurul lor, ei trebuie să aibă public cu un nivel de conștiință mai înalt, măcar capabili să îi detecteze când apar, să îi asculte și să îi urmeze.

Vulgaritatea și cinismul sunt locuri unde ideile mor. Perspectiva trivială nu e doar apanajul oamenilor fără școală sau a celor care n-au reușit în viață. Ca dovadă, mișcarea #rezist a avut un succes uriaș la oameni cu facultate și carieră respectabilă. Chiar dacă se exprima mai îngrijit și invoca texte de ordonanțe, și acea mișcare era tot un fel de a zice „toți fură!”. Mai ales, era un fel de a concentra toată atenția pe ticăloșia politicienilor români într-o secvență istorică în care se producea transferul controlului și suveranității către centre din exterior și în beneficiul final al acelora, nu al complicilor locali.

Caragiale și Marin Preda au ilustrat în mod genial acest gen de ignoranță. Doar că au reușit să împrumute din geniul lor și personajelor, care par astfel profunde, ca și cum ar fi conștiente de absurdul vorbelor lor. Când Lucian Pintilie a filmat ceva inspirat din D-ale carnavalului în noroiul unor mahalale și nu în cadrul burghez al scenei unde vedem personaje îmbrăcate mai elegant decât sunt azi pe stradă, abia atunci personajele și-au regăsit măcar vizual pestilențialul din care îi ridicase Nenea Iancu.

În Moromeții, țăranii își reprezintă și ei memorabil sferele puterii în discuția din Poiana lui Iocan. Citind ziarul, Ilie Moromete dă peste o știre de propagandă, în care regele Carol al II-lea e prezentat ca „primul agricultor al țării”. Și fantezia le zburdă într-un dialog savuros:

„ – Primul agricultor o fi mergând și el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
– Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului și se duce și el la arat.
– O fi având pământ? se interesă cineva.
– Are! afirmă Cocoșilă. Are așa, cam vreun lot și jumătate!..
– Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l țină și pe-ăla micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.
– Ești prost! reflectă Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!”
(vol. 1, p.98)

Dialogul nu e foarte departe de cele ce trebuie să se fi purtat în multe sufragerii despre robinetele de aur găsite la vila din Primăverii folosită de Ceaușescu, până la avioanele private închiriate pentru voiajele lui Iohannis. Trei decenii în care fleacurile au fost dezbătute cu pasiune, timp în care țara ne-a fost luată de sub picioare și pe străzi au apărut alte nații în locul bunicilor noștri.

Și nu e că lucrurile mărunte n-ar fi adevărate, sau n-ar avea miezul lor. Dar din trivial și bășcălie nu ne mai putem ridica. E dezolant să vezi că mai mereu primii care se reped să comenteze sunt cei care înțeleg mai puțin sau o fac doar să repete clișee auzite la alții. Nu există cale de a ridica nivelul maselor atâta timp cât ele sunt deja convinse că știu tot ce au nevoie și cât nu răzbate la ele decât divertismentul grosier și scandalul de mahala.