Victoria Loviturii asupra Revoluției

E cea mai sumbră comemorare a Revoluției din 1989. În fiecare an, ea implica și pomenirea unor morți nevinovați, dar jertfa lor era împletită și cu alte amintiri și semnificații, care o transfigurau în ceva simbolic. Personal, o simțeam ca pe o pagină de istorie, pe care avusesem privilegiul să o trăiesc în copilărie, cu acea descătușare de speranțe, eroism; momentul magic când oamenii au iubit mai mult libertatea decât viața. Niciodată nu am vrut să pătez cu cinism și dispreț acea amintire pură, pe care toată țara o trăise cu aceeași naivitate inocentă, care acum ne pare copilărească, unii doar o clipă, alții un număr de ani.

Niciodată nu am confundat Revoluția din inimile românilor și din stradă, cu cea pregătită de sforari, deturnată și televizată ca spectacol grotesc. Am vrut mereu să păstrez idealismul celei dintâi și, din respect pentru acea trăire curată, nu am numit-o niciodată lovitură de stat sau „loviluție”, nici măcar „evenimente”. Acel sâmbure de noblețe, care apare rar în durata lungă doar a câtorva popoare mari, ar fi trebuit să fie începutul renașterii noastre.

Azi știm că Revoluția din stradă și Lovitura (de la televiziune, Comitetul Central, MApN și alte puncte unde s-a preluat puterea) aveau obiective contrare. Prima era autentică și legitimă, pornită de jos, împotriva tiraniei, comunismului, umilințelor și lipsurilor. Era înălțătoare în felul cum afirma întoarcerea la credința creștină, la libertatea de gândire și prin aspirațiile firești către o viață demnă, despre care aveam doar o idee vagă. De cealaltă parte, Lovitura din centrele puterii era concepută și susținută din exterior, doar în aparență anti-comunistă, liberală; dar mai ales îndreptată contra naționalismului, pe care îl adoptase Ceaușescu tot mai răspicat, cel puțin în ultimul deceniu, dacă nu în tot sfertul de veac cât stăpânise țara.

Revoluția țâșnea din cel mai autentic patriotism, gata de jertfă, fără să își propună vreun moment să distrugă ceva din statul național. Se striga: „Există Dumnezeu!”, „Vrem alegeri libere!”, „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Sensul ei istoric era înțeles ca încheiere a unei anomalii de 45 de ani, începută prin ocupația militară sovietică, și revenirea la firescul civilizației europene, unde știam că ne e locul. Și pe care îl vedeam, idealizat de filme și muzica rock, în stilul de viață americano-vest-european.

E posibil ca nici măcar protagoniștii locali din fruntea Loviturii să nu fi fost conștienți că misiunea lor istorică, încredințată de Occident și acceptată de regimul sovietic reformist al lui Gorbaciov, era radical diferită. Scopul ei final era distrugerea suveranității naționale, pe care Ceaușescu o transformase într-o obsesie autarhică, intolerabilă în noile realități globale. Ei trebuiau să facă transferul geopolitic în spațiul de dominație a capitalului occidental, transferul resurselor (inclusiv cele de forță de muncă) pentru o cucerire ieftină de tip colonial. Și să inițieze drastice schimbări de ordin cultural, care să anuleze „rămânerea în urmă” din cauza surprinzătorului conservatorism național-comunist. Țelul nu era întoarcerea la marea civilizație a Europei, cu marile ei națiuni, castele, catedrale, biblioteci și muzee, așa cum o visam noi din cărți. Dimpotrivă, cuplarea cu tipul de societate „modernă”, de tip libertin, secularizat, multicultural și consumerist.

Contrastul simbolic dintre cele două porniri era evident, dar derutant de sesizat, din cauza simultaneității. Pe parcurs, avea să ia forma ciocnirii între așteptarea idealului și civilizația banului. Revoluția populară punea capăt ateismului de stat, obligatoriu o jumătate de secol, printr-o renaștere religioasă, privită cu stânjeneală dinspre Vest. Cerea dezvăluirea adevărului, inclusiv demascarea securiștilor, justiție și neparticiparea la noua putere a foștilor comuniști, democratizare autentică. Deziderate care au continuat să fie formulate și cerute lunile următoare în Piața Universității 90, până la aducerea minerilor.

Programul malefic al Loviturii se vădea încă din primele momente, prin fățărnicia acaparării tribunei de foștii colaboraționiști. Se remarca la vârful noii puteri gruparea cominternistă, a falșilor disidenți, adepți ai comunismului internaționalist, care îi reproșau lui Ceaușescu marginalizarea după trecerea fără echivoc la naționalism. Ploaia de minciuni și manipulări, deversată de ei prin ecranul televizorului și alte diversiuni, care înspăimântau populația cu pericolul unor presupuși teroriști, a avut două efecte. A trimis din stradă, în fața televizorului masele de adepți ai Revoluției, terifiați, și a produs o mie de morți absurde. Aproape din primul moment a fost proclamat dreptul la avort, ca un câștig revoluționar. Iar mascarada judiciară și uciderea rituală a soților Ceaușescu în ziua de Crăciun a încununat un caracter demonic al Loviturii.

Sfârșitul de an 2024 reprezintă triumful final al Loviturii asupra Revoluției. Punctul terminus al unei lungi transformări, în care nu mai avem de comemorat doar pe cei morți, ci și moartea idealurilor lor, pentru care ieșiseră în stradă. Odată devenită cu totul o colonie îndatorată, vorba unui film, „prea săracă să-și permită demnitate”, României i-a fost luată și aparența unui joc democratic. Altfel spus, idealurile majore ale Revoluției au fost aruncate la coș în favoarea unei gestionări de tip tehnocratic din partea unor administratori desemnați de puterile dominante.

În locul unor curente diverse de opinie, partidele s-au reunit într-un nou FSN „pro-european” și i-au denunțat pe toți ceilalți, ca legionari. Pe lângă abuzul electoral grav în sine, a fost dezlănțuită prigoana contra oamenilor simpli, care se mai exprimă în linia naționalismului. Acesta n-a fost un simplu accident de moment, ceva trecător care să acopere crima suprimării democrației.

Dimpotrivă, a fost o construcție premeditată și pusă la punct mai ales în ultimele două decenii, prin impunerea de legi contra majorității și instituții dedicate de control și represiune. Care să se asigure că riposta națională la ocupație, colonizare și dominație străină nu va mai fi niciodată posibilă, acte ce au fost mascate sub pretexte generoase ca lupta împotriva discriminării, xenofobiei, rasismului, antisemitismului, violenței, extremismului șamd. Este esențial să realizăm că toate acele piese au fost puse la punct cu mult timp înainte de anularea dreptului la vot, și nu reprezintă un proces vremelnic, întâmplător, născocit de Klaus Iohannis, Ciolacu sau alte personaje irelevante, ori de partidele lor.

Scena îngropării simbolice a Revoluției apare în filmul „Ticăloșii”, prin ciudatul și cam deplasatul parastas pe care îl face personajul jucat de Ștefan Iordache, revoluționarul – interlop de modă veche, Titi Sfiosu. (Personal, nu mi-a plăcut acea parodie, dar iată că e exact momentul pe care îl trăim acum, la ceas aniversar.)

cum a fost posibil

În cei 35 de ani au fost și multe transformări pozitive, chiar nesperate, dacă ne gândim la gradul mare de integrare în cultura occidentală, nivelul de trai al unei părți a populației, dotările tehnologice, mobilitatea pe glob a multora. Epoca grea a întunecaților ani 80, părea să rămână tot mai în urmă, cu străzile cufundate în frig și beznă de întreruperile cotidiene de curent, cozile la alimente, sărăcia bunurilor de consum și a surselor de informare și divertisment. Realitățile ei păreau tot mai greu de explicat unor generații noi, născute cu posibilitatea de a comanda orice de pe telefonul mobil (chiar și de pe alte continente), care întrebau ingenuu: „dar de ce nu vă duceați la alt magazin, dacă era coadă?”.

O altă întrebare, mai matură, și deja clasică era: „cum a fost posibil?” Nu am să răspund acum la ea, pentru că ar dura enorm. Dar, din păcate, nu mai e nevoie, pentru că tinerii crescuți între timp văd cu ochii lor cum e posibil. Nu mai are sens să ne întrebe: „dar de ce nu se revolta lumea, de ce nu îl dădeau jos pe dictator?” și alte asemenea. Probabil așa a început și atunci represiunea postbelică, tot cu o vânătoare de „fasciști”. Apoi s-a trecut la alte categorii.

Vreau să evit capcana de a culpabiliza poporul, deci să nu spun, cum se obișnuiește deja: „ne merităm soarta”. Nu suntem nici primul, nici ultimul popor, care e cucerit și subjugat astfel, prin metode subversive. Chiar dacă unora încă le mai e îngăduită iluzia votului. Forțele cu care ne-am confruntat sunt enorme și e onorabil că încă n-am dispărut cu totul și n-am fost mai pervertiți decât suntem deja. Dacă nu pricepem măcar grozăvia atacului și metoda lui, n-avem cum înțelege contextul.

La fel putem să spunem și despre 1944, că nu se punea problema să putem rezista de unii singuri, fiind prea slabi pentru imperiul roșu, care ne-a înghițit. Am reușit, totuși, să dăm timp de un deceniu cea mai lungă rezistență armată anti-comunistă din Europa și o pleiadă de sfinți ai închisorilor și mărturisitori de mare profunzime, cum n-au mai avut alte țări. Iar cu ei stăm în fața istoriei pentru judecata popoarelor, chiar dacă acum unii sunt condamnați a doua oară de „democrați” și ni se impune sub amenințare să nu îi mai pomenim. Cu spiritul lor se înnoda începând din 16 decembrie 89, de la Timișoara, firul demnității naționale. Doar că nu avusese timp să se formuleze într-un program mai explicit, din cauza cenzurii totale dintre cele două epoci – a rezistenței din munți și a Revoluției. Același tip de ruptură e dorită și prin epurările actuale de personaje istorice.

Organele represive actuale au trecut direct la persecutarea memoriei interbelice, punând între paranteze toată suferința românilor în jumătatea de secol comunist. În schimb, nu au de ce să interzică și comemorarea luptătorilor din 89, dintr-un motiv simplu: că au capturat segmentul cu impostori și că prin comemorările lor ipocrite anuale, politicienii nu onorează idealuri ale Revoluției, ci pe ale Loviturii care i-a adus la putere, cu toată tranziția ei ulterioară. Cel mult, ei pot încuraja apariția de nostalgici, scârbindu-ne cu găunoșenia.

Dacă avem totuși o culpă colectivă în această înfrângere colosală, devenită evidentă la finele lui 2024, e tocmai că am abandonat idealismul Revoluției din 89. Și abandonul nu s-a făcut brusc, zilele astea, de frica unei clici care a dat lovitura de stat constituțională. Ci s-a făcut lent, în acești 35 de ani când, om cu om, românii au fost convertiți la pragmatismul și materialismul cerute de programul cinic al Loviturii. Ca dovadă, că atunci când o mână de politruci a decis că nu se mai țin alegeri sau că serviciile secrete devin organe de anchetă penală, determinante în scena politică, n-a mai fost nimeni care să protesteze.

prostia, ca explicație

Dacă vrem să mergem mai în profunzime, putem găsi vinovați și în apariția unor noi generații, care nu prețuiesc deloc libertatea, ci libertinajul. Dar ar fi un fenomen mai complex, de analizat altă dată. Acum vreau să mă mai refer pe scurt doar la două tipologii absolut indispensabile instaurării unei dictaturi.

Prima e cea a tehnocrației represiunii, ofițeri de servicii secrete, polițiști și procurori zeloși, slugile din presă. La fel ca înainte de 89, ei intră în tipologia mercenarilor fără scrupule, în cazul României, puși la discreția ocupantului, într-un program anti-național. Cum am spus și de „emanații” Loviturii, și la ei contează mai puțin dacă sunt conștienți de ce fac, sau se execută cu bune intenții. Din păcate, ei nu pot fi suspectați de prostie și sunt cu atât mai nocivi cu cât depășesc cu un eventual talent cerințele de conformare ale sistemului.

A doua e tipologia ineptă a birocratului de partid și funcționăresc, gata oricând să urmeze procedurile cele mai aberante, ramolit ca un Trahanache, dar cu instinctul orientat al lui Agamiță Dandanache. Anul 1989 era exasperant și pentru că la vârful puterii comuniste rămăseseră doar astfel de personaje decrepite, ca: Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Ilie Verdeț, Ion Dincă… O gerontocrație analfabetă și docilă storcea de vlagă o țară, care nu mai vedea niciun orizont. După ce n-au mai avut înspăimântătoarea putere pe care o avuseseră, s-au scuzat tâmp, cu explicații ca: așa am primit ordinele de la Centru, așa erau legile, n-aveam ce să fac… Atunci ordinele veneau de la cuplul dictatorial, acum vin de afară, din mai multe puncte.

Deprimant e că și dictatura cu internet și televizor din 2024 a fost instaurată tot cu același gen de trepăduși semidocți, de o prostie năucitoare. Puterea totală n-a fost luată de vreun dictator carismatic, care să fi luat mințile oamenilor cu discursuri înflăcărate. Nu. Momentan, a ajuns la vegetalul Iohannis, cu ambițiile lui mărunte legate de vacanțe și case. 

Pe tot circuitul noii lovituri de stat, abuzul a fost acoperit de hârtii de la un ghișeu la altul și presărat cu prostii bubuitoare. Au fost căutați spioni ruși și au dat de legionari, au vrut să ne arate extremismul de dreapta pro-rus și au găsit militari cu contract ai statului francez. Ca, într-un final, să dea peste un document care arată că liberalii îi plăteau reclama lui Georgescu de pe TikTok. Acum, n-au încotro, și presupun că vor trebui să acopere cu alte hârtii pocinogul, poate printr-o celebră erată că alegerile de formă se pot relua, acum că „s-a găsit tiktok la peneleu”. Dar democrația de la groapă nu se mai întoarce, fără ceva care să semene cu o revoluție.