Mi-e și silă să comentez așa ceva, dar e atât de explicit totul, că poate ajută. La ziar zice că în România ar exista filosofi. Nu ațipiți, că nu-i Liiceanu. Filosofi, cum ar fi Kant, Hegel, Platon, Schopenhauer…. E, tot așa, e un băiat pe Facebook, Sorin Cucerai, prietenii lui au auzit de el și chiar așa îi zic între ei: Filosofu’.
Și el s-a gândit adânc la univers, la ființă, la devenire și a zis că dacă te opui dictaturii medicale ești „continuator al societății închise, produse de comuniști”. Măi… filosofule, nu cumva tu iei bani de la vreo fundație pentru societate deschisă? Folosește și tu altă formulă că te dai de gol și strică Soroș filantropia cu tine.
Oricum, e clar că sofistul nostru e elita țării, din moment ce poate face din alb negru. Eu zic că protestatarii de azi sunt urmașii deținuților politici. Și schingiuitorii de azi sunt chiar urmașii securiștilor. (Uneori la propriu, din tată-n fiu, ca Rafila sau frații Orban.)
„Regimurile comuniste au fost ele însele extrem de conservatoare din punct de vedere social (…). Dacă vrei să fii pe bune anticomunist în România, fii progresist, globalist și ecologist. (…) Aceeași graniță se observă și în atitudinea față de persoanele LGBT, față de femei și egalitatea de gen, față de temele ecologiste.”
După care ne zice că dacă n-avem încredere în politicienii români, să avem încredere totală în politicienii din alte țări (care-i plac lui). Citez: „fă și tu ce le spun (autoritățile) cetățenilor lor!”.
Îmi plac filosofii care pot da sfaturi concrete, de viață. Că de la Heidegger sau Kierkegaard citești și nu-nțelegi nimic. Nu știi de ce să te-apuci după aia. Citindu-l pe Cucerai am înțeles tot,
ce ideologie a avut regimul dinainte de 1989 în România?
Filosoful Facebookului e bun pentru că a exprimat limpede o uriașă confuzie, larg răspândită la generația care n-a prins măcar câțiva ani din „comunism”. O confuzie voit creată, construită cu migală de rescriitori ai istoriei ca Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia și alții. (Întâmplător fiul șefului propagandei comuniste, Leon Tisemeniski, și un fost turnător la Securitate, travestit în demitizator al istoriei naționale.)
Această istorie rescrisă de foști comuniști internaționaliști, deveniți anti-comuniști după ridicarea elicopterului, e esențială pentru înțelegerea epocii dar și a contextului actual. Anume: comunismul a avut două etape în țara noastră.
etapa marxismului internaționalist
Prima etapă, a fost un regim de ocupație sovietică, de orientare marxist-leninistă. Atunci s-au produs cele mai atroce crime, lichidarea premeditată a elitelor naționale (nu crime la întâmplare), Canalul (pentru elita țărănească, gospodarii satelor) Experimentul Pitești (pentru studenții „irecuperabili” și prea tineri să moară de bătrânețe în lagăre) și restul închisorilor ca Sighet (pentru elita politică) sau Aiud (pentru elita spirituală și naționaliști). Atunci cei mai curajoși dintre români au rezistat cu arma în mână în munți, timp de un deceniu și jumătate. Cea mai lungă rezistență armată anti-comunistă din Europa – din partea unui popor care nu și-a dorit acest regim pentru că era ortodox, patriarhal în tradiții și patriot. Adică vedea în România Mare de la 1918 împlinirea idealului național, în timp ce marxismul vedea în asta crearea unui stat „imperialist”, „exploatator” cu minoritățile, care trebuia destrămat.
Așadar, ca stil de represiune și organizare economică (în planuri cincinale, cote dure colectate de la țărani duși la înfometare, apoi colectivizare, confiscarea proprietății private), putem spune că perioada 1944-1964 a fost un comunism pur și dur, de nuanță bolșevică. Într-un cuvânt: stalinist. Este un fapt incorect politic să îl amintești astăzi (dar corect istoric): în pozițiile cheie ale acelui regim se aflau preponderent alogeni, în special evrei. Din varii justificări, pe care nu le comentăm acum.
Dat fiind că regimul avea o linie internaționalistă, nu greșim nici dacă vom caracteriza acea etapă ca fiind troțkistă. Lucrul poate părea bizar, pentru că deja avusese loc ruptura dintre Lev Troțki (Leon Davidovici Bronstein) și Stalin (Iosif Visarionovici Djugașvili). Fatală pentru primul. Orientarea regimului era una virulent anti-românească și filo-rusă. Istoria oficială era rescrisă de Mihail Roller, care nega continuitatea daco-latină a românilor, care deveneau un popor slav, vânturat prin Balcani, fără voievozi și eroi naționali. Aproape un stat satelit bun de integrat în Uniunea Sovietică. (O topire întru progres, similară cu topirea în Uniunea Europeană, pe care o cer federaliștii de azi.) Politic, guvernul era dominat de Anna Pauker (Hannah Rabinsohn), treptat Gheorghe Gheorghiu Dej câștigând grațiile lui Stalin.
În 1956, are loc în Ungaria prima mare ridicare a populației împotriva regimului de ocupație. Dată fiind originea conducătorilor numiți de Moscova, ungurii anti-comuniști de atunci au fost acuzați de anti-semitism. Regimul de la București, care era la acea dată internațional-comunist nu doar că nu a fost solidar cu revolta, dar a înăsprit represiunea pentru a evita o contagiune similară. (Exact pe dos decât reacția din 68, la Primăvara de la Praga.)
Economic, această etapă a fost la noi una de totală vasalitate față de Moscova. Pe lângă crimele și violurile sistematice ale soldaților ruși pe timpul ocupației, România a suferit și un jaf de proporții din partea „aliatului strategic” de la acea vreme – care se prezenta ca „eliberator” sau „marele prieten de la Răsărit”. Statutul țării era unul de colonie economică, fabrici întregi au fost demontate și transportate în țara care ne răpise anterior și tezaurul. România plătea sume uriașe ca despăgubiri de război, își ceda (și atunci) resursele naturale pe nimic către aliat), iar unele companii strategice erau organizate ca „SovRomuri”, parteneriate din care „asociatul” sovietic lua mai tot profitul.
[După 1917, aurul din tezaurul României fusese folosit de comuniștii internaționaliști
Lenin (Vladimir Ilici Ulianov) și
Karl Radek (Karol Sobelsohn) pentru a plăti propaganda anti-românească în Basarabia. Dacă armata română, condusă de regele întregitor Ferdinand, n-ar fi eliberat Budapesta de regimul marxist la lui Bela Kun (fiul notarului Samuel Kohn din Cluj), Radek, Lenin și Kun pregăteau comunizarea României, încă de la sfârșitul primului război mondial, atacând-o ca într-o menghină din vest și est. Ei visau astfel unirea cu comuniștii din Vest, ca Rosa Luxemburg și alții, care instauraseră o republică marxistă în Bavaria, ca etapă premergătoare comunismului global. Avuția nesperată din tezaurul românesc se adăuga finanțării oculte primită de Lenin de la statul german, pentru a destabiliza Rusia Țaristă și de Troțki de la mari bancheri de pe Wall Street precum Jacob Schiff sau Kuhn & Loeb, care doreau răsturnat regimul „retrograd și antisemit” al Țarului.]
O manifestare beningnă a stalinismului anilor 50 a fost și că au fost inițiate unele proiecte de mare amploare industrială, lucrări de infrastructură (gen podul peste Dunăre de la Giurgiu, începutul Porților de Fier, baraje, combinate siderurgice).
național-comunismul
A doua etapă a comunismului românesc e diametral opusă în acest aspect cheie. Dominanta regimului între 1964 și 1989 a fost una național-comunistă. Ar fi chiar mai precis dacă am denumi-o național-socialistă, dacă sintagma nu ar crea confuzii cu regimul lui Hitler, care n-au niciun rost și trebuie evitate. Coincidență, din anii 60 (chiar spre ultimii ani ai lui Dej) gruparea românească a avut câștig de cauză în culisele partidului. Care a și fost redenumit (trecând și prin alte denumiri succesive) în Partidul Comunist Român, nu Partidul Comunist din România (cum se intitulase inițial, când era doar o filială locală a Comintern – partidul mondial, deci globalist, al comuniștilor, dirijați de la Kremlin).
Tot o coincidență, mulți străini de la vârful Partidului și Securității, văzând dezastrul în care aduseseră țara, au profitat de privilegiul emigrării, pe care îl aveau față de etnicii români (care erau împușcați dacă încercau să fugă peste graniță). Și au șters-o englezește în nou înființatul Israel, Germania Federală sau alte țări occidentale unde se „repatriau”.
Sfertul de veac condus de Nicolae Ceaușescu poate fi și el împărțit în două etape foarte diferite. Prima a fost una de mare liberalizare (în comparație cu cea precedentă). În 64 s-a dat decretul de eliberare a tuturor deținuților politici (mulți eliberați ca muribunzi). În 1968, România și Albania sunt singurele țări din tratatul de la Varșovia care refuză ordinul URSS de a invada Cehoslovacia, pentru a restaura cu tancurile un regim obedient față de Moscova. Declanșatorul fusese apariția unui regim mai relaxat la Praga.
Dar Ceaușescu a făcut mai mult decât să refuze participarea la o invazie. A convocat un miting gigant și a condamnat public abuzul Moscovei. Era actul de naștere al doctrinei suveraniste a lui Ceaușescu. Geo-politic, asta îl punea în conflict aproape deschis cu Rusia Sovietică, ostilitate pe care a menținut-o până în 1989, când atât sovieticii cât și occidentalii aveau să pună umărul la răsturnarea lui. Ironic, deși Ceaușescu însuși, ca fost comunist de nuanță internaționalistă, ajunsese la putere cu sprijinul sovietic, tocmai anti-rusismul său l-a făcut cu adevărat popular. Linia naționalistă a generat un mare val de intrări în Partidul Comunist.
Poziționarea critică față de Moscova a făcut din Nicolae Ceaușescu timp de un deceniu un răsfățat al Occidentului, care îl copleșește cu onoruri și vizite la cel mai înalt nivel. De la președinții Americii la regina Angliei. Acest deceniu și jumătate al anilor 64-80 poate fi socotit al unui socialism luminat, o perioadă de mare deschidere internațională și dezvoltare accelerată a țării. Sau îl putem socoti un comunism luminat – o dictatură de dezvoltare.
eficiența naționalismului
Deschiderea față de Occident s-a făcut atunci de pe poziții onorabile, de partener privilegiat, nu de vasalitate. Paradoxal, erau condiții mult mai strălucite decât cele de acum, ca „aliați”, pentru că eram oficial în tabăra inamică și Vestul căuta să ne atragă. Respectul acordat cuplului dictatorial era uriaș de la cele mai mari personalități – probabil și pentru că sfătuitorii acelora intuiseră că orgoliul, complexele de inferioritate ale unei origini și educații modeste erau călcâiul lui Ahile. Totuși, trebuie să fi fost și ceva respect sincer, dat fiind că nu era un dictator coruptibil prin mită, ca dictatorii africani sau „democrații” noștri de astăzi.
Prin cooperarea demnă cu Occidentul, prin mobilizarea energiilor naționale, acel deceniu și jumătate 65-80 a adus poate cea mai spectaculoasă dezvoltare economică și socială din istoria României. Comparabilă doar cu progresul uriaș, politic și național din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, sau dezvoltarea culturală din jumătatea de secol a lui Carol I. Dacă această dublă comparație vă șochează sau vi se pare deplasată, aveți la îndemână una mai accesibilă. Comparați cei 25 de ani sub Ceaușescu (nu zic doar cei 15 ani mai buni) cu cei peste 30 din democrația capitalistă. Numărați realizările, tendințele pe termen lung și încercați să vă imaginați ce se poate realist anticipa peste încă 25 de ani.
Dacă auziți bătrâni nostalgici față de comunism, să știți că acea perioadă o regretă, nu anii 80. În acești ani 60-70 s-au construit cele mai multe din apartamentele în care locuiesc românii azi. (Urâte, meschine, dar ieftine, accesibile fără mare efort tinerilor la întemeierea unei familii. Fără rate pe toată viața sau tinerețe irosită la muncă afară.) Atunci s-a făcut cel mai mare complex industrial pe care l-a avut România vreodată (rafinării, industrie grea, producție de mașini unelte, tractoare, avioane, autoturisme, s-a construit o flotă). S-au construit aproape toate școlile, spitalele, aeroporturile, pe care le folosim și azi. Prima autostradă, Transfăgărășanul, barajul Vidraru, prima și singura centrală nucleară (cu licență canadiană), metroul bucureștean și câte și mai câte.
Chiar și cultural (prin comparație cu etapa stalinistă) a fost o renaștere cu ridicarea unei noi elite culturale, naționale (Marin Preda, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu și foarte mulți alții). Au fost repuși în drepturi marii clasici (începuse deja de la finalul epocii Dej reabilitarea și contemporanilor – Blaga, Brâncuși, Arghezi. Sub Ceaușescu se recupera câte ceva chiar și din vechii interbelici naționaliști ca Noica; lui Adrian Păunescu i se permitea chiar să îl intervieveze pe Mircea Eliade la Chicago.) Școala românească a devenit una de masă (niciodată nu a mai dat atâția absolvenți de liceu) și a atins atunci cele mai mari performanțe pe care le-a avut vreodată în istorie. A devenit una de elită la nivel mondial (lucru remarcat inclusiv în rapoartele CIA), capabilă să producă prin forțe proprii ingineri, doctori, filologi, chimiști, matematicieni, cu nimic mai prejos decât cei instruiți de universitățile apusene. Nivelul cultural al populației (cultură generală și divertisment consumat) era și el de neatins azi.
Tot atunci s-au construit și cam singurele stațiuni turistice funcționale și azi, au fost amenajate parcuri vaste sau menținute cele vechi, construită toată infrastructura orașelor (termoficare, apă-canal, electrificare) pe care azi abia reușim să o menținem în parametrii de funcționare. Pentru majoritatea populației, mutată de la sat la bloc, era un salt uriaș.
contextul colapsului
A fost deceniul marilor speranțe, năruit după intrarea în incapacitate de plată la finele anilor 70. Contextul a fost generat de o succesiune de crize internaționale (conflictele dintre Israel și țările arabe, pe care Ceaușescu s-a ambiționat chiar să le medieze, o vreme), criza petrolului, răsturnarea șahului Iranului prin revoluția Islamică din 79.) Dolarul a fost devalorizat după ce Nixon a rupt convertibilitatea cu aurul în 1971. Bursa de pe Wall Street a pierdut jumătate din valoare în 20 de luni.
Iar
dobânzile au explodat la nivel mondial, afectând dramatic împrumuturile pentru dezvoltarea industrială, contractate de Ceaușescu. Fed (Banca Centrală a Americii) a
crescut dobânzile de referință la 20% sub Paul Volcker. E ușor să îl acuzi pe cizmar de nepricepere, dar ia imaginați-vă că sunteți un dictator care s-a împrumutat să facă fabrici, șosele, blocuri și investiții turistice pentru popor, iar banca îi crește de zece ori dobânda convenită, iar amicii din Orient scumpesc neverosimil petrolul pe care își bazase marea industrie petro-chimică. Sau, dacă vreți să vă întristați mai tare, gândiți-vă ce-au realizat guvernanții cu facultate de după 89 din împrumuturi de vreo sută de ori mai mari și ce ne așteaptă când vor ridica și ei dobânzile nu de zece ori, dar de cinci ori.
Scandalizat de dobânzile cămătărești cerute de creditorii internaționali ai țării, și socotindu-se realmente un lider planetar, Ceaușescu a refuzat să mai plătească ratele respective, intrând de facto în incapacitate de plată. A preferat să facă istorie, ca singura țară din antichitate și până azi, care și-a achitat integral toate datoriile.
A urmat un deceniu negru în anii 80, marcat de un acord cu Fondul Monetar Internațional, pe care Ceaușescu s-a ambiționat să îl returneze înainte de termen. Motivul: i se cerea ca în schimbul împrumuturilor să accepte unele „reforme” economice, cedări de suveranitate națională, porți de acces pentru marele capital transnațional. Adică participarea la globalizare – ofertă pe care China o acceptase deplin. Aici opiniile istoricilor sunt împărțite: americanii spun că FMI nu i-a cerut să supună populația la o austeritate atât de cruntă și că au fost chiar mirați de lipsa lui de milă față de popor. Apărătorii lui Ceaușescu ar spune că a fost strâns cu ușa de creditori, care au și vrut să creeze nemulțumire populară, pentru a-l răsturna pe incomodul personaj.
deceniul suferinței
Cert e că a urmat din 80 un deceniu din cele mai crunte, ca sacrificii sociale. Populația tremura în case de frig pentru că se făceau economii la curent și gaze. Timpul liber și-l petreceau la cozi interminabile pentru orice aliment imaginabil. Se trăia cu frica Securității și a dosarelor făcute de ofițeri cu ajutorul turnătorilor. Legăturile cu Occidentul au fost brutal întrerupte și la nivelul economiei și al circulației persoanelor.
Atmosfera era gri, lipsită de orice orizont de speranță, Ceaușescu părea că va fi dictator pe viață și va fi înlocuit doar de fiul lui la conducere. Elena Ceaușescu, o femeie acră semi-analfabetă, era prezentată ca academician și împărțea aproape egal puterea cu soțul ei. Oamenii visau la abundența occidentală, pe care o întrezăreau în filme și își luau cu mari sacrificii o pereche de blugi, aduși prin contrabandă. Marile fabrici se demodau tehnologic și deveneau necompetitive în lipsa tehnologiilor noi inventate în Occident. Hrana era exportată pentru valută în contul datoriei, până spre limita înfometării populației, inclusiv a țăranilor producători. Din aceeași obsesie pentru valută erau oprite toate importurile inclusiv de tehnologie. Copiii gustau banane și portocale doar o dată pe an, spre Revelion. Economia devenise una închisă, autarhică și care se ambiționa să producă aproape orice exista pe pământ (în afară de sateliți și bombe nucleare). Chit că unele erau de la lansare depășite față de ce exista în alte zări.
cultul personalității
Cea mai mare eroare a lui Nicolae Ceaușescu a fost apropierea încă de timpuriu de un tip asiatic de comunism, inaplicabil în România. Acel gen de colectivism asiatic e incompatibil cu firea europeanului, mai ales cu individualismul creativ al latinilor și îngăduința balcanică. Încă din perioada când era răsfățatul Americii, Ceaușescu a fost fascinat de modelul nord-coreean. Putem spune că a păstrat din linia stalinistă cultul personalității, dus „pe cele mai înalte culmi” de lingușelile curtenilor din aparatul comunist și de Securitate. Cu timpul, mai ales după despărțirea de parteneriatul occidental, acest cult al liderului a luat forme aberante, cu defilări pe marile bulevarde, manifestații intens exersate pe stadioane întregi, copii învățați să recite ode și un program radio-TV în care laudele la adresa „genialului cârmaci” nu mai conteneau.
Un fenomen aparte a fost Cenaclul Flacăra, însuflețit de poetul Adrian Păunescu. Concertele făceau săli arhi-pline și chiar ajunseseră să se țină pe stadioane, unde generații de tineri veneau de bună voie, nu aduși cu forța, ca la defilări, unde era proslăvit dictatorul. Pe scena cenaclului au urcat aproape toți artiștii iubiți de tineri ai genului folk și rock, în mare vogă în anii 60-70. Cenaclul era varianta comunistă a mișcării hippie, care dăduse Woodstock. În Occident, mișcarea era înțeleasă ca rebelă, de stânga, anti-establishment; era pacifistă, contestând războiul din Vietnam. La ei promova libertinajul sexual, chiar revolta și, în versiunea franceză, chiar maoismul, revoluția culturală a lui Mao din China, a tinerilor împotriva bătrânilor.
În contrast, Adrian Păunescu a imprimat o linie foarte patriotică mișcării culturale a tinerilor. Pe alocuri, erau strecurate și ode la adresa lui Ceaușescu. E o discuție complicată dacă asta era o abilă manipulare a tinerilor în slujba regimului sau un mic compromis pentru a putea funcționa. Cert e că, în timp ce în Occident, începând din anii 60, cultura populară (muzica și filmul) a alunecat spre decadență, vulgaritate, promovarea violenței, versuri rudimentare, în România socialistă erau promovate valori mai înalte. Dincolo de secvențele de propagandă inserate, cenaclul promova poezia, iubirea sinceră pentru țară, valori pozitive. În plus, cântăreții și poeții implicați în cenaclu stimulau sensibilitatea artistică a tinerilor, în contrast cu mediocritatea promovată de cultura pop occidentală, omniprezentă acum. Cenaclul a fost sistat chiar de regim în 85, accentuând atmosfera gri, fără alternative a ultimilor 5 ani. Ca o ironie, Piața Universității din primele luni ale lui 1990 a preluat mult din stilul (ba uneori chiar și artiștii) Cenaclului, într-o mișcare anti-comunistă, de astă dată fără coordonator.
În mod similar, filmele lui Sergiu Nicolaescu și nu numai, mergeau în direcția opusă decât cea promovată din anii 60 de Hollywood. Cinematografia comunistă era parte din aparatul de propagandă, fără discuție, și pe alocuri falsifica istoria pentru a acorda retroactiv un rol semnificativ, eroic, comuniștilor. Dar aspectul devenea aproape secundar în raport cu rolul benefic în scrierea epopeii naționale. În timp ce producțiile hollywoodiene alunecau spre promiscuitate, caracter comercial, violent, cele românești își propuneau să educe. Decența lor contrastează azi cu producțiile post-decembriste, care au făcut din mizerie un personaj principal.
răni durabile și naționalismul prost înțeles
Mai grav, el se răsfrângea și asupra orașelor și satelor, masacrate vizual de clădiri inestetice. Satul tradițional (nu doar arhitectura, dar și stilul de viață) era distrus fără contenire potrivit modelului marxist original, de industrializare și pseudo-urbanizare; era depopulat pentru a oferi mână de lucru orașelor, sărăcit sistematic, oprit să se bucure de roadele gospodăriei țărănești. Folclorul a fost recuperat și transformat în muzică proletară, dar pierdea din autentic, mai ales în contrast cu viața mizeră a țăranului real, față de cel îmbrăcat în costum popular la televizor. Ca angajat la CAP (cooperativele agricole de producție), statutul țăranului cu cel mai bogat pământ din Europa, ajunsese de rudă săracă a orășeanului, nici el din cale afară de pricopsit. Chiar țăran fiind, Ceaușescu nu se dovedea capabil să înțeleagă curgerea unei tradiții și importanța ocrotirii ei.
Tot pe model nord-coreean erau construite orașe noi, iar celor vechi le era demolat patrimoniul arhitectonic. Secole de istorie erau șterse astfel pentru a lăsa loc dezolantelor cartiere muncitorești. Muncitorii, care avuseseră în anii 70 iluzia că vor deveni noii boieri, încântați de locuințele sociale primite și concediile prin sindicat, erau acum confruntați cu spectrul foamei. Era limpede că întreaga țară era proletarizată. Prin contrast, doar micul segment al nomenclaturiștilor și securiștilor nu simțea lipsurile și părea un fel de oligarhie roșie. Ca ironia să fie totală, încă din 47, ei ocupaseră casele foștilor boieri, primind repartiții în vile naționalizate din cartierul Primăverii, în preajma parcului Herăstrău. Pacea socială era ruptă, ceea ce compromitea ideea națională, pe care o vântura Ceaușescu. Sacrificiile erau doar pentru cei mulți. Deși, dacă îi comparăm cu îmbogățiții tranziției, ștabii de atunci aveau, la drept vorbind, averi modeste, similare cu ale clasei de mijloc de acum. Iar presupusa avere a familiei Ceaușescu s-a dovedit o legendă urbană.
Simultan, Ceaușescu s-a îndepărtat tot mai mult de linia marxistă, rămânând în unele privințe comunist doar cu numele. Și a îmbrățișat linia naționalistă. Dacă în anii 60-70, aceasta a luat forma unui naționalism economic și de toleranță față de artiștii autohtoni (unii excluși în anii internaționalismului proletar), din anii 80, această orientare apăsat naționalistă a căpătat un contrast enervant cu realitatea privațiunilor suportate de popor. Trăiai tot mai greu și ți se spunea la televizor că e din ce în ce mai bine, n-aveai ce mânca și auzeai că trăiești în „Epoca de Aur”. Efectul a fost unul pervers. Naționalismul era discreditat, confundat la pachet cu propaganda mincinoasă comunistă. Se făcea chiar exces de zel, prin așa numită linie protocronistă, care căuta să demonstreze că românii au fost deschizători de drumuri în orice, înaintea altor popoare. Rezultatul a fost că unii au rămas cu acel sentiment patriotic, iar alții au căpătat chiar alergie la vorbele mari, devenind cinici în referirile la noțiuni abuzate ca „patrie” și „popor”. Atitudinea s-a transmis în familie și generațiilor care n-au apucat deloc anii 80.
creștinismul tolerat
Regimul lui Ceaușescu nu a împărtășit aceeași ură față de creștinism ca a primilor comuniști de nuanță marxistă. Da, a dărâmat câteva biserici, unele inestimabile, ca Mănăstirea Văcărești sau biserica Sfânta Vineri (în care am primit și eu botezul fără să apuc să o pot vedea la o vârstă la care s-o pot ține minte). Dar a avut altminteri o relație civilizată cu ierarhii și nu a încercat să intervină în dogma propriu-zisă. Credința era un tabu (mai cu seamă interzis activiștilor, care se temeau de așa „pată„ la dosar). Dar putea fi practicată în particular nealterată, fără „reforme” și „actualizări”. Mănăstirile erau ocrotite sub pretextul importanței istorice și culturale, de unde fuseseră dur persecutate în etapa marxistă. Era interzis să vorbești de Dumnezeu în public, dar te puteai duce la Înviere, la slujbe, aproape toți copiii erau botezați și cei mai mulți soți cununați fără opreliști. Statul lui Ceaușescu nu se mai poziționa explicit ca dușman al credinței – era un tabu, nu mai vorbeai de ea, dar nici nu se mai făcea propaganda virulentă ateistă din anii 50, când se distribuiau în școli blasfemii ca „Biblia hazlie”.
Rezultatul a fost că religia ortodoxă a fost foarte bine conservată, neintrând deloc în dialog cu restul vieții culturale, ignorată de scriitori, ziariști, televiziuni și activiștii de partid. Dar, concomitent, societatea comunistă a devenit una conservatoare. Nu în sens creștin, ci în sensul că era pudibondă și rigidă. De unde marxismul căutase inițial să dinamiteze familia și să promoveze „amorul liber” ca pe vremea lui Lenin, când se țineau și parade homosexuale, comunismul muncitoresc era unul asexual și familist. O ironie istorică. În timp ce în Occident, marxismul devenea neo-marxism și trecea de la lupta de clasă la revoluția sexuală a anilor 60 și lupta pentru ieșirea de sub exploatare a minorităților sexuale, în România comunismul devenea tot mai puritan. Pedepsea homosexualitatea (dar nu în sine, ci doar dacă „producea scandal public” – ceea ce poate atrage sancțiuni și azi pentru actele dintre un bărbat și o femeie).
Interzicerea avorturilor a fost o măsură drastică, în condițiile lipsei produselor contraceptive. Avorturile erau totuși permise (nu cum se minte acum că erau cu desăvârșire oprite), dar erau îngăduite cu mari complicații birocratice. Ceea ce a dus la apariția unor operații clandestine barbare, soldate cu decese, dar și la numeroase drame personale pentru tinere. A fost totuși măsura care a asigurat nașterea multora din părinții noștri, o mare întinerire a populației și cea mai mare populație atinsă vreodată de România. Pusă în contrast cu cei 20 de milioane de prunci uciși în deceniile de la Revoluție (o țară întreagă), acel episod regretabil nu ne mai pare atât de negru; dintre două rele, personal îl socotesc azi răul mai mic. În condițiile de azi, cu atâtea variante anticoncepționale și atâta informație, consider că o minimă politică de descurajare a avorturilor (lăsând in unele cazuri această opțiune) prin filtrul unei consilieri personalizate, ar fi benefică și deloc anti-feministă.
Trebuie subliniat că decretul (anulat chiar în timpul Revoluției) e un caz rar, dacă nu unic, în care un regim a blocat avorturile nu din considerente religioase. A fost o hotărâre dictată din ambiție personală (a avea o populație mai mare) sau considerente naționale, demografice. Dar e una din coincidențele care îi fac pe unii să confunde planurile și să atribuie comunismului o nuanță conservatoare, ba chiar anti-feministă. Această din urmă trăsătură fiind ireală. Cum putea fi misogin un regim în care Elena Ceaușescu împărțea puterea și onorurile cu soțul ca nicio altă soție de suveran de pe glob? Ba chiar aș zice că statutul femeii în comunism era net superior celui de azi, atât prin politicile sociale de promovare în carieră, încurajarea natalității, accesul la educație al păturii rurale (cvasi-imposibil azi) și, mai ales, în contrast cu devalorizarea actuală a femeii prin sexualizare publică (forma extremă fiind sutele de mii de practicante de videochat și prostituție).
Marx închis în biblioteca Partidului
În lipsa unui adversar ideologic, comunismul odată instaurat în România nici nu mai putea fi propriu-zis marxist. Marxismul e o ideologie critică a capitalismului, el are ca principală dogmă lupta de clasă. La noi, nu mai erau nici chiaburi nici capitalism. Odată ce abolești clasele sociale și îi faci pe toți aproape egal de săraci, nu prea mai ai cum să ai nici luptă de clasă. Mai ales după ce lichidezi în închisori membrii celorlalte partide. (Exceptând cazul în care poporul s-ar ridica împotriva nomenclaturiștilor îmbuibați.) Din acel punct, n-ai decât două opțiuni. Fie continui lupta de clasă și încerci să instaurezi marxismul peste tot pe glob – adică devii globalist. Fie cauți altă justificare ideologică internă în fața unui inamic extern – cum a făcut Stalin – devenind, vrei nu vrei, naționalist.
Alt paradox: partidul evoluase de la un grup de conspiratori alogeni, în ilegalitate (circa 1000 de persoane), la un partid de masă, format din oportuniști, carieriști, în 89, când număra 3-4 milioane de membri. Dincolo de cultul personalității și limbajul de lemn în care vorbeau activiștii, partidul devenise prin volum o veritabilă clasă administrativă. Mulți intrau în partid doar să poată promova și să dețină funcții de conducere. Dar întrucât partidul înrolase aproape un sfert din populația adultă, în mod natural se și democratizase. Sigur că aceste milioane de membrii nu decideau politica țării și nu-și puneau problema să aleagă alt lider ori altă direcție. Dar la nivel micro, mai mulți oameni aveau acces la decizii decât au azi, când mult mai puțini dintre cetățeni fac politică sau administrație. Deși era clar limitată – era o dictatură fără discuție – această variantă de partid unic devenise prin număr o formă de participare civică. În timp ce restului societății i se interzicea, e drept, orice inițiativă cetățenească. Acum avem o nomenclatură ceva mai mare, mai bogată și mai împărțită pe găști. Dar grosul populației nu e nici societate civilă, nici participantă la decizii politice, pe care doar le suportă scârbită și fără convingerea că ar putea fi altfel.
Linia națională a devenit treptat dominanta regimului lui Ceaușescu. La răsturnarea lui m-am bucurat enorm, la acea dată toată lumea îl ura. Dar acum înțeleg că era urât de către popor pentru sacrificiile la care era supus și pentru lipsa de libertate cu care vine la pachet comunismul întotdeauna. Dar era urât și din exterior tocmai pentru că era naționalist mai mult decât comunist. Fix motivul pentru care poporul îl simpatizase sincer în 68 și câțiva ani după.
(Cu mulți ani în urmă, am scris un foileton intitulat
Revoluția română și dușmanii ei. La acea dată eram încă un critic fără nuanțe al regimului Ceaușescu, foarte convins de valorile liberale ale Vestului și confundam naționalismul cu demagogia. Nu mă dezic de ce am scris, așa am trăit eu revoluția copil fiind și așa am gândit mulți ani după ea. Dar între timp mi-am mai nuanțat unele opinii și am altă ierarhie a valorilor în istorie. Cine e curios, îl poate citi.)
L-am reevaluat de atunci și cred că Nicolae Ceaușescu a fost un patriot sincer, cu mari realizări pentru țară, dar i-au lipsit cultura necesară pentru a înțelege destinul național și empatia pentru a înțelege natura umană și limitele suportabilității.
La finele anilor 80 regimul nu mai avea credibilitate și susținere populară, era urât sincer de toți, poate și de politrucii mărunți. După ce KGB și Mihail Gorbaciov au lansat la mijlocul deceniului o politică de deschidere față de Vest, de „perestroika” și „glasnost” – reformă și transparență – regimul Ceaușescu rămăsese cel mai rigid de pe continent. Ca naționalist, părea un romantic de secol XIX, în plus ridicol pentru că domnea peste o țară sărăcită. Iar în contrast cu reformele economice gorbacioviste, părea deja mai comunist decât Moscova.
Ceaușescu reacționarul
În politica externă, Ceaușescu nici nu poate fi comparat cu ce-am avut după 89. Gen, un plăvan căruia îi turtește președintele Americii o șapcă de doi lei pe cap. Dar și aici, a evoluat între extreme. A fost, în anii liberalizării, foarte versatil între blocuri, a jonglat cu focul în rivalitățile dintre sovietici și americani, între sovietici și chinezi, între europeni și americani, între evrei și arabi. Era curtat de cei mai puternici ai planetei, până a ajuns să se creadă genial și de neînlocuit. Poate și avea ceva geniu, dacă ne gândim că era integral un autodidact. Când s-au terminat banii, s-au stricat și prieteniile. Iar bancherii internaționali, cărora a încercat să le facă figura lui Mihai Viteazul, nu mai erau o forță cu care să poți glumi.
În anii 80, Ceaușescu a devenit unul din reacționarii scenei politice internaționale. Era mult înaintea vremurilor în privința asta, pentru că era un anti-globalist înainte să știm noi ce-i aia mondializare. O făcea din instinct, de țăran care-și apără moșia, poate egoism de dictator, poate patriotism, orgoliu personal… Ajunsese, de voie de nevoie, să se întovărășească cu toți ciudații planetei, personaje pitorești dar de evitat: Moamar al Gadafi, Kim Ir Sen, Saddam Hussein, Yasser Arafat, Idi Amin Dada, Hafez al Assad. Într-o vreme în care China și URSS se apropiaseră fie economic fie ca stil de Europa și America, el era un fel de cuiul lui Pepelea. Gică Contra sau maverick, cum spun americanii. Azi cine ar mai fi atât de rebel față de ordinea internațională? Poate Kim Jong Un, Lukashenko, Assad, ayatollahul Khamenei, cine știe?
Aici e un mare paradox: susținând mișcarea de nealiniere și orice rebel de prin lumea arabă și africană, Ceaușescu era convins că păstrează fidelitatea față de marxism, așa cum îl înțelegea el. Adică era mai bun comunist, dând împrumuturi pe care uita să le mai recupereze lumii a treia și pledând pentru ea în fața bogaților planetei. Dar, opunându-se globalizării, Ceaușescu practic punea bețe în roate chiar visului lui Karl Marx, continuat cu mijloace financiare de globaliști. Ceaușescu se opunea instinctiv forțelor modernității, în special manifestărilor ei culturale. Cumva intuia caracterul coroziv chiar al culturii de consum. Cât a fost mediator între Est și Vest și-a vândut scump pielea, a acceptat doar discuții la cel mai înalt nivel ca o celebritate mondială. Acea echilibristică între blocuri a fost foarte benefică țării, deși Ceaușescu n-a renunțat niciodată la organizarea comunistă a țării (la partidul unic, la proprietatea de stat) și n-a făcut niciodată genul de liberalizare așteptată de occident. În schimb, prieteniile cu proscrișii planetei au fost în defavoarea țării, dar îi dau post-factum o aură istorică de bărbăție politică și chiar de vizionar în anticiparea pericolelor globalizării.
așadar, care sunt urmașii?
În 89, de răsturnat l-a răsturnat poporul. Dar cei care au preluat puterea au fost cosmopoliții pregătiți sau susținuți de parteneriatul globalist între Occident și rușii perestroikiști ai lui Gorbaciov. S-a produs astfel o restaurație. În sensul că au preluat puterea foști comuniști internaționaliști. Unii, ca Silviu Brucan (Saul Bruckner) fuseseră vârf de lance la Scânteia în timpul marilor persecuții din anii 50, dar se reorientaseră spre America. Alții, ca Ion Iliescu, fiu de ilegalist din perioada Comintern, și mare activist PCR el însuși, îl acuza pe Ceaușescu direct că „a întinat idealurile socialismului științific”. Adică ale marxismului. (Prima lui intervenția ca „revoluționar” la televizor). Alții, ca Petre Roman (fiul comunistului ilegalist Walter Neulander) îi reproșau lui Ceaușescu ruptura de Occident, care între timp asimilase corectitudinea politică neo-marxistă. La butoane s-au repezit și foștii securiști, singurii dintre români care aveau habar de ideile Școlii de la Frankfurt, ale marxismului cultural, care au putut face iute joncțiunea cu noua ideologie dominantă a Occidentului, propovăduită de generosul domn George Soroș. În fruntea Învățământului era cocoțat de Iliescu și Roman tot un fost ilegalist comunist – Mihai Șora, devenit recent idol pentru generația progresistă useristă.
Așa se face că la noi opoziția anti-comunistă apărută după comunism, n-a mai fost una naționalistă și creștină, cum fuseseră cei care chiar s-au bătut cu regimul și au fost martirizați. Ci a fost o opoziție civică, de tip GDS, bine stimulată din străinătate. Această nouă elită post-decembristă a adus ideologia tuturor guvernelor de după 89, care au făcut reforme liberale. (Da, chiar și cele mai hulite regimuri ale ciumei roșii au făcut fix asta – privatizări, liberalizări economice și culturale.) Dar nu mai era liberalismul clasic, ci tot mai apăsat un liberalism în sens american. Care e doar un alt cuvânt pentru stângism, cum e și „progresismul”.
Așa a apărut o generație total confuză de tineri, care înjură Biserica, fiind convinși că se luptă cu „comuniștii”. (Fără să aibă habar că e organizația de azi cu cei mai mulți deținuți politici, proporțional vorbind.) Sunt cei care înjură țara și cred că fac un act anti-comunist. Care nu sunt capabili să distingă nici nuanțe, nici care au fost sursele instaurării, dezvoltării și prăbușirii regimului comunist. Care îi susțin pe foștii comuniști și pe troțkiștii de azi (globaliștii), convinși că luptă cu „ciuma roșie”.
Dar culmea confuziei e să aperi azi anularea unor libertăți, convins că te lupți cu dictatura de acum 30 de ani.
Ce s-ar mai mira filosoful nostru să vadă această fotografie de pe
scena protestului de sâmbătă.
Victor Grigore
