Valorile imateriale ale unui stat
Articolul scurt de ieri, despre necesitatea organizării unui stat, care construiește națiunea ce l-a fondat, trebuie completat cu aspectul nematerial. Fără precizările de acest tip ar părea că e doar o discuție egoistă, în care un grup pretinde niște privilegii și câștiguri în dauna altora. De fapt, acesta e primul pas către capcana liberală, care are ca finalitate anihilarea statului. În această capcană se intră acceptând primatul materialismului, al interesului imediat particular, al eficienței și marjei de profit.
Statele au început de mai multă vreme să fie măsurate și chiar să se perceapă exclusiv în termeni de produs intern brut, venit pe cap de locuitor, creștere anuală, deficit, datorie publică. Concomitent, ele au fost periate de accesoriile simbolice. Monarhiile au fost înlocuite cu birocrații parlamentare sau cu personaje mondene. Istoria nu mai e percepută ca trecut comun, nici măcar de autohtoni, iar noii veniți reclamă demolarea statuilor cu dosar prost.
Subiectul e vast și nu îmi propun mai mult decât o tratare succintă. Dar el atinge adevărata criză în care ne aflăm (fără să fim deloc singura națiune în acest impas). Abia asta e mai grav și decât îndatorarea generațiilor următoare, înstrăinarea activelor economice, a pământului și resurselor subsolului. Anume dezinteresul generațiilor contemporane de a mai participa la un proiect colectiv, la efortul unei construcții care să fie lăsată moștenire, la inconvenientele amânării satisfacțiilor imediate. Ideile fără valoare comercială, care nu se pot vinde, sunt considerate desuete și dovadă a naivității, a lipsei simțului practic.
Timpul ne va aminti că există inclusiv urmări materiale pentru acest gen de gândire. Că lăcomia și nepăsarea de azi se vor întoarce în sărăcia de mâine. Un stat nu e o mică afacere, care merge doar cât e pe profit. El își arată valoare dimpotrivă, în vremurile de cataclism, în recesiuni și războaie.
În primul rând, un stat trebuie aliniat cu destinul unei națiuni, pe care să o ajute să își împlinească potențialul în acord cu sensurile subtile ale istoriei ei. Diriguitorii statului trebuie deci în primul rând să fie capabili să citească acest subtext și să întrezărească forma în care el se poate continua pe viitor. El trebuie să ocrotească identitatea națiunii fondatoare, să îi potențeze calitățile, să îi atenueze defectele.
Statul ar trebui să stimuleze apariția unui climat propice vieții virtuoase. Să apere tot ce constituie patrimoniu de frumusețe naturală, artistică, arhitecturală, insolitul și grandiosul. Ambalajul de marketing, spre care s-a îndreptat moda (de care se pare că ne-am plictisit) a „brandului de țară” vine cu avantaje reale incomensurabile, dar el e abia stratul ultim exterior. Aplecându-ne asupra culturii sub variatele ei manifestări, acel ambalaj ar fi venit de la sine. Dar chiar faptul că a fost căutat ceva fals, inventat în biroul unei agenții de publicitate, dovedește tot un efort de deznaționalizare. Adică de confiscare și a laturii simbolice, care prin operațiunea de „branding” ni se sugerează că poate fi făcut și refăcut ca butaforia unui platou de filmare. Fără să se lege neapărat de ceva inalienabil local, ci după rețete de comunicare aplicabile și altor entități – țări, firme, festivaluri.
Munca secolelor XIX-XX, de construire a unei mitologii naționale, chiar a unei mistici alternative, a fost urmată în ultimele decenii de un efort țintit al demitizării și de încurajare a ignoranței. În urma căruia au apărut generații tot mai cinice, lipsite de idealism, neputincioase să rezoneze cu valorile înalte, zeflemitoare, comode și descurcărețe. Cu un secol în urmă, doar extremiștii marxiști împărtășeau acest materialism acid. Acum e înclinația sufletească dominantă, chiar dacă e împletită cu liberalismul cel mai individualist. Mental, aceste generații sunt disponibile ca mercenari pentru orice steag și mai ales împotriva celui propriu.
Chiar și când vor să își afirme patriotismul, nu reușesc decât expresii superficiale – la victorii sportive sau unele tentative de naționalism economic. Focul stins nu mai poate fi aprins decât de situații dramatice – în depărtarea de țară sau în fața unor vremuri mai grele decât cele de acum. Alt șoc poate fi atacul tot mai fără perdea al extremismului globalist. El a început să fie sesizat de tot mai mulți însă, pentru moment, nu s-a găsit riposta pe măsura amenințării, tocmai pentru că materialul tronează în ordinea priorităților personale.
